„Extazul Sfintei Tereza” de Bernini: Moartea Terezei într-un spasm de suferință-plăcere

Gian Lorenzo Bernini (1598-1680), considerat de specialiști ca fiind cel mai mare artist baroc, exprimă prin lucrarea Sfânta Tereza și îngerul (terminată în 1652) cum mai este cunoscută opera, experiența mistică a extazului. În spațiul relativ restrâns al Capelei Cornaro, aflată în biserica Santa Maria della Vittoria din Roma, artistul organizează o adevărată scenă de teatru, în centrul căreia apare Sfânta Tereza și un înger.

Bernini (autoportret dreapta) realizează grupul sculptural pornind de la textele misticii spaniole. El descrie extazul sfintei (de fapt, moartea acesteia, prezentată într-o formulă de suferință - plăcere!) din noaptea de 4 octombrie 1582: un înger se apropie de sfântă, îi ridică cu o mână marginea hainei și cu cealaltă se pregătește să-i străpungă inima cu o săgeată de aur cu vârful incandescent.

„Când și-a scos săgeata ...m-a lăsat cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu“, scria Sfânta Tereza, descriind în autobiografia sa, o altă scenă de extaz mistic. Unii critici de artă au văzut în acest extaz o asemănarea foarte mare cu dragostea intensă… dar pentru o persoană reală și de sex diferit. Concluzia acestor analiști a fost aceea că simptomele unui persoane afectate de misticism pot aminti în mod remarcabil de cele asociate, de obicei, cu iubirea de tip sexual. Dar să derulăm povestea de la început.

Noaptea de 4 spre… 15 octombrie 1582 

Ziua de 4 octombrie a anului 1582 este cunoscută ca puntea de trecere între calendarul vechi, iulian, și calendarul nou, gregorian. Pe baza cercetărilor și recomandărilor astronomilor, papa Grigore al XII-lea a dispus ca după această zi să urmeze data de 15 octombrie, recuperându-se astfel rămânerea în urmă a datelor calendaristice față de pozițiile reale ale Pământului și Soarelui. În aceeași noapte de 4 spre 15 octombrie se stingea din viață una dintre femeile remarcabile ale Evului Mediu: Sfânta Tereza din Avila.

Ea și-a dobândit un loc deosebit în rândul sfinților prin activitatea de reformare a mănăstirilor de călugărițe și călugări din ordinul carmelitan, prin viața ei țesută din suferințe, extaze și minuni și prin scrierile sale pline de farmec și înțelepciune, scrieri ce i-au adus titlul de „Doctor al Bisericii”, acordat de papa Paul al VI-lea la 27 septembrie 1970. Ea a devenit astfel prima femeie din istorie ce a primit acest titlu, pe care îl vor mai primi doar alte două femei: Sf. Caterina din Siena (tot în 1970) și Sf. Tereza din Lisieux (1997).

O fetiță în căutarea martiriului 

Tereza Sanchez de Cepeda y Ahumada s-a născut în ziua de 28 martie 1515 la Avila, Spania. Bunicul paternal, Juan de Cepeda, un evreu convertit la creștinism, fusese însă condamnat de Inchiziție și ars pe rug ca eretic. De aceea, părinții fetei, Alfons de Cépeda și Beatrice de Ahumada, au ținut să își crească fată ca pe o creștină pioasă. Tereza a avut nouă frați și două surori, ea fiind a cincea din cei 11 copii.

Dintre ei îl prefera pe Rodrigo, fratele mai mare cu câțiva ani; citeau împreună viețile sfinților și făceau planuri de expediții eroice. Într-o zi, pe când fata avea doar șapte ani, cei doi au plecat spre Salamanca, hotărâți să ajungă în Africa, unde sperau că maurii le vor tăia capetele și-i vor face martiri. Un unchi de-al lor i-a întâlnit în afara orașului și aflând de scopul călătoriei i-a readus acasă. La dojana aspră a părinților, Rodrigo a răspuns: “Micuța m-a luat cu ea”.

Departe de a se descuraja, cei doi frați s-au hotărât să ducă o viață de pustnici, construind chilii improvizate în grădina părintească și impunându- și acte de penitență asemănătoare cu ale vechilor călugări. După ce la vârsta de 12 ani și-a pierdut mama, ea s-a aruncat în genunchi în fața unei icoane a Fecioarei Maria și a implorat-o să-i fie mamă.

Ca adolescentă citea însă cu pasiune romanele de aventuri cavalerești, avea dorința de a plăcea și a face impresie prin ținută, coafură, parfumuri și de a întreține conversații amuzante. Pentru formarea intelectuală și morală a fiicei sale, Alfons de Cepeda a încredințat-o pensionului ținut de surorile augustine (1531). Aici s-a întâlnit cu o călugăriță, Maria Briceno, care i-a deșteptat în suflet gândul și dorința frumuseților religioase.

Simțea totuși că i-ar veni foarte greu să se despartă de bucuriile preferate și ea însăși mărturisea că dorea mult “ca Bunul Dumnezeu să nu o cheme la viața de mănăstire”. Cu toate acestea, în urma convorbirilor cu Maria Briceno, “m-am hotărât să mă înving pe mine însămi”; a cerut permisiunea tatălui său, și fără a o primi, a intrat în mănăstirea călugărițelor carmelite din Avila. Ce era acest Ordin carmelitan?

Ordinul carmelitan, scurtă istorie 

Muntele Carmel, aflat în partea de nord-vest a Israelului, la Marea Mediterană, este deseori amintit în Vechiul Testament ca loc de reculegere și rugăciune. Pe una dintre crestele lui, proorocul Ilie, care a trăit în Israel pe vremea regelui Ahab, s-a întrecut cu preoții lui Baal, pe care i-a înfrânt, dovedind adevărul credinței lui, și tot de aici a privit norul mic ridicat din apele mării, nor care a prevestit încetarea secetei (care bântuise țara timp de trei ani) și ploaia dătătoare de viață (III Regi 18, 20-45).

Este ușor de înțeles că evenimentele petrecute pe înălțimile Carmelului și liniștea peșterilor și a pădurilor, au atras încă din primele veacuri ale creștinismului pe pustnicii doritori de purificare și înălțare spirituală. Ei erau numiți carmelitani sau carmeliți și aveau ca deprindere comună cinstirea Fecioarei Maria, simbolizată și prevestită în norul contemplat de către proorocul Ilie. Ordinul ca atare își are originile între sec. XII-XIII când, în timpul cruciadelor, câțiva pelerini s-au oprit, atrași de frumusețea locului și de amintirea proorocului Ilie. Aceștia au început aici o viață eremitică și au construit o mică bisericuță închinată Mariei.

Ordinul a luat naștere în jurul anului 1210 printr-un act constitutiv dat de către Sf. Albert, patriarh al Ierusalimului - acesta dându-le carmeliților o normă de viață cenobitică -, actul acesta fiind aprobat de papa Inocențiu al IV-lea la data de 1 octombrie 1247. Alungați de către arabi, spre sfârșitul secolului al XIII-lea, călugării de pe Carmel s-au adăpostit în Occident și au întemeiat acolo mai multe mănăstiri. Dar să revenim la povestea noastră. 

1535, intrarea Terezei într-o mănăstire carmelită 

Deci, în anul 1535, la vârsta de 20 ani, Tereza a plecat de acasă pentru a intra în Mănăstirea carmelită a Întrupării din Avila, mai mult din dorința de a avea o existență sigură, decât dintr-o pioșenie sinceră. Puțin mai târziu, ea s-a îmbolnăvit grav de malarie și a fost nevoită să părăsească mănăstirea. A avut picioarele paralizate timp de trei ani! Și-a revenit cu multă greutate.

În acea perioadă de boală a citit scrierile franciscanului de Osuna, care au inițiat-o în practica „predicii mentale”. S-a întors la mănăstirea Carmel în 1539. Apoi, timp de 15 ani a trăit în mănăstire, încercând să împace dorința desăvârșirii spirituale cu satisfacerea dorinței de comoditate și afecțiuni umane.

„A doua convertire” și declanșarea operei de reformare a Ordinului carmelitan 

În anul 1554, ca urmare a unor viziuni, a avut loc a doua convertire a sa. Într-o zi, icoana cu “Ecce Homo” aflată în capelă s-a însuflețit și a început să sângereze în prezența Terezei; atunci Tereza a îngenunchiat în fața lui Cristos și l-a rugat să-i dea “odată pentru totdeauna puterea de a nu-l mai ofensa”.

Întărită de harul divin, a rupt în inima ei legăturile unor afecțiuni prea omenești și a dăruit-o în întregime lui Dumnezeu, începând o viață nouă, plină de suferințe și bucurii suprafirești, pe care le-a descris cu măiestrie în cărțile sale: „Drumul perfecțiunii” (scrisă între 1565-1570), „Cartea vieții mele” (cca.1567) și „Castelul interior” (1577). Experții susțin că scrierile ei sunt comparabile cu „Confesiunile” Sfântului Augustin.

Este drept, în mănăstirile carmelitane pătrunsese luxul, comoditatea, delăsarea și Tereza a simțit chemarea de a se consacra operei de reformare a vieții călugărești a acestui ordin. După ce s-a sfătuit cu mai mulți oameni renumiți prin sfințenia și înțelepciunea lor, a obținut de la papa Pius al IV-lea aprobarea de a proceda la întemeierea unor mănăstiri în care să se respecte cu strictețe rânduielile primitive, foarte aspre, ale Ordinului carmelitan.

Ordinul Carmelitelor Desculțe 

Astfel, la 27 august 1562 a luat ființă prima mănăstire a „Carmelitelor Desculțe”. Tereza a găsit o noua mănăstire în Avila, numită a Sfântului Iosif, mănăstire parăsită dar împrejmuită cu ziduri groase, unde Sfânta s-a mutat împreună cu patru maici și unde a instaurat o mare austeritate, precum și practica rugăciunii mentale. Tereza realizează în ultimii ei 20 de ani de viață o reformă religioasă profundă.

În anul 1567, Sfintei i s-a dat permisiunea din partea ordinului carmelit, să înființeze după regulile ei mai multe mănăstiri carmelite. Începe o nouă etapă din viața ei, călătorește mii de kilometri în toată Spania pentru a răspândi o nouă formă de viață monahală. În timpul uneia dintre multele ei călătorii, aceasta l-a întâlnit pe Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591), care i-a devenit duhovnic.

Acesta este un personaj extrem de interesant. Pradă unor adevărate „persecuții interioare”, el își exprimă experiența spirituală trăită în poeme care sunt considerate astăzi capodopere ale literaturii spaniole. Acesta a însoțit-o pe Tereza în eforturile ei reformatoare, lucrând într-un plan paralel, în rândul călugărilor. Sprijinită și sfătuită de mari teologi franciscani, iezuiți, dominicani și de Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Tereza îmbunătățește doctrina sa, care, la un moment dat, va fi chiar verificată de Tribunalul Inchiziției.

Biserica Santa Maria della Vittoria din Roma (foto: Livioandronico2013 / Wikimedia Commons)

Moare în 4 octombrie 1582, la Alba de Tormes. La acea dată în Spania existau 32 mănăstiri carmelite reformate, 17 pentru femei și 15 pentru bărbați. Tereza a întâmpinat numeroase dificultăți din partea maicilor, dar și din partea autorităților, căci ea dorea să restaureze Regula Primitivă Carmelită, adică o viață mai restrictivă și orientată mai mult spre singurătate și contemplare.

Reforma ei a fost salvată de intervenția personală a regelui Filip al II-lea, un catolic fanatic, care o admira, dar și de buna ei cunoaștere a sufletului omenesc. Astfel, la orice întâlnire cu surorile ei de mănăstire, căuta să vină cu mici atenții pentru fiecare dintre ele și dorea ca severitatea mănăstirească să fie însoțită de o sinceră și neîncetată voie bună.

Astăzi, la Avila, aproape totul amintește de Sfânta Tereza : - Piața Sfintei Tereza cu statuia sfintei, sfințită în 1982 de papa Ioan Paul al II-lea - Mănăstirea Sfânta Tereza, care aparține ordinului carmelit desculț, a fost construită între anii 1629 și 1636, sub directa îndrumare a episcopului de Avila, Marquez de Gaceta. Mănăstirea a fost ridicată după un proiect al arhitectului Alonso de San Jose și se află exact în locul în care s-a născut și a viețuit prima parte din viață Sfânta Tereza. Este o mănăstire activă, cea mai mare parte a ei rămânând închisă publicului.

Sala relicvelor păstrează moaștele Sfintei Tereza și ale Sfântului Ioan al Crucii. Relicvele sfintei sunt expuse publicului, mai exact, un deget de la mâna ei dreaptă, o curelușă de la una din sandalele sale, o bucată din veșmintele ei și un instrument de autoflagelare. Mâna și inima Sfintei Tereza sunt expuse în mănăstirea carmelită din apropierea orașului Alba de Tormes.

- Mănăstirea Sfântului Iosif – unde se afla un deget al Sfintei Tereza

- Mănăstirea Întrupării – unde Sfânta Tereza a trăit aproape 30 de ani

Moartea Terezei într-un spasm de suferință-plăcere

La 4 octombrie 1582, Sfânta Tereza se afla în mănăstirea din Alba de Tormes, epuizată de eforturile și călătoriile întreprinse; simțind că i se apropie sfârșitul, a cerut să i se facă împărtășania; când a văzut Preasfântul Sacrament, a exclamat: “Domnul meu și Mirele meu! A venit în sfârșit clipa după care am suspinat cu atâta dor”.

Spre ora 9 seara a închis ochii, cu capul rezemat de brațul sorei Ana, după un extaz ce a durat 14 ore! A doua zi, adică pe 15 octombrie, a intrat în vigoare calendarul gregorian. Ziua de 15 octombrie a devenit ziua Sfintei Tereza! A fost înmormântată la Alba, dar, trei ani mai târziu, corpul ei a fost mutat în secret la Avila. În anul următor, ducele de Alba a obținut un ordin al papei pentru ca trupul Sfintei să fie adus din nou la Alba de Tormes, unde se află și acum.

Papa Grigore al XV-lea a beatificat-o în 1614, iar în ziua de 12 martie 1622 a canonizat-o (alături de alți doi sfinți importanți ai catolicismului: Ignațiu de Loyola și Francis Xavier), confirmând sentimentele de adâncă venerație cu care a fost înconjurată chiar înainte de sfârșitul vieții. În anul 1617, avusese loc un alt mare eveniment: Sfânta Tereza a fost aleasă drept ocrotitoare a Spaniei.

Extazul religios o iubire de tip sexual? 

Capela Cornaro a fost comandată de Federico Cornaro, un cardinal venețian, în amintirea familiei sale. Grupul sculptural – Sfânta Tereza și îngerul – este realizat în marmură. În spatele sculpturii, raze executate din lemn aurit accentuează efectul produs de lumina care cade printr-un hublou ascuns. Pe lateralele capelei, basoreliefuri din marmură albă înfățișează loji de teatru, unde apar membrii familiei Cornaro. Acești spectatori cufundați în discuție sunt martorii extazului Sfintei Tereza.

În opera lui Bernini, extazul/moartea Sfintei seamănă cu o iubire devastatoare. Voluptatea este omniprezentă. Tereza, fremătând, trăiește lăuntric, sub faldurile învolburate ale hainei de călugăriță, corpul ei pare convulsionat de un spasm de suferință-plăcere. Bernini a conceput lucrarea nu numai ca o sculptură, ci ca pe o combinație de arhitectură, sculptură și pictură în cadrul întregului, unitar reprezentat de Capela Cornaro. Deasupra sculpturii se află un plafon pictat reprezentând cerul, spre care tind să urce personajele.

Foto: Dnalor 01 / Wikimedia Commons

Dar ce este, în fond, extazul? La o primă analiză, constatăm că extazul e perceput îndeobște ca o specie superlativă a orgasmului. Dorința erotică este deci vectorul, suportul energetic, care face posibil acest mod de existență. Avem de a face aici cu o situație nu doar paradoxală, ci și de un dramatism feroce. Anume ca o imagine să semene izbitor atât cu ceea ce reprezintă, cât și cu exact contrariul a ceea ce reprezintă!

Concret, în calitate de extaz, actul trupesc e o imagine fidelă a iubirii dumnezeiești! În realitate, scopul lui Bernini în redarea feței și a trupului Sfintei a fost acela de a reda o bucurie …divină. Este improbabil ca în secolul al XVII-lea să fi fost posibilă distincția dintre extazul religios și cel erotic. Atunci extazul avea doar conotație divină. Astăzi distincția este mai dificil de realizat.

Sfânta Tereza o precursoare a feminismului? 

Sfânta Tereza este văzută astăzi și ca o precursoare a feminismului. Nu a fost însă o revoluționară, având grijă să se supună ordinii timpului său. Sfânta Tereza trăiește într-un veac în care femeia are încă nevoie de îndrumarea confesorului, adică a bărbatului. Discursul masculin depreciază în continuare femeia. Ideologia aceasta are rădăcini încă în Scripturi (Pavel, I Corinteni, 14, 34-35: femeile trebuie să tacă și să se supună). Vrăjitoria este în toată această perioadă o specialitate feminină.

Dar, odată cu Tereza, femeia accede la propria ei identitate și asta o face fără ajutorul confesorului. Acesta rămâne încă un director de conștiință, dar Tereza ajunge ea însăși să îi direcționeze chiar pe marii săi confesori, Baltasar Alvarez sau Ioan al Crucii. Chiar dacă autobiografia sa, „Cartea vieții mele”, nu marchează triumful rostirii feminine, această confesiune anunță deja libertatea unui discurs feminin, ce nu mai poate fi ignorat sau pedepsit.

Față de societatea feudală timpurie, în care femeia era doar un obiect de tranzacție între bărbați, condiția ei se schimbă, prinde glas, vrea să vorbească. Sexul este încă un subiect interzis, deoarece corpul este marele inamic al mântuirii medievale. Bărbatul se apropie de femeie cu teamă. Femeia este o ființa devoratoare, greu de satisfăcut. Dar nu numai bărbatul se teme de femeie, ci chiar femeia se teme de ea însăși. Rămâne și pentru ea o taină. Chinurile Sfintei Tereza provin din acest redutabil secret, care este femeia însăși. Problema este că unii analiști vorbesc în cazul sfintei și de o sexualitate reprimată sau altfel spus deturnată prin misticism.

Astfel, în anul 2007, în Spania, sub regia lui Ray Loriga, a apărut filmul „Teresa: el cuerpo de Cristo” (Tereza: Trupul lui Hristos), având-o pe Paz Vega în rolul Sf. Tereza. Este un film despre o… femeie frumoasă, cu calități excepționale, într-o perioada istorică foarte dificilă, cea a Contra-Reformei. Problema este că noua producție cinematografică urmărea prezentarea sfintei doar din prisma sexului. Ziarele spaniole au spus chiar despre film că o prezintă pe Sf. Tereza ca pe o revoluționară feministă care își descrie experiențele mistice ca „orgasme carnale”.

Episcopul spaniol Demetrio Fernandez de Tarazona a dat chiar publicității o scrisoare intitulată „Sărmana Sf. Tereza”, în care sublinia transcendența umană și spirituală a misticii spaniole, care „a făcut istorie înainte ca mișcarea feministă să existe” și s-a plâns de atenția pe care presa o acordă filmului, care o prezintă pe sfântă „morbid de sexi”. ...

„Ce este curios – spune episcopul – este faptul că oamenii din spatele acestor idei absurde acuză Biserica de obsesii legate de sex, când se dovedește de fapt că ei sunt cei care văd sex peste tot, văd sex chiar și acolo unde nu există. Astfel de persoane sunt incapabile să se lase pătrunse de bunătate și bucurie, proiectându-și în schimb propriile murdării asupra persoanelor, realităților și temelor, care nu au nici o legătură cu ceea ce afișează ei. Rămân blocați într-un fel de freudianism.”

Episcopul Fernandez sublinia, de asemenea, în scrisoare, că „experiențele mistice nu sunt experiențe nevrotice și nu au nimic de-a face cu represiunea sexuală. Doar prin credință poate cineva să înțeleagă aceste experiențe”. Episcopul a chemat, în acest context, la respect față de Sfântă.

„Respectați adevărul. Nu îi răstălmăciți sub nici un pretext experiențele sacre și dumnezeiești. Sărmana Sf. Tereza... sau mai bine spun, sărmanii oameni care nu văd nimic altceva decât sex în aceste experiențe mistice”, mai scrie episcopul.

La final, prelatul și-a exprimat speranța că cei care au produs filmul despre sfântă vor fi luminați „spre înțelegerea realităților profunde ce nu au de-a face nimic cu sexul”.

O ultimă remarcă. Ordinul carmelitan e astăzi răspândit în toată lumea. Și în România există o mănăstire de carmelite, la Luncani (com. Mărgineni, jud. Bacău), unde se poate venera o icoană pe lemn, cea a Maicii Domnului pe Muntele Carmel, reprodusă după un mozaic bizantin antic. Icoana a fost prezentată la Roma, pe 12 septembrie 2001, spre a fi binecuvântată de Papa Ioan Paul al II-lea. Cu o zi înainte avusese loc ziua tristă din 11 septembrie, când avusese loc atentatul terorist de la New York.