Exterminarea prin foamete - metoda de convingere preferată de Stalin
Unul dintre instrumentele politice care a facilitat consolidarea sistemului sovietic a fost foametea de la sfârşitul anilor ’20-începutul anilor ’30;foamete pricinuită şi întreţinută de autorităţile sovietice pentru nimicirea oricărei forme de rezistenţă a ţăranului. Deşi relaţiile diplomatice româno-sovietice nu fuseseră încă stabilite (acest lucru se va întâmpla abia în 1934), dimensiunea acestei catastrofe umanitare, soldată cu dispariţia violentă şi subită a milioane de ţărani înfometaţi, inclusiv a celor români, a fost cunoscută la Bucureşti. Astfel, comunicările misiunilor şi ale oficiilor consulare româneşti din diverse capitale, prea puţin valorificate până în prezent, completează volumul imens de materiale tematice de arhivă publicate în alte state.
Dintre actele care au marcat lupta pentru existenţă a satului sovietic la nivelul anului 1930, trei au fost mai importante:1) directiva ŢK VKP(b) privind ritmul colectivizării şi acordarea ajutorului construirii colhozurilor, din 5 ianuarie, care fixează ca termen de finalizare a procesului de colectivizare primăvara anului 1931, organizaţiile de partid şi cele sovietice locale fiind orientate spre colectivizarea forţată şi exproprierea abuzivă a ţăranilor;2) propunerea lui G.G. Iagoda de elaborare a măsurilor de aplicare a politicii de lichidare a „clasei kulacilor” prin extinderea „la limită” a reţelei lagărelor de concentrare şi crearea unor lagăre noi în URSS;3) directiva Politburo ŢK VKP(b) privind măsurile de lichidare a gospodăriilor kulacilor în raioanele cu colectivizare în masă, din 30 ianuarie.
Rapoartele diplomaţiei de la Bucureşti pe tema foametei artificiale, reportajele şi analizele tematice din publicaţiile internaţionale monitorizate, toate facilitau schiţarea unei imagini pertinente asupra realităţilor din stânga Nistrului, confirmând situaţia dramatică a ţăranilor din URSS.
„Ţinuturi întregi din interiorul Rusiei se află deja azi sub semnul foametei”
În context, comunicarea Legaţiei României la Varşovia nr. 804/30 din 1 martie 1930 tratează cele două probleme de actualitate, exterminarea ţăranilor şi colectivizarea forţată:„Guvernul sovietic execută această lichidare cu o lipsă de scrupule nemaipomenită şi şefii regimului declară în public că, în sfârşit, a sosit momentul aşteptat, când Partidul Comunist se simte destul de tare pentru ca – după lichidarea comerţului privat – să înlăture şi ultimul obstacol ce se opunea până în prezent comunizării în întregime a vieţii maselor. Autorităţile sovietice nu ezită de a aplica violenţa şi de a comite orice nedreptăţi, luând ţăranilor mai bogaţi toată averea lor mobilă şi imobilă şi deportând pe proprietarii ruinaţi în provinciile din Nord, întemniţîndu-i sau împuşcându-i. Lichidarea clasei kulaciloreste Cruciadacomunismului la sate, pentru a întemeia pe ruinele proprietăţii private mari economii colective sau de stat. […] Colectivizarea vitelor şi cailor a îndemnat ţărănimea să taie vitele şi să vândă carnea pe preţuri de nimic, să pună foc grajdurilor de cai colective, să-şi omoare caii lor proprii etc.”[1].
Raportul misiunii elene la Moscova din 1 ianuarie 1931 constată eşecul „reformelor” staliniste:„S-a dovedit pe deplin că faimosul program economic de 5 ani pentru refacere, a cărui punere în aplicare a fost atât de trâmbiţată, a avut o înfrângere adâncă. Singurele roade ce a dat sunt sărăcia îngrozitoare şi deznădejdea. Nu ar fi o exagerare dacă s-ar spune că o foamete îngrozitoare ameninţă regiuni întregi de la ţară”.
Evaluarea este confirmată de raportul Legaţiei României la Haga nr. 113/9 din 27 ianuarie 1931:„situaţiunea agricolă din URSS este astăzi disperată în urma spolierii desăvârşite a ţăranilor, efectuată de către autorităţile sovietice timp de mai multe luni cu o aşa barbarie, încât ţinuturi întregi din interiorul Rusiei se află deja azi sub semnul foametei. Situaţiunea se complică încă, după cum arată raportul agentului firmei cerealiste, prin faptul că aglomerarea produselor ruseşti pe târgul mondial (silozurile uriaşe din Rotterdam şi Liverpool gem de cereale ruseşti) a atras după sine o aşa scădere vertiginoasă a preţurilor, încât însăşi prevederile financiare ale guvernului sovietic, pe care Stalin întemeiase executarea tranşei actuale a planului de 5 ani, au fost înşelate”.
„Sovietele, pentru a arunca praf în ochii vizitatorilor străini, au organizat o viaţă de belşug în hotelul principal din Odesa...”
La 20 ianuarie 1931, ministrul plenipotenţiar român la Roma raportează opinia lui Pontus Artti, şef al misiunii Finlandei la Moscova:„în cei 4 ani cât a stat în Rusia, a avut prilejul să viziteze diferite regiuni şi că mizeria şi lipsa de produse necesare pentru traiul zilnic sunt atât de cunoscute, încât nimeni nu călătoreşte fără mari cantităţi de provizii, în oraşe însemnate ca Kiev şi Kazan, în afară de adăpost, este cu neputinţă a găsi în hoteluri mâncare sau lucrurile cele mai elementare. Sovietele, pentru a arunca praf în ochii vizitatorilor străini, au organizat o viaţă de belşug în hotelul principal din Odesa, cât timp a durat acolo o conferinţă internaţională de căi ferate, dar această înscenare a încetat cu închiderea congresului şi plecarea oaspeţilor, mai mult sau mai puţin încrezători”.
Într-un raport al misiunii elene la Moscova din 6 februarie 1931 se arată că „Mijloacele băneşti cu care s-au cumpărat tractoarele, în scopul de a se ajunge la înfăptuirea programului agricol, sleiseră cu desăvârşire ţărănimea, după ce, mai întâi, au fost nimiciţi 6 milioane de ţărani bogaţi (kulaki) şi au adus într-o stare de plâns celelalte mase de agricultori, care, spre a nu fi consideraţi kulaki, au fost siliţi să-şi taie vitele lor. Numărul prea mare de tractoare, ajunse într-o stare că nu mai puteau fi întrebuinţate, pentru plata cărora guvernul sovietic a făcut export de cereale, a fost cea dintâi pricină care a dat naştere la faimosul dumpingdin partea Sovietelor, care nu numai că a avut mare înrâurire pe piaţa mondială, dar a adus şi o foamete adânc simţită în întreaga Rusie, deoarece alimentele şi celelalte articole de primă necesitate au fost cu totul isprăvite”.
„Pe străzi se văd oameni în haine cenuşii, zdrenţoase, palizi la faţă, mergând lihniţi de foame şi suferinţă”
Preocupat de soarta grecilor din URSS, terorizaţi de regim, reprezentantul diplomatic elen la Moscova, la 20 februarie 1931, precizează:„Impozitele se încasează de la ţărani într-un chip ce-i despoaie cu desăvârşire. Li se impune de a preda la depozitele statului atâta cantitate de cereale, încât, deseori, li se ia întreaga recoltă, nelăsându-se niciun grăunte de grâu pentru întreţinerea lor. Impozitul asupra cărnii se aplică în aşa chip, încât li se ia cea mai mare parte din vitele sau oile lor. În folosul statului se expropriază, în chip forţat, averile lor şi, de multe ori, se întâmplă ca o vacă să fie preţuită cu 20 de ruble. Dar ceea ce e mai rău decât toate e confiscarea averii lor, a uneltelor agricole, până şi a obiectelor de gospodărie, ori de câte ori ţăranii nu plătesc aceste impozite, care înadins sunt fixate la sume ce depăşesc puterile lor. [...] Din toate satele greceşti, se primesc la legaţiune numeroase cereri şi telegrame, în care se arată cum supuşii eleni sunt despuiaţi de averile lor de către autorităţile locale şi cum sunt siliţi prin foame a preda pământurile lor la kolhozuri”.
La 2 mai 1931, Legaţia României la Atena reţine dintr-o comunicare a Legaţiei Greciei la Moscova din 15 aprilie 1931:„Poporul se împarte în două grupuri:cei sătui, care sunt foarte puţini şi cei flămânzi, care sunt foarte mulţi. Mâncărurile în restaurante sunt numai pentru clasa de sus. O mâncare costă 70 kopeici. Pe străzi se văd oameni în haine cenuşii, zdrenţoase, palizi la faţă, mergând lihniţi de foame şi suferinţă. Când văd străini îmbrăcaţi bine, se adună în jurul lor şi îi întreabă de unde au aceste haine frumoase şi câte grame de pâine şi carne primesc pe zi. Sistemul sovietic de muncă colectivă este numai o fata morgana. Nimeni nu mai poate să ascundă situaţia mizerabilă în care se găseşte poporul rus”.
„Se povestesc lucruri îngrozitoare ce nu pot fi crezute de cei care nu au cunoscut situaţia de aici”
Răscoalele înregistrate în anul 1931 au continuat şi în anul 1932. La 16 aprilie, ministrul României la Atena raportează:„Întreg Caucazul e în răzvrătire, iar foametea domneşte peste tot. Asupriţi şi muritori de foame, cete întregi de ţărani încearcă a trece în Turcia, dar soldaţii roşii îi seceră cu puşti şi mitraliere, întocmai ca şi pe malul Nistrului. Colegul meu îmi spunea că se petrec scene de sălbăticie ce nu se pot descrie”.„Ucraina care, după cum se ştie, era socotită ca grânarul şi ca cea mai bogată regiune a Rusiei, a fost prefăcută astăzi într-un adevărat deşert, iar locuitorii ei, în faţa primejdiei de a muri de foame, după informaţiile date de un martor care a văzut cu ochii săi, năvălesc în trenurile prea încărcate cu călători, fără bilete, deoarece nu au bani ca să le cumpere, spre a merge din oraş în oraş ca să-şi găsească cele trebuincioase pentru trai. Se povestesc lucruri îngrozitoare ce nu pot fi crezute de cei care nu au cunoscut situaţia de aici”, informează acelaşi diplomat, la 23 iunie 1932.
În plus, Constantin Langa-Răşcanu, ministrul României în Grecia, precizează:„Nu pot a nu aminti şi de o informaţiune, ce e adânc de caracteristică, căpătată de la un consul străin, ce a văzut cu ochii săi, cu prilejul călătoriei în urmă a Primului Ministru turc, anume că restaurantele gărilor centrale din Ucraina, prin care a trecut trenul special ce aducea pe oaspeţii străini de la Odesa la Moscova, au fost îmbogăţite cu lucruri de mâncare ce demult fuseseră uitate de locuitori şi pe care se puseseră preţuri ieftine. E uşor de înţeles că mulţimea a dat îndată năvală asupra lor, dar a fost oprită de poliţie care a declarat că ele erau destinate pentru oaspeţii străini. Îndată după plecarea trenului, tabelele pe care erau arătate preţurile au fost înlocuite cu altele în care preţurile erau de zece ori mai mari decât cele de mai înainte. Cred de prisos a arăta chipul în care bolşevicii caută a face impresiune bună străinilor distinşi care vizitează Uniunea Sovietelor”.
Caracterul organizat al foametei din URSS de la sfârşitul anilor ’20-începutul anilor ’30 este subliniat şi de ministrul României la Riga, în raportul nr. 442 din 25 august 1932:„Industria este instrument de luptă, organele centrale sunt cele care măsoară şi dozează nivelul de trai al populaţiei:«Nous nous occuperons de cela plus tard», îmi spunea domnul Stomoniakov, vorbind despre standardul de viaţă în Rusia sovietică. De fapt, standardul de viaţă al populaţiunii este măsurat şi dozat exact de organele centrale, care au facultatea, orişicând, a-l ameliora, chiar până la belşug, prin scăderea stocului exportat în favoarea celui consacrat consumaţiei interne. Progresele regimului se măsoară însă în alt sector:cel al industriei grele şi al producţiei materialelor prime. El reprezintă visurile de dominaţiune, el constituie unealta de luptă şi de distrugere a Kremlinului”.
Buharin:„Ţara zdrobită de foamete, de boli şi de lipsuri nu îndrăzneşte să facă cea mai mică opoziţie”
La 14 ianuarie 1933, Legaţia României la Atena descrie revolte ale ţăranilor din URSS pe toată durata toamnei anului 1932, sesizând legătura dintre ostilitatea maselor faţă de sistem şi criza alimentară:„Starea de plâns în care se află astăzi întreaga ţară şi prigonirile sălbatice ale autorităţilor sovietice împing pe bietele populaţiuni – şi mai ales pe ţărani – a se răzvrăti şi a încerca a scăpa de jugul bolşevic. Aşa, în luna noiembrie, luă naştere în regiunile mongolice ale Uniunii o răscoală ce cu greu putu fi astâmpărată. Iar acum câteva săptămâni a izbucnit, în Caucazul de Nord, în oraşul Armaviz şi în împrejurimi, o răscoală adânc de îngrijorătoare. Spre a o potoli, guvernul de la Moscova s-a văzut nevoit a trimite pe însuşi Secretarul Partidului Comunist, faimosul Kaganovici, şi pe ministrul Mikoian, fost Secretar General al Partidului Comunist din Caucazul de Nord. Răscoala a fost înecată în sânge, dar cu adâncă greutate”.
Conexiunea dintre înfometare şi rezistenţa populaţiei este relevată de maxima lui N.I. Buharin:„Ţara zdrobită de foamete, de boli şi de lipsuri (e un mijloc splendid!), nu îndrăzneşte să facă cea mai mică opoziţie. O vom ţine în mod perpetuu astfel între CEKA şi Armată!”. Relevante sunt şi metodele campaniei de colectare a cerealelor din luna decembrie 1932:„Măsurile cele mai drastice au fost luate în ultimele săptămăni pe cele trei terenuri ale producţiei agricole (agricultorul individual rescotocit până în buzunare, confiscarea unei părţi din cantităţile lăsate la o primă distribuţie ca plată lucrătorilor fermelor colective, funcţionarii fermelor de stat executaţi şi închişi)”.Ca efect al politicii deliberate, „prin dezrădăcinarea şi împrăştierea în toate colţurile imperiului, regimul a scăpat de primejdia ce o putea reprezenta ţăranul fruntaş şi mijlociu. În ceea ce priveşte proletariatul satelor, mijlocul splendidal îngenuncherii prin privaţiuni, boli şi foamete, a reuşit atât de bine, încât autorităţile sovietice îşi pot permite oricând, de la un capăt la altul al teritoriului, rechiziţiile cele mai crude, înfometarea unei regiuni întregi, fără altă reacţiune decât rezistenţe sporadice, din ce în ce mai slabe de altfel, repede lichidate de mitralierele GPU şi ale armatei”. (Raportul Legaţiei României la Riga din 10 ianuarie 1933).
„Transformarea definitivă a exploatărilor agricole colective în lagăre de concentrare”
Raportul Legaţiei României la Atena nr. 230 din 28 ianuarie 1933, intitulat „Ştiri din Moscova. Starea de plâns a Rusiei”, explică degradarea condiţiilor de trai:„Roadele politicii agricole, aplicate încă din iarna anului 1929, au fost mai mult decât şi-ar putea închipui cineva de jalnice. Creşterea de animale a fost nimicită, întinderi mănoase au fost părăginite, vechile şi noile unelte, de altfel, rău făcute, au ajuns nefolositoare de pe urma întrebuinţării neîndemânatice, chiar şi în regiunile agricole cele mai bogate populaţiunea este descurajată, deznădăjduită. Reacţiunea sa a fost zdrobită, dar în loc de aceasta, se observă la ţară o reacţiune pasivă în contra regimului sovietic, ce e în firea ţăranului rus. Aceasta e pricina pentru care starea agricolă a ajuns astăzi a fi de plâns. În Rusia se petrece astăzi un lucru de necrezut, agricultorii care fac parte din asociaţiunile numite kolhozîncep a lucra pământul pe la amiază. Recolta de cereale din urmă a fost rea, deşi condiţiunile atmosferice au fost anul acesta adânc de bune, iar sămânţa pentru semănăturile de primăvară nu se află”.
„Adevărul este că Kremlinul şi-a dat, în fine, seama că orişice ţăran este un kulak, că distrugerea acestui element de reacţiune este, deci, imposibilă şi că singurul mijloc de a impune şi menţine colectivizarea pământului este iobăgirea administrativ organizată a întregii ţărănimi”, concluzionează Mihail Sturdza în raportul nr. 84 din 21 februarie 1933. În fapt, măsurile adoptate de executivul sovietic presupun:„transformarea definitivă a exploatărilor agricole colective în lagăre de concentrare, transformarea uzinelor şi exploatărilor industriale în cazărmi, asanarea Partidului Comunist şi instaurarea lui în noi atribuţiuni şi privilegii”. Un exemplu de impunere a sistemului este expus de un inginer străin care a locuit timp de trei luni în regiunea Kuban:„Ca represalii pentru rezistenţa arătată la rechiziţia stocurilor de cereale lăsate ţăranilor de o primă hotărâre a autorităţilor, 32 kolhozuri au fost mai întâi decimate, iar în urmă, dezrădăcinate şi transportate în Siberia, copiii mai tineri de 15 ani fiind reţinuţi şi despărţiţi de părinţi”.
„Populaţiunile flămânde atacă trenurile spre a jefui orice ar găsi”
„În satele din Caucaz au murit, în lunile din urmă, aproape toţi pruncii”
Paralela cu prima foamete sovietică rezultă din informarea Legaţiei de la Atena nr. 1086 din 9 mai 1933:„Rusia, care altă dată era socotită ca grânarul Europei, astăzi se află într-o aşa de îngrozitoare criză agricolă ce seamănă cu cea din anul 1921. Şi dacă guvernul sovietic nu ar voi să lase milioane de oameni a muri de foame, va fi silit a suferi nemaipomenita înjosire de a cumpăra grâu din străinătate. Starea aceasta de plâns a fost pricinuită de încercarea lui Stalin de a impune cu sila principiile comuniste în agricultură şi să o prefacă într-o întreprindere colectivistă. […] Foametea se arată îngrozitoare în acele regiuni, foamete ce, după lunile de vară, va fi în adevăr secerătoare. În împrejurimile oraşului Harkov, precum şi în întreaga această provincie oamenii mor de foame cu sutele, toţi înfăţişează chipul galben al unui om flămând:umflături la picioare, feţe palide şi ochii găunoşi. Aproape în fiecare zi populaţiunile flămânde atacă trenurile spre a jefui orice ar găsi. La Novorosiisk, pâinea ce se împarte prin buletine şi în cantitate abia îndestulătoare spre a ţine omul în viaţă este de tot neagră şi de o calitate atât de proastă, încât cu greu se poate mânca. Nici în timpul războiului, europenii nu au mâncat o astfel de pâine. În oraşele şi satele din Crimeea oamenii mor de foame pe străzi, ca şi în anul 1921. În satele din Caucaz au murit, în lunile din urmă, aproape toţi pruncii”.
Potrivit raportului diplomatic elen din 22 iunie 1933, obţinut de Legaţia României la Atena, „Ambasadorul Italiei, care s-a întors acum două zile din călătoria sa la Batumi, prin Kiev şi Harkov, povesteşte lucruri ce cu greu le-ar fi putut crede cineva, dacă aceste ştiri ar porni din alt izvor. El a povestit că se petrec scene de o nemaipomenită sălbătăcie, ce i-au fost raportate, în chip oficial, de către consulatele respective. De asemenea, că la Harkov, în fiecare zi, mor de foame 250 de oameni. Dânsul adaogă că oamenii ce a văzut în trecerea sa prin Ucraina par a fi nişte umbre, iar pe feţele lor se oglindesc în chip vădit semnele adânci ale suferinţei de foame. Guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru scăparea populaţiunii, el s-a mărginit numai a arăta că reaua recoltă e datorită reacţiunii populaţiunii din Ucraina în contra măsurilor guvernamentale şi a privit cu nepăsare foametea ce ea îndură. Singura lui grijă a fost ca noile semănături să izbândească. E cu neputinţă a se bizui pe populaţiunea flămândă”.
În Ucraina „a luat loc canibalismul”
O comunicare a Consulatului General al României la Lvov are ca obiect discursul preşedintelui fracţiunii parlamentare ucrainene, deputatul D. Leviţki, în şedinţa Sejmuluidin 3 noiembrie 1933:„Pentru a înfrânge curentul de liberare al ţăranilor, pentru a face din proprietari liberi salahori pe propriul lor pământ, s-a întrodus vechea robie în forma cea mai nesuferită pentru ţărani şi anume în forma colectivizării economiei rurale, iar când şi aceasta a rămas fără rezultat, când şi aceasta n-a putut înfrânge pe ţăranul ucrainean şi când el cu îndârjire şi cu cele mai mari sacrificii ducea luptă cu duşmanul său de moarte, bolşevismul a trecut la cel mai teribil mijloc, pe care omenirea l-a întrebuinţat vreodată, mijloc faţă de care pălesc masacrele armenilor sau invaziile lui Ginghis Han, a decis să lase să piară de foame populaţiunea locală, iar produsele ei alimentare să le ducă în metropola rusească. […] Nu sursele noastre, dar cele străine, ale martorilor oculari, ale englezilor şi ale francezilor, constată că pe teritoriile cele mai roditoare din Europa, în Ucraina, au murit de foame 2 milioane de oameni, că acolo a luat loc canibalismul şi că în anul curent această catastrofă se mai întinde. Şi toate acestea se petrec nu în urma unei catastrofe întâmplătoare, ci în urma politicii bolşevice conştiente”.
Conform comunicării Legaţiei României la Atena nr. 3147 din 22 decembrie 1933, „Teama de o viitoare foamete se sprijină pe faptul că nu s-au luat de îndată ce s-au văzut aceste pierderi măsuri ce ar fi luate de orice guvern civilizat şi cu dragoste de populaţiune. Diriguitorii de aici, cu totul nepăsători de soarta oamenilor, nu numai că nu au făcut nimic spre a înlătura foametea, din anul trecut, dar încă s-au arătat mulţumiţi că s-a ivit. Şi anul acesta, socotind că pierderile se datorează nepăsării sau greşelilor populaţiunii, privesc cu mulţumire ivirea din nou a foametei, de pe urma căreia se vor prăpădi alte milioane de oameni. […] Un ministru izraelit, vorbind ambasadorului Angliei, sosit de curând, cu privire la starea lăuntrică, spunea:«Dacă ţăranii nu voiesc să muncească, primim ideea de a-i nimici prin foamete». Acest mare cârmuitor uită că puterea executivă nu se poate exercita în văzduh, că, spre a avea fiinţă o clasă conducătoare, e nevoie să fie şi populaţiune”.
Viziunea liderilor de la Kremlin asupra evoluţiilor din anul care a marcat apogeul foametei poate fi identificată în „Discursul revoluţionar al lui Kalinin”, transmis la Bucureşti de Legaţia din Atena, la 14 ianuarie 1934. Cetăţenilor li se cere să conştientizeze „marea izbândă”, dar şi faptul că orice piedică în calea „armatei socialiste a muncii” va fi înlăturată:„Sistemul de asociaţiuni al kolhozurilor s-a întărit, iar urmările lucrării pământului pe calea colectivistă au fost adânc de rodnice în anul trecut. Nu numai producţiunea de grâu şi alte articole ale economiei agricole a fost mare, dar aceasta a fost văzută de înşişi ţăranii care şi-au dat seama că îndrumarea croită de Lenin e calea ce duce spre adevăratul socialism şi le făgăduieşte o viaţă fericită şi uşoară. Tovarăşi, aceasta este o adânc de mare izbândă pe care cu greu am putea să o preţuim în această clipă! Nu mă îndoiesc însă că rezultatele vor fi uimitoare. Gândiţi-vă:zeci de milioane de oameni s-au convins că păşesc pe adevărata cale a fericirii. Spuneţi-mi, ce putere din lume le-ar putea stăvili mersul lor? Orice piedică va fi înlăturată din drumul pe care merge marea armată socialistă a muncii! Poruncile lui Lenin se înfăptuiesc în fiecare an în chip mai vădit, graţie îndrumării partidului leninist şi a şefului său, Stalin”.
În concluzie, constatăm că documentele diplomatice de la începutul anilor ’30 relevă suficient de clar evoluţiile interne, „modernizarea” imperiului sovietic prin mijloace generalizate de represiune, procesul de configurare a cultului liderului unic, starea de spirit a populaţiei, esenţa ideologică a foametei artificiale. Poziţia şi reacţia României faţă de evenimentele din stânga Nistrului, reflectată în materiale inedite, vor face obiectul unui articol viitor.
Note
[1]Documentele citate au fost publicate în volumul Foametea, piatileka şi ferma colectivă:documente diplomatice româneşti, 1926-1936, editor Vadim Guzun, Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2011