Estetica doliului, originea unei cutume

Asocierea negrului cu obiceiul doliului este adânc înrădăcinată în cultura noastră. O știm cu toții: la înmormântări și apoi, în perioada de doliu, se poartă negru. Care este însă originea acestei cutume? Atotprezent în Europa – și, mai mult, în lumea creștină, el lipsește în alte culturi, acolo unde alte culori – albul, violetul sau chiar galbenul – compun estetica doliului. Cum și de ce, în cele ce urmează.

Cele mai timpurii referințe la hainele de doliu le găsim în Biblie, în Vechiul Testament: „Atunci şi-a rupt Iacov hainele sale, şi-a acoperit cu sac coapsele şi a plâns pe fiul său zile multe” (Geneza 37:34); sau: „David însă a zis către Ioab şi către toţi oamenii care erau cu el: «Rupeţi-vă hainele şi vă încingeţi cu sac şi jeliţi pe Abner!»” (Cartea a doua a Regilor 3:31). Sacul în cauză era o țesătură groasă, făcută de regulă din păr de capră, însă termenul a ajuns să desemneze și haina realizată dintr-o astfel de țesătură purtată ca simbol al doliului de israeliți. Aceste veșminte nu sunt descrise în detaliu în textele biblice și nu există nicio referință la culoarea lor.  

Primul indiciu cu privire la existența unor haine negre de doliu datează din Antichitatea clasică. În Imperiul Roman, cetățenii avuți purtau în perioadele de doliu o toga pulla, asemănătoare togii cotidiene, însă de culoare închisă. Toga pulla era țesută din lână închisă la culoare, de regulă nevopsită – simplitatea veșmântului indicând faptul că, în perioada de doliu, persoana nu se mai concentra pe aspectele frivole ale aspectului fizic, ale modei, retrăgându-se din societate pentru a-și jeli morții. Acest obicei al purtării hainelor negre – sau cel puțin închise la culoare – era comun în bazinul Mediteranei: și în Grecia Antică, femeile care luau parte la ritualuri funerare purtau haine negre.

Ulterior, odată cu debutul epocii creștine, negrul hainelor de doliu a început să fie asociat cu (sau poate mai degrabă inspirat din) portul monastic. Cu toate acestea, în perioada medievală, la Curțile regale occidentale s-a răspândit un alt obicei: purtarea hainelor de doliu de culoare albă, așa-numitul deuil blanc. Sursele scrise au reținut un eveniment neobișnuit din istoria Parisului, din 1393: ceremoniile funerare organizate pentru regele Leon al V al Armeniei, mort în afara granițelor sale, la care participanții cu sânge albastru au purtat alb. Această tradiție regală s-a pierdut mai târziu în Franța, dar a supraviețuit timp de mai multe secole în Spania vecină, iar de acolo a trecut și-n Țările de Jos – de unde, vom vedea, a reintrat în atenția publică în secolul XX.

Însă până să intrăm în istoria recentă, trebuie să vedem cum am ajuns mai exact să putem vorbi despre o modă a hainelor de doliu. Dacă, la începuturi, hainele de doliu trebuiau să exprime tocmai refuzul purtătorului – în perioada imediată morții unei rude – de a mai ține cont de propriul aspect fizic, pentru a se dedica jelirii morților, cum am ajuns la o adevărată modă a doliului, cu tot ce presupune aceasta: reguli, etichetă etc.? A fost nevoie de o revoluție industrială, un monarh longeviv și de un factor pur uman: dorința oamenilor simpli de a copia obiceiurile aristocrației.

Revoluția Victoriană 

Moda de doliu, așa cum o știm și noi astăzi, datează din epoca victoriană și s-a născut ca urmare a unui eveniment nefericit în familia regală britanică: moartea prințului Albert, soțul reginei Victoria. Regina, îndurerată, avea să țină doliu tot restul vieții – nu mai puțin de cinci decenii.

Regulile doliului erau, la acea vreme, deja stabilite – cel puțin în rândul familiilor înstărite. Oamenii simpli pur și simplu nu-și permiteau să țină doliu: nu puteau să-și cumpere haine noi, special pentru perioada doliului, și de multe ori nu-și permiteau nici să-și vopsească în negru hainele pe care le aveau deja. Prin urmare, purtarea hainelor negre a fost multă vreme un obicei al aristocrației.

Apoi, din 1861, imaginea reginei Victoria – mereu în negru, neabătută niciun moment de la regulile stricte ale doliului – a făcut ca tot mai mulți, nobili și oameni simpli deopotrivă, să acorde mai multă atenție acestui aspect. Iar în plina epocă industrială s-au găsit oameni de afaceri care să profite de ocazie. Încă din 1841, la Londra se deschisese un magazin dedicat în întregime acestei mode: Jay’s Mourning Warehouse (în traducere liberă, depozitul de doliu – n.a.), din Regent Street, era locul în care puteai găsi toate articolele vestimentare de care puteai avea nevoie în perioada de doliu. Afacerea era foarte profitabilă, căci clienții nu lipseau niciodată: oamenii aruncau hainele negre la finalul perioadei de doliu, pentru a se feri de ghinion. Astfel, când un nou eveniment nefericit lovea o familie – și asta se întâmpla des, într-o perioadă în care rata mortalității era destul de ridicată – oamenii reveneau la Jay’s pentru a cumpăra din nou un set întreg de haine pentru doliu.

Conduita doliului 

Regulile perioadei de doliu erau foarte stricte – și cine ținea cont de opinia celor din jur le păstra cu rigurozitate. Relația pe care o aveai cu persoana decedată dicta perioada pentru care trebuia să porți doliu. Într-un ghid de etichetă publicat în 1840, totul era prezentat cât se poate de clar: la moartea unui părinte, doliul ținea între șase și douăsprezece luni. Pentru copii, durata varia în funcție de vârstă: pentru un copil mort după vârsta de 10 ani, rudele purtau doliu între șase și douăsprezece luni; pentru un copil care murea înainte de vârsta de 10 ani, între trei și șase luni; iar pentru un bebeluș se ținea doliu cel puțin șase săptămâni. Pentru frați, doliul dura între șase și opt luni. Pentru unchi sau mătuși, între trei și șase luni. Pentru rude prin alianță, între șase săptămâni și trei luni. Pentru rude mai îndepărtate sau prieteni, cel puțin trei săptămâni.

Cel mai lung doliu îl țineau femeile care-și pierdeau soțul: ele trebuiau să poarte doliu pentru o perioadă de cel puțin doi ani, însă aceasta putea fi prelungită până la patru ani – sau chiar pentru tot restul vieții, dacă doreau, așa cum a făcut-o regina Victoria. În cazul văduvelor, perioada de doliu era împărțită în mai multe perioade, fiecare având regulile sale vestimentare. Perioada de mare doliu dura un an și o zi. În acest timp, văduva se retrăgea complet din societate și nu participa la petreceri sau alte evenimente mondene. Când ieșea în public, trebuia să poarte un văl negru care să-i acopere fața și purta, fără excepție, doar haine negre – și nu orice fel de haine, ci unele țesute din materiale simple, nesofisticate – și care trebuiau să-i acopere întregul corp (mănecile scurte, spre exemplu, erau excluse). Erau permise doar bijuteriile discrete, de culoare neagră. Erau des întâlnite, în acea perioadă, bijuteriile care conțineau un memento de la persoana decedată – precum un medalion care să păstreze o șuviță de păr. După un an, în următoarele 9-12 luni de doliu, erau acceptate și hainele negre din materiale ceva mai fine (precum mătase sau catifea), la care puteau fi adăugate mici detalii decorative și bijuterii discrete. În fine, doliul se încheia cu o perioadă de șase luni în care văduva putea reintroduce în garderobă și haine de alte culori – griul și violetul erau cele mai folosite, dar și albul într-o anumită măsură, precum și alte accesorii (curele, nasturi mai colorați, alte bijuterii). Totodată, în această ultimă etapă a doliului, femeile singure puteau reintra în societate.

Pentru bărbați, regulile erau mult mai simple. Domnii purtau, pentru cel mult un an, costume de culoare neagră și accesorii asemenea – mănuși, cravate, pălării. În plus, lor nu le era restricționat accesul liber în societate din moment ce trebuiau să lucreze și, de multe ori, să-și găsească o nouă soție care să se îngrijească de copiii din căsătoria anterioară.

Femeilor nu le era permis să-și pună astfel de probleme în perioada doliului. Văduvele care nu respectau cu strictețe regulile doliului nu erau privite cu ochi buni – femeile care țineau un doliu mai scurt sau care ieșeau în societate „înainte de termen” erau bănuite de promiscuitate. În același timp însă, văduvele tinere, frumoase sau bogate (cu atât mai mult cele care îndeplineau toate cele trei criterii) erau imediat remarcate, iar bărbații se grăbeau să le capteze atenția.

Începând cu primele decenii ale secolului XX, în Occident, regulile doliului și-au pierdut treptat din strictețe. Au urmat anii Marelui Război, ani de doliu general – din moment ce aproape că n-a existat familie care să nu fi pierdut pe cineva pe front, apoi veselii ani ’20, cu o nouă viziune, mai relaxată, asupra vieții. Și cu cât ne apropiem mai mult de zilele noastre, cu atât regulile doliului sunt mai destinse. La înmormântări, eticheta spune că sunt permise hainele de culoare închisă, nu doar negru. Astfel, bleumarinul, griul și violetul închis sunt tot mai folosite. Și, din când în când, apare și-o pată albă – dar numai în anumite cercuri. În 1962, la moartea Wilhelminei, fostă regină a Olandei, s-au organizat funeralii albe. În familia regală olandeză se păstrase – pe filiera spaniolă – această tradiție a doliului alb, iar fosta regină dorise ca la moartea ei albul să fie culoarea de doliu. Trei decenii mai târziu, în Belgia, regina Fabiola a purtat și ea alb la moartea soțului său, regele Baudouin I. În cercurile noastre, ale oamenilor de rând, albul la înmormântare este considerat faux pas, o știm cu toții, însă el rămâne permis în cercurile regale.

Doliu în alte culori 

Odată ce părăsești granițele Occidentului, realizezi că tradițiile doliului în general, nu numai cele legate de culoarea hainelor, sunt strâns legate de modul în care o comunitate privește moartea. Negrul, spre exemplu, este o lipsă a luminii și a ajuns să simbolizeze lipsa vieții într-o cultură care privește moartea unui om drept un eveniment trist. În comunitățile hinduse și budiste, însă, moartea nu este privită ca un capăt de drum, ea nu este sfârșitul vieții, ci o simplă etapă în procesul reîncarnării. Prin urmare, hindușii limitează perioada de doliu la 13 zile și poartă haine de culoare albă, simbol al purității. Și așa cum în Europa o femeie poate alege să poarte negru toată viața după moartea soțului, așa cum a făcut regina Victoria, în India văduvele sunt de fapt obligate să poarte numai alb.

Un alt tip de doliu este întâlnit în China, acolo unde rudele și prietenii celui mort poartă o banderolă pe braț timp de 100 de zile. Culoarea banderolei indică relația cu decedatul: copiii acestuia poartă negru, nepoții – albastru, iar strănepoții – verde. În familiile în care tradițiile sunt păstrate cu strictețe, aceste banderole sunt purtate vreme mai îndelungată, până la trei ani. Totodată, în China, roșul, considerat culoarea fericirii, este strict interzis la funeralii. În Coreea, negrul și bleumarinul sunt principalele culori de doliu, în timp ce în Thailanda și Brazilia violetul este asociat înmormântărilor. Mai mult decât atât, în Brazilia este considerat de prost gust să porți violet cu alte ocazii.