Fabergé. Numele francez al extravaganței ruse
Le-am putea numi, în joacă, ouăle Kinder ale Romanovilor. Nu sunt însă din ciocolată, ci din aur sau alte materiale prețioase, iar surprizele din interior nu sunt chiar jucării, ci ele însele bijuterii atent lucrate, acoperite de diamante. Nu sunt simple ouă de Paști, mici cadouri simbolice care să marcheze sărbătoarea Învierii. Sunt adevărate capodopere, lucrate cu migală, cândva demult, într-un atelier din Petersburg, cadouri dăruite ultimelor două împărătese ale Rusiei. Ouăle Fabergé, căci despre ele este vorba, stau astăzi risipite în cele patru colțuri ale lumii, ascunse în seifuri sau în spatele unor vitrine. Sunt rămășițele unei dinastii dispărute, simboluri ale extravaganței rusești pe fundalul unui imperiu decadent, simple mărturii ale unei vieți de familie, surprinse în fildeș, aur și pietre prețioase. Sau pur și simplu opere de artă, îndeplinirea visurilor unui bijutier vizionar.
Actul I. Drumul spre Est
Istoria Casei Fabergé începe în Franța secolului al XVII-lea, în nordul țării mai exact, regiunea Picardia, satul La Bouteille. Acolo trăia familia hughenotă Favri – însă persecuţiile împotriva francezilor protestanți îi împing pe aceştia să-și caute o casă nouă, dincolo de granițele estice ale regatului. Membrii familiei Favri se numără astfel printre cei aproximativ 250.000 de hughenoţi care părăsesc regatul în 1685 sau imediat după, în urma edictului de la Fontainebleau, prin care li se retrăgea libertatea de a-și practica religia.
Așa începe exodul estic al hughenoților, care se retrag către țările protestante din Europa: Anglia, Țările de Jos, Elveția, Norvegia, Danemarca sau Prusia. Familia Favri se îndreaptă către teritoriile germane și, pe măsură ce își caută locul în care să se stabilească definitiv, își schimbă și numele – Favry devine Fabri, apoi Fabrier, iar în final Faberge. Câteva documente scrise ne permit să urmărim traseul geografic și schimbările de nume ale familiei. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un Jean Favri (devenit ulteror Favry) se află la Schwedt-on-Oder, în apropiere de Berlin. La 1800, Pierre Favry – Peter Fabrieri ceva mai târziu – se stabilește la Pärnu, în Livonia (Estonia de azi). Acolo se naște, în 1814, Gustav Fabrier. Iar în 1825, numele familiei se schimbă din nou și devine Faberge. Atenție, cu „e” fără accent, căci acesta apare mai târziu, dintr-un motiv foarte precis.
Actul II. Capitala nopților albe
În anii 1830, Gustav Faberge se mută în capitala Imperiului Țarist pentru a-și începe ucenicia ca aurar sub bagheta lui Andreas Ferdinand Spiegel. Ajunge ulterior la cunoscutul atelier Keibel, furnizor de bijuterii al Romanovilor. Își termină ucenicia în 1841 și primește titlul de maestru aurar. Avea în față cale liberă pentru a debuta cu propriul atelier. O face chiar în 1842, când își deschide un mic magazin de bijuterii. Tot atunci își schimbă și numele: devine Fabergé, adăugând accentul pe „e”-ul final pentru a-i da numelui un caracter vădit francez. Erau vremuri în care curentul francofil domina aristocrația rusă. La Curtea imperială și în toate familiile nobiliare se vorbea franceză, tinerii ruși studiau la Paris, și toată lumea cumpăra bunuri de lux de proveniență franceză. Prin urmare, pentru Gustav Fabergé este important să-și accentueze originile pentru a-și crea un nume în rândul înaltei societăți din capitala Rusiei.
În același an (1842), Gustav Fabergé se căsătorește cu Charlotte Jungstedt, fiica unui artist de origine daneză. Patru ani mai târziu se naște primul copil al cuplului: Peter Carl Fabergé, cunoscut ulterior drept Carl Fabergé. Băiatul este trimis la studii în Germania, acolo unde tatăl lui se retrage după pensionare, în 1860. Temporar, firma este lăsată pe mâinile unor manageri din afara familiei, cât timp tânărul Carl își finalizează studiile liceale și parcurge apoi un tur de ucenicie în atelierele celor mai respectați aurari din Germania, Franța și Anglia.
Actul III. Măiestria
Inițiat în meșteșugul tatălui său, Carl Fabergé se întoarce la Sankt Petersburg în 1872 și, în următorii zece ani, lucrează alături de maestrul Hiskias Pendin. La moartea acestuia, în 1882, Carl preia conducerea atelierului și primește, totodată, titulatura de maestru aurar. I se alătură, în atelier, fratele său mai tânăr, Agathon, care se va dovedi un designer de bijuterii foarte talentat și un ajutor de nădejde în anii ce urmează.
Carl Fabergé intră în atenția familiei imperiale după ce este invitat să restaureze mai multe exponate de la Muzeul Ermitaj. Talentul îl scoate în evidență și-i obține o invitație la marea expoziție pan-rusă de la Moscova. Acolo, una dintre piesele lucrate în atelierul Fabergé atrage atenția însuși Țarului. Este vorba de o replică a unei brățări scitice din secolul IV î.Hr., aflată în patrimoniul muzeului. Țarul Alexandru al III-lea nu reușește să facă diferența între original și replica lui Fabergé. Impresionat de măiestria acestuia, îl invită pe Carl Fabergé să expună mai multe piese la Muzeul Ermitaj, iar în 1885 acesta devine oficial furnizor al Casei imperiale. În același an începe povestea ouălor de Paști.
Actul IV. Ouăle imperiale
În Rusia ortodoxă, în rândul familiilor bogate, exista deja tradiția oferirii unor cadouri cu ocazia sărbătorilor pascale. Prin urmare, în 1885, țarul Alexandru al III-lea îl însărcinează pe noul său bijutier favorit cu crearea unei piese pe care să o ofere cadou țarinei. Voia ceva tradițional, sub formă de ou, dar totodată spectaculos. Rezultatul este primul ou imperial Fabergé: un ou din email alb, care se deschide și scoate la iveală un gălbenuș din aur. La rându-i, acesta se deschide și are în interior o micuță găină din aur – în interiorul căreia se află o replică în miniatură a coroanei imperiale și un pandantiv sub formă de ou, realizat dintr-un rubin (cele două surprize s-au pierdut în timp). Maria Feodorovna este atât de încântată de cadou încât țarul hotărăște să facă din asta o tradiție: în fiecare an, Carl Fabergé avea să creeze special pentru țarină un ou de Paști, având libertate deplină din punct de vedere artistic. Singura cerință a țarului este ca fiecare ou să aibă în interior o surpriză. Prin urmare, începând cu 1885, în fiecare an, Casa Fabergé livrează familiei imperiale, de Paști, un ou-surpriză. După moartea lui Alexandru al III-lea, în 1894, tradiția este păstrată de succesorul acestuia, tânărul țar Nicolae al II-lea, care comandă anual două ouă – unul pentru mama sa, Maria, și un altul pentru soția sa, Alexandra.
Atât de apreciate de familia imperiale, ouăle Fabergé capătă faimă națională, apoi chiar internațională. Ouăle imperiale sunt expuse pentru prima oară publicului din întreaga lume la Expoziția Universală din 1900, organizată la Paris. Capodoperele lui Fabergé uimesc atât juriul, cât și vizitatorii, iar faima atelierului explodează. Carl Fabergé primește comenzi să realizeze ouă similare și pentru alți clienți privați – precum Ducesa de Marlborough (Consuelo Vanderbilt), familia Rothschild sau Alexander Kelck, un aristocrat rus care comandă de-a lungul anilor șapte ouă Fabergé pentru soția sa.
Actul V. Cortina roșie
Vin apoi războiul, abdicarea țarului, sfârșitul imperiului, bolșevismul. În lumea nouă a lui Lenin, Casa Fabergé nu-și mai are locul. Afacerea este naționalizată în 1918. Carl Fabergé este norocos și reușește să părăsească Rusia – pleacă din țară la începutul lunii octombrie, în 1918, cu un tren diplomatic cu destinația Riga. Dominoul revoluționar îl alungă însă și din Letonia, astfel încât Carl este nevoit să se refugieze în Germania proaspăt învinsă în Marele Război. El va sfârși la Lausanne, pe 24 septembrie 1920, înainte să apuce să-și revadă familia reîntregită.
Fiii săi, Agathon și Alexandru, sunt mai puțini norocoși și ajung în închisoare. Agathon petrece o perioadă în captivitate, apoi este eliberat pentru scurtă vreme, la începutul anilor ’20, când guvernul bolșevic îl obligă să evalueze bijuteriile și alte obiecte de valoare confiscate de la familia imperiale, de la alte familii aristocrate și chiar de la alte ateliere de bijuterii naționalizate. Amnistia nu durează însă mult, iar Agathon se întoarce în spatele gratiilor. Evadează în 1927, apoi fuge din țară împreună cu soția și fiul său. Fratele său, Alexandru, se refugiase deja în Occident, reușind să evadeze mai devreme, iar în 1924 repune pe picioare afacerea familiei alături de cel de-al treilea frate Fabergé, Eugène. Acesta reușise să părăsească Rusia încă de la finalul lui 1918, alături de mama sa.
Nici soarta capodoperelor lui Fabergé n-a fost mai blândă. Ouăle imperiale sunt confiscate – alături de întregul tezaur imperial – de bolșevici. În timpul marelui jaf revoluționar, unele s-au și pierdut. Cele care se păstrează (aproape) intacte ajung în seifurile Kremlinului, unde rămân timp de câțiva ani. Reintră în atenția guvernului când Stalin se gândește că ar putea să vândă o parte din ele pentru a-și finanța regimul. Astfel, 14 din ouăle imperiale sunt vândute, date la schimb pentru valută – și acesta a fost marele lor noroc, căci ajung în Occident, unde li se păstrează mai bine urma. Restul rămân în colecția Kremlinului și sunt puse în valoare abia după prăbușirea regimului sovietic.
Scurt excerciţiu de reconstituire a unei istorii extravagante. Casa Fabergé a creat în total 65 de ouă de Paști: 13 pentru alți clienți și 50 de ouă pentru Romanovi. Acestea din urmă sunt cunoscute drept ouăle imperiale şi, de-a lungul anilor, designul lor a devenit tot mai spectaculos. Fabergé se întrecea pe sine de la an la an, iar maeștrii săi – căci Carl Fabergé realiza doar schițele, nu lucra cu mâna lui obiectele – se străduiau să pună în practică cele mai năstrușnice idei ale maestrului. Pe lângă exteriorul minuțios decorat al ouălor, interiorul-surpriză era în egală măsură complicat de realizat. Printre surprizele ouălor Fabergé s-au numărat: o lebădă mecanică, o replică în miniatură a unui palat imperial (Gatcina), 11 portrete miniaturale, o replică în miniatură a trenului transsiberian, și – poate cea mai impresionantă dintre toate – o replică a trăsurii folosite la ceremonia încoronării lui Nicolae al II-lea. La aceasta, meșterii lui Fabergé au lucrat nu mai puțin de 15 luni.
Țarul era foarte generos cu Fabergé, plătind sume fabuloase pentru aceste obiecte. Cel mai scump, Oul de Iarnă din 1913, a costat nu mai puțin de 24.700 de ruble. Cu toate acestea, probabil că realizarea ouălor imperiale nu era foarte profitabilă pentru atelier, având în vedere câtă muncă presupuneau. Însă nimic nu mai conta. Provocarea creativă, măiestria meșteșugului, extravaganța ouălor create și aprecierea venită nu doar de la familia imperială, ci din întreaga lume, erau de ajuns pentru Fabergé. Artă de dragul artei și nimic mai mult.
Trei ouă, în colecția privată a familiei regale britanice. Dintre cele 50 de ouă imperiale, 43 au supraviețuit și sunt astăzi împrăștiate în toată lumea, prin muzee sau colecții private. Trei dintre ele se află în colecția privată a familiei regale britanice.
Oul Mozaic, achiziționat de regele George al V-lea în 1933, a fost realizat pentru țarina Alexandra în 1914. Aveau să fie ultimele sărbători pascale liniștite ale familiei Romanov, înainte de izbucnirea războiului. Oul este împodobit integral cu diamante, rubine și alte pietre prețioase, iar în interior conține un medalion din fildeș cu portretele copiilor cuplului imperial.
Oul cu colonade, realizat în 1910 și dedicat nașterii singurului fiu al cuplului imperial, nu urmează designul clasic Fabergé. El are forma unui templu antic, încorporând un ceas rotativ. Oul simbolizează un templu al dragostei, patronat de un mic Cupidon, ce-l reprezintă pe țareviciul Alexei. Acest ou imperial s-a numărat printre cele vândute de bolșevici în anii ’20 și ajuns apoi în colecția familiei regale britanice.
Al treilea ou Fabergé din colecția Elisabetei a II-a este oul Coș cu flori, realizat în anul 1901 pentru ţarina Alexandra. După cum o sugerează și numele, oul ia forma unui coș argintiu plin cu flori de câmp. Surpriza din interior nu s-a păstrat și nici nu există vreo sursă scrisă care să ateste existența vreuneia. Pe lângă cele trei ouă imperiale, familia Windsor mai are o colecție impresionantă de obiecte realizate de atelierul Fabergé, chiar una dintre cele mai mari din lume.
La Muzeul Fabergé, la Kremlin, în muzee americane şi în colecţii private. Muzeul Fabergé din Sankt Petersburg expune alte nouă din ouăle imperiale, inclusiv primul ou Fabergé și oul Încoronării, poate cea mai spectaculoasă dintre capodoperele lui Carl Fabergé – cel care conține replica în miniatură a trăsurii imperiale. Oul Renașterii, realizat în 1894, este ultimul dăruit Mariei Feodorovna de către ţarul Alexandru al III-lea înainte de moartea acestuia. Acesta este unul din ouăle ale căror surprize din interior s-au pierdut. Oul Boboc de Trandafir e primul ou dăruit de Nicolae soției sale, Alexandra, în 1895, și este inspirat de dragostea purtată de tânăra țarină grădinii cu trandafiri din copilărie. Decorat cu aur și email roșu, oul se deschidea și scotea la iveală două surprize (astăzi pierdute): o mini-coroană realizată din aur și decorată cu diamante și rubine și un pandantiv cu rubin.
Oul Aniversar din 1911 celebrează primii 15 ani de domnie ai țarului Nicolae al II-lea. Este decorat cu pietre prețioase și 18 panouri miniaturale din email, care zugrăvesc istoria de până în acel moment a domniei lui Nicolae. Întreaga colecție de la Muzeul Fabergé aparține oligarhului rus Vicotr Vekselberg, care a cheltuit peste 100 de milioane de dolari pentru achiziționarea colecției ce aparținuse în trecut lui Malcom Forbes. Alte zece dintre ouăle imperiale sunt la Kremlin, iar 13 se află în colecțiile unor muzee americane. Unul este în posesia Emirului Tamim bin Hamad Al Thani, liderul qatarez; un altul îi aparține lui Albert al II-lea de Monaco, iar restul se află în colecții private.
Pierdut și regăsit. Un noroc de 33 milioane de dolari
Cum rămâne cu cele șapte ouă imperiale dispărute? S-au pierdut – cel mai probabil în haosul revoluționar al anului 1918, sau mai târziu, tot din cauza bolșevicilor. Există fotografii sau schițe cu două dintre ele: cel din 1903, cunoscut sub numele de Oul Regal Danez, și cel din 1909, dedicat lui Alexandru al III-lea, realizat la 15 ani de la moartea sa. Dăruit de Nicolae al II-lea mamei sale, oul era decorat cu portrete în miniatură ale Mariei Feodorovna, regele și regina Danemarcei. Despre unul din ouăle pierdute – cel din 1889, cunoscut drept oul Nécessaire – se știe că a ajuns în Marea Britanie și că a fost vândut în iunie 1952 unui client anonim. Nu a mai fost văzut niciodată de atunci.
Despre al treilea ou imperial, cel realizat în 1887, s-a crezut multă vreme că este pierdut definitiv. A reapărut însă, aproape în mod miraculos, în 2012. Oul a fost descoperit de un american la un târg local de antichități. Impresionat de aspectul său – oul e realizat din aur – bărbatul (a cărui identitate a rămas anonimă) l-a cumpărat pentru suma de 14.000$, gândindu-se că ar putea face puțin profit dacă îl topește și vinde apoi metalul prețios. Interesându-se în stânga și-n dreapta, i s-a spus că a făcut alegerea greșită și că nu-și va scoate banii investiți. Dezamăgit, într-o seară bărbatul a apelat la Google. A căutat simplu „ou Vacheron Constantin” – căci oul de aur avea în interior un ceas marca Vacheron Constantin. Numele nu-i spunea însă nimic americanului, așa că acesta a avut parte de surpriza vieții sale când a dat peste un articol despre unul dintre ouăle imperiale pierdute – cel din 1887, mai precis, despre care se știa că avea în interior un ceas marca VC. Brusc, investiția proastă de 14.000$ s-a transformat într-o șansă unică. După ce a fost evaluat de experți, oul a fost scos la licitație și vândut pentru 33 de milioane de dolari. Cât despre celelalte cinci ouă ale căror urme s-au pierdut, specialiștii sunt aproape siguri că ele au fost distruse.
***
Astăzi, ouăle Fabergé rămân simple exponate în colecții publice și private, obiecte de anticariat din alte vremuri. Însă dacă le privim cu alți ochi, ele spun nenumărate istorii: cronologia ouălor Fabergé trasează astfel istoria ultimilor ani ai unui imperiu măreț, aflat însă pe marginea prăpastiei. Dar ele spun și istoria unei familii care, confruntată cu problemele tot mai grave ale decăderii politice, dar și cu tragedia unicului moștenitor bolnav de hemofilie, s-a închis în sine și s-a retras într-o lume opulentă, tot mai diferită de cea a oamenilor pe care trebuia să-i conducă. Nu e de mirare, așadar, că ultimul ou imperial Fabergé, realizat în 1917 – terminat chiar la scurtă vreme după Revoluția din Februarie – nu a mai fost adresat lui Nicolae al II-lea ca „Țar al tuturor rușilor”, ci „Domnului Romanov, Nikolai Alexandrovici”. Era sfârșitul unei epoci.