Execuția Romanovilor, o dramă într-un singur act: „Trebuie să-i împuşcăm pe toţi în noaptea asta“
Pe 17 iulie 2018 s-a împlinit centenarul morţii ultimului ţar al Rusiei și al familiei acestuia. Acum un veac, în Rusia în plină bolşevizare şi în prag de război civil, moartea nu avea altă valoare decât anihilarea duşmanului. Era un calcul matematic – unul, cinci, zece în minus. Au căzut pionii, atac la rege. Atât de simplu a fost: întreaga familie a lui Nicolae al II-lea a fost pusă în faţa plutonului de execuție fără de judecată, fără scrupule, fără remușcări. În toiul nopții, sute de gloanțe au prăbușit ultima dinastie imperială rusă și au aruncat-o într-un câmp din Urali. Și de-atunci înainte, căutarea adevărului despre moartea Romanovilor a rămas vie, a produs zeci de volume de specialitate, literatură, filme și, nu în ultimul rând, legende și martiri. Așa a fost să fie, o dispariție care rămâne peste secol chiar și în discuțiile de cafenea.
O haltă îndepărtată.
În dimineaţa zilei de 29 aprilie 1918, Nicolae al II-lea, fostul Ţar al Tuturor Ruşilor, s-a trezit buimac în vagonul său din trenul special care-l ducea, alături de familie, spre o destinaţie incertă, despre care cei mai mulţi doar speculau. Moscova, se şoptea adesea. Moscova – spera şi ţarul. „Unde au de gând să ne ducă după Omsk? La Moscova sau la Vladivostok?“, se întreba Nicolae al II-lea în jurnal. În acea dimineaţă, trenul a virat spre est. Comisarul Vasili Iakovlev, care se îngrijea de transferul familiei imperiale de la Tobolsk şi era singurul care cunoştea destinaţia finală, n-a binevoit să răspundă la vreo întrebare. Atunci, prinţesa Maria s-a încumetat să intre-n vorbă cu gărzile, dar degeaba. Ori bolşevicii dezvoltaseră rezistenţă ridicată la frumuseţe, ori erau neştiutori – orişicum, n-au răspuns.
Seara, trenul a oprit în Liubinskaia, o haltă îndepărtată, din apropiere de Omsk, pe ruta Transsiberianului. De când începuse Revoluţia Bolşevică, aceasta era a treia destinaţie de exil a familiei imperiale – după 13 luni de arest la domiciliu, mai întâi în Palatul Alexandru din Ţarskoe Selo şi apoi în Tobolsk, în vestul Siberiei. Când ţarul a realizat că orașul de destinație era, de fapt, Ekaterinburg, a spus cu mâhnire: „Aş fi mers oriunde altundeva, numai nu în Urali“. În Urali, antiţarismul aprig mergea mână-n mână cu febra roşie. Aici, la graniţa dintre Europa şi Asia, trăiau muncitori radicali, înăspriţi de vremuri și vrăjiți de visuri de egalitate; aici, erau la ordinea zilei violenţele, foametea, sărăcia, jafurile, bandiţii, dezertorii, exilaţii, spionii şi umbra războiului civil; aici, la graniţa dintre Europa şi Asia, era marginea prăpastiei. Aici era Ekaterinburg.
Închisoarea cetăţeanului Romanov.
Familia imperială a ajuns în oraş pe 30 aprilie 1918. Ţarul era însoţit de Țarina Alexandra, de prinţesa Maria, atunci în vârstă de 18 ani, de aghiotantul Vasili Dolgorukov, de doctorul Evgheni Botkin şi de trei servitoare. Celelalte trei prințese, Olga, Tatiana şi Anastasia, împreună cu mezinul familiei, Alexei, aveau să ajungă la Ekaterinburg peste trei săptămâni, după ce starea de sănătate a lui Alexei se va fi îmbunătăţit, după cel mai puternic atac de hemofilie, pe care-l suferise la sfârşitul lui martie şi care-i lăsase ambele picioare paralizate.
La sosirea în Ekaterinburg, bolșevicii făcuseră câteva aranjamente în pripă. Cu numai două zile înainte, rechiziţionaseră casa inginerului Nikolai Ipatiev de pe strada Voznesenski Prospekt 49. Aerul burghez al imobilului a fost sugrumat rapid de o palisadă improvizată, cu ajutorul a vreo 100 de muncitori. La coborârea din mașina cu care a fost adus de la gară, comisarul Goloșcekin i-a spus sec ţarului: „Cetățene Romanov, intrați“. Aici au fost cazați membrii familiei regale ruse.
Casa Ipatiev se transformase peste noapte într-o închisoare veritabilă. La câteva săptămâni de la reunirea familiei la Ekaterinburg, s-a decis ridicarea unei palisade mai înalte, care să ascundă complet casa de ochii trecătorilor curioşi şi care să izoleze complet oraşul de privirile prizonierilor. Măsurile de securitate erau stricte şi bine organizate: existau zece posturi pentru gărzi, iar în exterior, casa era patrulată de două ori, la fiecare oră, zi şi noapte.
Parterul era ocupat de gărzi. Prizonierii locuiau la etaj, în camerele din colţurile casei, departe de scări şi de intrare. Nicolae, Alexandra şi Alexei stăteau în aceeaşi cameră, iar lângă, stăteau cele patru prinţese. Într-o încăpere adiacentă, împărţită în două cu un fel de paravan, erau cazaţi – vorba vine – cei cărora li se permisese să rămână în casa Ipatiev: doctorul Botkin, camerista Demidova, valetul Trupp, bucătarul Haritonov, câţiva servitori şi micul Leonid Sednev, ajutor de bucătar, îngrijitorul Ţareviciului Alexei şi singurul lui companion de joacă.
Trei luni în Casa cu Scop Special.
Traiul era auster şi greu de suportat, însă ţarul nu s-a plâns vreodată. Dăduse un imperiu pe câţiva metri pătraţi de libertate şi se resemnase. Dimineața, Nicolae al II-lea prefera să citească. Citea mult, citea, fără vreo exagerare, de disperare. Aşa evada din Casa asta cu Scop Special, cum fusese numită casa Ipatiev în cercurile bolşevice din Ekaterinburg. Găsise în biblioteca lui Ipatiev volumele lui Mihail Saltîkov-Șcedrin, satiricul, și o biografie a împăratului Pavel I al Rusiei, le-a terminat cu lăcomie. În perioada Paştelui sau în zilele mai negre, obişnuia să mai citească şi din Biblie, cu voce tare, cu familia în jur.
Ţarina Alexandrina şi fetele îşi petreceau mai tot timpul cârpindu-şi hainele, tricotând sau cosind – desigur, îşi aduseseră cu ele rochiile şi podoabele din Tobolsk, dar acestea erau ţinute ferecate într-o magazie din curte şi gărzile nu permiteau sub niciun chip să se deschidă cuferele. La început, fetele obişnuiau să trimită scrisori prietenilor, dar multe dintre ele n-au ajuns niciodată la destinaţie şi, apoi, tot mai puţine răspunsuri erau primite. Nu erau permise vizite, nu aveau voie să lucreze în bucătăria de vară din curte, ţarului i s-a interzis să facă orice fel de muncă fizică pentru care se oferise voluntar, iar după o scurtă vreme n-au mai avut voie să primească sau să trimită nici scrisori şi nici n-au mai primit ziarele. Li s-a interzis, de la bun început, să vorbească altă limbă decât rusa, ceea ce a iritat-o în special pe Alexandra, care era obişnuită să se adreseze în engleză copiilor.
Familia nu putea să iasă din camere decât pentru a lua masa. În aceste condiţii, este evident că cel mai aşteptat moment al zilei era recreaţia din grădină. Li se permitea să iasă din casă de două ori pe zi: o dată pe la 11:00 dimineaţa şi a doua oară înainte de ceaiul de seară, pe la 16:00-17:00. În primele săptămâni aveau voie să se plimbe prin grădină până la 90 de minute, dar mai târziu, timpul s-a redus la o jumătate de oră. Alexandra era bolnavă şi mâhnită, aşa că nu făcea decât să stea la umbra vreunui copac sau pe veranda casei, în timp ce Nicolae al II-lea şi prinţesele dădeau roată curţii în tot timpul permis în aer liber. Uneori, din curtea îngrădită a casei Ipatiev mai răsunau râsete copilăroase, când cele trei fete mai mici se jucau prin grădină cu câinii lor Ortipo, Joy şi Jimmy şi cam acestea erau singurele momente care puteau mima normalitatea în familia imperială.
O zi ca toate celelalte.
Până la începutul lunii iulie deja se stabilise un oarecare program în casa Ipatiev: membrii familiei se trezeau la 8 dimineaţa, se spălau, se îmbrăcau şi îşi spuneau rugăciunile împreună. La ora 9 primeau ceai şi pâine neagră. Uneori, în zilele bune, primeau şi cacao, dar cafeaua şi untul erau marfă de lux, ca pentru orice alt proletar rus supus raţiilor. „Nu li se mai permitea să trăiască precum ţarii“, le-a spus comandantul gărzilor. Pe la ora 13:00 primeau un mic prânz, de obicei chiftele sau supă cu carne – preparate la cantina condusă de Sovietul din Ekaterinburg. Cina se servea la ora 20:00. Abia de la mijlocul lunii iunie i-a fost permis bucătarului imperial să pregătească câteva feluri de mâncare uşoare în bucătăria de la etaj. Gătea, în general, pentru poftele ţarinei, care era vegetariană şi prefera pastele. În aceeaşi perioadă, comandantul gărzilor s-a îndurat să plece urechea la doctorul Derevenko, care avertizase că mesele servite sunt prea sărace şi afectează sănătatea prizonierilor, şi a acceptat să fie aduse zilnic raţii de ouă, lapte, smântână şi pâine de la o fermă din apropiere. Câteodată, familia primea şi alte mâncăruri, precum carne, legume, cârnaţi şi plăcine ruseşti, dar cele mai multe erau luate pe sub mână de comandant şi împărţite cu gărzile.
Prima şi ultima fereastră deschisă.
La sosirea familiei în Ekaterinburg, toate ferestrele fuseseră ferecate, iar în luna mai, geamurile au fost vopsite cu alb, astfel încât să nu se vadă nimic nici din exterior, nici din interior. Nu se putea altfel când cuvântul de ordine era izolare. „Parcă ar fi ceaţă afară“, descria Nicolae al II-lea în jurnal ceea ce alţii ar numi, în mod obişnuit, priveliştea de la fereastră.
Situația din casă s-a înrăutățit când a venit vara. Era cald. Era înăbușitor. Era un aer irespirabil. Cererile regale pentru deschiderea măcar a unei ferestre s-au înteţit, iar bolşevicii au fost de acord să facă o inspecţie la faţa locului. Comitetul pentru Examinarea Chestiunii Ferestrelor din Casa cu Scop Special a decis, într-un final, să deschidă o fereastră. S-a deschis pe 23 iunie 1918. Desigur, chestiunea cu fereastra a atras după sine şi două condiţii. Prima, să se multiplice numărul gărzilor. A doua şi cea mai importantă a fost ca niciun membru al familiei să nu iasă la fereastră. În caz contrar, capul imperial din fereastră ar fi fost împuşcat fără nicio clipire. Viaţa de zi cu zi era doar o nouă probă de anduranţă. „Fiecare zi aduce numai surprize neplăcute“, scria prinţesa Maria în jurnal.
Sfârşitul e aproape.
Circumstanţele au început să se schimbe dramatic atât în afara casei Ipatiev, cât şi în interior, în luna iulie. Pe 4 iulie, ţarul nota în jurnal că s-a schimbat comandantul gărzilor. Chestiunea a fost relatată şi de Pavel Medvedev, una dintre gărzile care păzea casa din Ekaterinburg. El a dat o declaraţie oficială în 1919, când Ekaterinburgul a intrat sub controlul Albilor, iar Nikolai Sokolov a condus o comisie de cercetare a asasinatului familiei imperiale. Aşadar, în februarie 1919, Pavel Spiridonovici Medvedev, în vârstă de 31 de ani, se declara alfabetizat şi îşi începea povestea: „În fiecare zi, familia Ţarului se plimba prin grădină. Moştenitorul (Alexei) era bolnav tot timpul, iar Împăratul îl ducea într-un scaun cu rotile. Pentru o vreme, cina era era adusă familiei de la cantina sovietică. Mai târziu, totuşi, li s-a permis să-şi prepare propia cină în bucătăria de la etajul superior. (...) La sfârşitul lui iunie sau la începutul lui iulie (nu îmi amintesc exact), comandantul Avdeiev şi asistentul său, Moşkin, au fost înlăturaţi. (Se pare că erau suspectaţi că furau din lucrurile Ţarului). Un nou comandant a fost pus la post; numele lui era Iurovski“.
Iakov Iurovski era un bărbat pe la 40 de ani, înalt, zvelt, cu părul negru-tăciune, cu barbă aranjată şi cu mustaţă întoarsă şi de o aroganţă iritantă. Nu era genul de beţiv dezordonat ca Avdeiev. Era inteligent, vigilent şi motivat, după toate mărturiile. De altfel, prima măsură luată de el a fost „o dezinfecţie completă” a gărzilor şi impunerea unei discipline mai stricte în casă. Detaşamentul Special a fost ridicat la 86 de gărzi, ceea ce însemna aproape dublul celui vechi, iar gărzile de interior au fost înlocuite cu oameni noi, aleşi de el.
Pe lângă toate acestea, la mijlocul lunii iulie, o legiune cehoslovacă a Armatei Albe se apropia de Ekaterinburg. Erau atât de aproape încât bubuitul armelor se auzea și în casa Ipatiev. Nu se putea cunoaște dacă cehoslovacii l-ar fi eliberat pe ţar din captivitate, însă bolșevicii nu au așteptat să vadă deznodământul acestei povești. Mulți istorici pun pe seama acestui eveniment decizia subită de a executa familia imperială rusă.
Orele.
„În seara zilei de 16 iulie, între orele şapte şi opt după-amiaza, când tocmai venise vremea să fiu la datorie, Comandantul Iurovski, (şeful plutonului de execuţie), mi-a ordonat să iau toate revolverele Nagan de la gărzi şi să i le aduc. Am luat 12 revolvere de la sentinele, precum şi de la alte gărzi şi le-am dus în biroul comandantului. Iurovski mi-a spus: «Trebuie să-i împuşcăm pe toţi în noaptea asta; aşa că anunţă gărzile să nu se alarmeze dacă aud împuşcături». Am înţeles, aşadar, că Iurovski se gândea să împuşte toată familia Ţarului, dar şi pe doctorul şi pe servitorii care locuiau cu ei, însă nu l-am întrebat unde sau cine a luat decizia... Pe la ora zece seara, în conformitate cu ordinul lui Iurovski, am informat gărzile să nu se alarmeze dacă aud că se trage“, povestea Pavel Medvedev.
La miezul nopții, Iakov Iurovski a urcat la etaj să trezească familia. În buzunar avea un pistol Colt cu șapte gloanțe, iar sub palton purta un Mauser cu zece gloanțe. La ușă a răspuns doctorul Botkin, care era treaz și scria ceea ce s-a dovedit a fi ultima scrisoare către familia lui. „Din cauza agitațiilor din oraș, a devenit necesar să mutăm familia la parter“, a explicat Iurovski.
„În aproximativ o oră, întreaga familie, doctorul, camerista şi servitorii s-au ridicat din pat, s-au spălat şi s-au îmbrăcat. Chiar înainte ca Iurovski să meargă să trezească familia, doi membri ai Comisiei Extraordinare [a Sovietului din Ekterinburg] au sosit la casa Ipatiev. La puţin timp după ora 1 dimineaţa, Ţarul, Ţarina, cele patru fiice ale lor, doctorul, bucătarul şi servitorii au părăsit camerele lor. Ţarul îl ţinea în braţe pe moştenitor. Împăratul şi moştenitorul erau îmbrăcaţi în gimnasterkas (cămăşi de soldaţi) şi purtau şepci. Împărăteasa, fiicele ei şi alţii îl urmau. Iurovski, asistentul lui şi cei doi membri ai Comisiei Extraordinare menţionaţi mai sus îi însoţeau. Eram şi eu prezent. Cât am fost eu de faţă, niciun membru al familiei Ţarului n-a pus vreo întrebare. Nu s-au tânguit şi n-au plâns. După ce am coborât scările până la primul etaj, am ieşit în curte şi de acolo, la a doua uşă (numărând de la poartă), am intrat la parterul casei. Când am ajuns în cameră (care se alătură cu magazia printr-o uşă ferecată), Iurovski a cerut să fie aduse scaune, iar asistentul său i-a adus trei scaune. Un scaun i-a fost dat Împăratului, unul, Împărătesei, iar cel de-al treilea, moştenitorului. Împărăteasa stătea la perete, lângă fereastră, în apropiere de stâlpul negru al arcului. În spatele ei stăteau trei dintre fiicele ei (le ştiu feţele foarte bine, pentru că le-am văzut zilnic când se plimbau prin grădină, dar nu le ştiu numele). Moştenitorul şi Împăratul stăteau unul lângă altul, aproape în mijlocul camerei. Doctorul Botkin stătea în spatele moştenitorului. Camerista, o femeie foarte înaltă, stătea la stânga uşii care ducea în magazie; lângă ea stătea una dintre fiicele Ţarului (a patra). Doi servitori stăteau sprijiniţi pe peretele din stânga intrării în cameră. Camerista căra o pernă. Fiicele Ţarului de asemenea aduseseră perniţe cu ele. O pernă a fost pusă pe scaunul Împărătesei; o alta, pe scaunul moştenitorului. Era de parcă fiecare dintre ei îşi ghicise soarta, însă niciunul nu scotea un singur sunet. În acest moment, unsprezece oameni au intrat în cameră: Iurovski, asistentul său, doi membri ai Comisiei Extraordinare (CEKA) şi şapte letoni“, declara Medvedev.
Iurovski a declarat mai târziu că n-a văzut nici ezitare, nici suspiciune, „nici lacrimi, nici suspine, nici întrebări“ din partea deținuților. Scaunele au fost aduse în camera golită de mobilă după ce Alexandra i-a făcut observație: „Fără scaune? Nu putem să ședem?“. După ce s-au așezat pe scaune, Iurovski i-a așezat în rând și le-a explicat că trebuie să facă o fotografie, căci oamenii din Moscova erau îngrijorați că evadaseră. Când cei 11 prizonieri erau aranjați pe două rânduri, Iurovski a chemat un pluton de 11 bărbați înarmați cu revolvere. Cinci erau ruși, șase erau letoni. Primul foc l-a tras Iurovski, asupra Țarului Nicolae al II-lea. L-au urmat imediat ceilalți, din spate. Fiecare fusese instruit în avans pe cine trebuie să ucidă și că trebuie să țintească inima, pentru a evita excesul de sânge și pentru a termina mai repede afacerea. Toți condamnații au murit rapid, cu excepția lui Alexei și a celor trei surori mai mici care rămăseseră în viață. Fiecare se apăra cum putea de ploaia de gloanțe, fetele sprijinite de pereți, Țareviciul întins pe podea, cu mâinile în dreptul capului. Unul dintre călăi l-a lovit pe Alexei cu bocancul, iar băiatul a gemut. Atunci, Iurovski a făcut un pas în față și a tras două focuri cu Mauserul direct în urechea băiatului de 13 ani. În camera întunecoasă s-a așternut liniștea. În aer plutea fum gros și mirosul de praf de pușcă. Sângele șiroia și se aduna în bălți ici și colo. Iurovski s-a năpustit îndată asupra corpurilor, întorcându-le și verificându-le pulsul.
Drumul către nicăieri.
„După asasinat, Iurovski mi-a spus să aduc nişte gărzi să spele sângele din cameră. (...) Am adus cu mine 12 sau 15 gărzi. Aceşti oameni au cărat corpurile la camionul care stătea la intrare în faţa casei. Corpurile au fost cărate afară pe tărgi făcute din aşternuturi de pat şi mânere luate de la săniile din curte. Când au fost încărcaţi în camion, au fost îmbrăcaţi în haine de soldaţi. Membrii Comisiei Extraordinare (CEKA) au luat loc în camion şi au plecat. Nu ştiu în ce direcţie a mers camionul, şi nu ştiu nici unde au fost duse corpurile. Sângele din cameră a fost spălat, iar totul a fost pus în ordine. Până la ora 3 dimineaţa totul era gata. Atunci Iurovski s-a dus în camera lui şi eu am mers la camera gărzilor“, spunea Medvedev. În dimineața zilei următoare, în camerele unde stătuseră membrii familiei începuse jaful: „Toate camerele din casă erau în dezordine. Lucrurile erau împrăştiate. Valize şi cufere erau deschise. Grămezi de obiecte de aur şi argint era puse pe mese în camera comandantului. Bijuterii care fuseseră luate de la membrii familiei Ţarului înainte de crimă erau acolo de asemenea, precum brăţări, cercei şi ceasuri. Obiectele preţioase fuseseră puse în cufere. Într-una dintre camere am găsit sub o Biblie bancnote de şase sau zece ruble, pe care mi le-am însuşit“, își încheia Medvedev mărturia.
O poveste fără sfârșit.
Nikolai Sokolov nu a reușit să găsească mormintele familiei regale ruse în 1919, însă oamenii au continuat să sape după adevăr. Abia în 1979 locul unde au fost îngropați a fost descoperit întâmplător, însă discuția a rămas ținută sub preș de autoritățile sovietice. Abia în 1989 a fost publicat un articol bazat pe memoriile lui Iurovski, prin care se făceau publice detaliile existenței rămășițelor țarilor. O anchetă a confirmat identitatea celor găsiți în 1979 – anume, Țarul Nicolae al II-lea, Țarina Alexandra și trei dintre fiicele lor – și familia imperială a fost reînhumată la Catedrala „Petru și Pavel” din Sankt Petersburg, în 1998. În 2007 au fost descoperite și rămășițele Țareviciului Alexei și ale prințesei Maria. În 2008, familia Romanov a fost reabilitată și recunoscută drept „victimă a represiunii politice“. Deși în procesul penal deschis în anii ’90 nu a fost nimeni condamnat, din cauză că toți cei implicați erau morți, cazul a fost redeschis în 2015, la cererea Bisericii Ortodoxe Ruse. Investigația încă nu a fost încheiată, dar Biserica Rusă i-a canonizat în 2000 ca noi martiri.