Exmatriculat din Facultatea de Istorie

Un ordin al Rectoratului Universităţii din Bucureşti, pe atunci „C. I. Parhon“, din 18 aprilie 1959, decidea:„Studentul Teodorescu Răzvan din Facultatea de Istorie, anul IV, se exmatriculează din facultate pentru atitudine politică duşmănoasă, incompatibilă cu calitatea de student al unui institut de învăţământ superior din Republica Populară Română“.

Ordinul avea în vedere o propunere a facultăţii, în conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniştri din 25 iunie 1957. Actul guvernamental privea îmbunătăţirea compoziţiei sociale a studenţilor şi a cadrelor didactice.

Fiu de ţărănist abia ieşit din închisoare şi nepot de liberali naţionalizaţi, intrasem în facultate într-un moment puternic marcat de Conferinţa la nivel înalt de la Geneva, din 18-23 iulie 1955. Era o perioadă a unei relaxări ideologice temporare, urmată de o „destalinizare“, finalmente eşuată, declanşantă în urma raportului secret de la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) din 1956.

În anii de studenţie, discipol al unei generaţii strălucite de profesori ca:Emil Condurachi, Mihai Berza, Ion Nestor, Dionisie Pippidi, Andrei Oţetea, Aurelian Sacerdoţeanu, Emil Vârtosu, Damian Bogdan, am intrat în conflict deschis cu Saşa Muşat şi cu decanul Florenţa Rusu. Mi s-a reproşat apelul la textul german al unei cărţi de Friedrich Engels, anapoda tradus în ruseşte în Uniunea Sovietică şi preluat ca atare în tălmăcirea românească de la Cartea Rusă, schimbând complet sensurile iniţiale avute în vedere de clasicul marxist. Am fost de asemenea acuzat de „ploconire burgheză“ pentru că citasem dintr-o carte de Nicolae Iorga găsită în biblioteca de acasă.

Retragerea Armatei Sovietice

Momentul iunie 1958, retragerea trupelor sovietice, mi-a atras atenţia mai ales printr-un cuvânt ce apărea în documentele de partid şi care mi se părea, din punct de vedere semantic, straşnic de comic, nebănuindu-i, însă, şi sensurile uşor tragice:„împăciuitorism“. Rezoluţia Plenarei din iunie 1958 cerea „demascarea şi smulgerea din rădăcini a împăciuitorismului“ de care era acuzat rectorul nostru, un academician biolog, şi de care aveau să fie acuzaţi curând, în „demascările“ publice organizate de partid, universitari, oameni de cultură sau artişti.

A fost contextul în care, la 12 martie 1959, în marea sală a Căminului 303 din Cotroceni, sub conducerea prim-secretarului pe Bucureşti al Partidului Muncitoresc Român (PMR), Florian Dănălache, s-a organizat o asemenea „demascare“. Timp de 12 ore, în faţa a mii de studenţi, judecarea profesorilor noştri s-a făcut cu acuze brutale şi hilare şi cu apostrofări mitocăneşti, ajungându-se până la sugerarea unor atitudini filonaziste. Replici demne ale dascălilor Pippidi, Berza şi Nestor au fost aplaudate nu o dată la scenă deschisă. În cele din urmă aceştia au invocat numele meu, eu refuzând să-i acuz, solidarizându-mă, dimpotrivă, cu cauza profesorilor.

Trei săptămâni mai târziu, o altă „demascare“ a fost organizată în Facultatea de Istorie, pentru sancţionarea mea. Capetele de acuzare care au condus la excluderea mea din Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM) şi la exmatricularea din facultate au fost:împăciuitorism, antisovietism, apartenenţa la un grup spiritualist, elitism, precum şi faptul că nu fusesem pionier. Am fost trimis în producţie, lucrând ca muncitor necalificat şi ca fierar betonist la Bucureşti şi la Mangalia.

Am revenit în facultate în iulie 1961 şi am absolvit în vara lui 1963, în condiţiile relativ normalizate ale timpului, doar accesul în învăţământul superior fiindu-mi interzis timp de peste un sfert de veac. În septembrie 1965 am fost oficial reabilitat.