Epoca Tanzimatului – modernizarea Imperiului Otoman
În traducere liberă din turco-otomană, termenul ”tanzimat” înseamnă reorganizare. Nu este de mirare deci că el este folosit drept denumire pentru perioada anilor 1839-1876 în Imperiul Otoman, ce a văzut o serie de reforme aplicate fostei mare putere, aflată în acel moment într-un declin continuu.
Această perioadă este practic analogia istorică a unei operații pe cord deschis – Imperiul Otoman era amenințat cu dispariția la începutul secolului XIX, sistemul său militar nemaifiind capabil să țină piept Rusiei, iar administrația sa nu mai era capabilă să gestioneze un teritoriu atât de vast și multietnic. Cu toate eforturile diplomației otomane, ce a reușit aproape mereu să limiteze efectele eșecurilor militare, și deși avea parte de simpatia Occidentului – pentru care existența statului otoman era necesară în scopul menținerii unui contrabalans împotriva Rusiei în estul Europei – era destul de clar faptul că fără un proces intens de reformare imperiul se va dizolva.
Mahmoud al II-lea-temelia reformelor
Condițiile pentru implementarea unui astfel de proces au fost realizate de sultanul Mahmoud al II-lea (1808-1839). La startul domniei sale, imperiul se afla într-un moment aproape dramatic;puterea centrală era foarte slabită, iar în Orient au avut loc o serie de revolte ale populațiilor supuse. După suprimarea acestora și încheierea temporară a problemelor cu Rusia în urma Tratatului de la București din 1812, Mahmoud s-a putut concentra pe reorganizarea internă a statului otoman.
În principal el a vizat reorganizarea armatei otomane după model european;vechile sisteme de recrutare otomane deveniseră ineficiente, iar corpul de elită al ienicerilor nu mai reprezenta un avantaj pe câmpurile de bătălie;mărturie acestui fapt stau înfrângerile continue împotriva rușilor/habsurgilor în perioada Problemei Orientale. Proiectul de reorganizare pe care l-a propus în 1826 îl aduce în conflict cu ienicerii;revolta acestora a fost văzută drept o oportunitate pentru Mahmoud de a-i extermina, lucru ce s-a și întâmplat într-un episod denumit reprezentativ ”Incidentul Convenabil” din același an.
Reorganizarea armatei a fost completată în 1831 prin abolirea sistemului timariot;în exercițiu din secolul XV, acesta prevedea recompense sub formă de terenuri în schimbul serviciului militar. Armata devine în schimb una permanentă și plătită prin lichidități – dar poate cel mai important este faptul că au fost eliminate structurile intermediare aflate între armată și sultan, aceasta urmând a fi folosită drept un instrument al centralizării statului otoman per total.
Mahmoud a început reforme și în alte domenii – în timpul său apar primele cabinete ministeriale de imperiu, ce vizau înlesnirea admnistrației, până atunci aflată toată sub autoritatea marelui vizir. El a abolit un număr de privilegii vechi, precum dreptul pașelor de a aplica pedeapsa cu moartea sau colectarea cu forța a haraciului (impozitului). Începutul efectiv al reformării celorlalte domenii îl vom găsi însă sub fiul acestuia, Abdulmecid I(1839-1861).
Edictul nobil al Camerei Rozelor – începutul reformelor totale
După moartea lui Mahmoud în 1839, tronul revine fiului său Abdulmecid, care în același an proclamă Hatișeriful de la Gulhane – în traducere ”Edictul Nobil al Camerei Rozelor”, cunoscut și drept Tanzimat Fermani(Edictul de Reorganizare al Imperiului). Acest document reprezintă practic o serie de direcții trasate de către sultan pentru implementarea procesului de reformare. Iată care sunt acestea în textul original:
”... Prin urmare, plini de speranța ajutorului pe care îl vom primi de la Cel Mare și de la Profet, considerăm implementarea unei legislații pentru admnistrarea Imperiului Otoman și a provinciilor sale necesară și importantă. Astfel, principiile pe care se vor baza această legislație sunt trei:
1.Oferirea de garanții privind asigurarea securitații vieților, onoarei și proprietăților supușilor noștri;
2. O metodă legiferată de stabilire și colectare a taxelor;
3. O metodă la fel de legiferată pentru conscripția militară și stabilirea duratei serviciului militar.”[i]
Documentul conține de asemenea și justificări asupra importanței principiului egalității între cetățenii imperiului – în special din punct de vedere juridic. Practic în el se regăsește direcția spre care Imperiul Otoman se va îndrepta – un proces intens de centralizare și uniformizare admnistrativă, fiscală, juridică și militară.
Pe baza edictului a urmat o perioadă de 30 de ani de reforme în aceste domenii, începută în 1840 prin reorganizarea sistemului financiar. Acestea au avut o vadită tentă de aplicare a sistemelor occidentale în statul otoman, probabil influențată și de faptul că o mare parte din cei ce le-au redactat au urmat studii superioare la universități din vestul Europei. Astfel, după model francez, au fost reorganizate codurile civile și penale, și introduse codurile comerciale(1850) și maritime(1863). În ceea ce privește educația, în 1846 a fost organizat primul sistem de educație de stat până la nivel universitar inclusiv (până atunci educația intra în responsabilitate millet-urilor – pe care le voi prezenta mai jos), iar în 1869 învățământul primar a devenit gratuit și obligatoriu. Anul 1844 a văzut adoptarea unui steag și imn otoman și organizarea primului cens, iar în ceea ce privește modernizarea transporturilor și a comunicațiilor, în perioada 1847-1856 au fost realizate primele sistem de telegraf și cale ferată.
Reorganizarea juridică și militară
Imperiul Otoman a căpătat de-alungul secolelor reputația de a fi tolerant față de supușii săi ce aparțineau de alte religii. Un exemplu în acest sens este vechiul sistem al millet-urilor –prin care comunitățile religioase majore din imperiu(musulmanii, creștinii și evreii) aveau dreptul de a se judeca după propriile legi. Practic, codul penal otoman era în esență aplicabil doar musulmanilor – aceasta ducea la o inegalitate juridică a cărei gravitate depindea de indulgența fiecărei lege. O altă problemă o reprezinta și abundența Capitulațiilor – tratate prin care alte țări dețineau jurisdicția legală asupra cetățenilor lor sau a altor persoane de pe teritoriul Imperiului Otoman. Practic, sistemul juridic otoman era ineficient în măsura în care nu putea fi aplicat pentru o mare parte dintre supușii acestuia.
Pentru rezolvarea acestei probleme, care a fost menționată și în Edictul din 1839, a fost emis un alt decret în 1856 – Islahat Fermani – ce desființa sistemul millet-urilor și asigura egalitatea în fața legii pentru toți supușii imperiului, indiferent de religie. Dat în anul Tratatului de la Paris, unii istorici privesc acest edict drept o concesie a sultanului făcută Franței și Angliei pentru a răspăti ajutorul oferit de acestea în Războiul Crimeii;însă faptul că principiul egalității în fața legii a fost enunțat și în edictul din 1839 tinde să contrazică această viziune.
În sfârșit, din punct de vedere militar armata a fost reorganizată conform principiului enunțat în Edictul Nobil, reforma fiind promulgată în 1843. Astfel, durata stagiului militar a fost împărțită în două perioade:în prima cetățeanul făcea parte din Nizam, aceasta fiind armata activă;după 5 ani de serviciu în Nizam treceau în Redif, reprezentând unitățile de rezervă. Acestea puteau fi chemate pentru exerciții militare sau în caz de război. Recrutarea a fost de asemenea eficientizată prin efectuarea acesteia pe districte.
În concluzie, putem spune că perioada Tanzimatului a reprezentat o reală reorganizare a statului otoman și a principiilor pe care acesta funcționa. Dacă nu a reușit revigorarea acestuia, această reorganizare a triumfat măcar în ceea ce privește menținerea unității în fața dizolvării totale până la primul război total – iar după, reformele realizate în Tanzimat au constituit baza organizării statului turc de către Mustafa Kemal Ataturk după dizolvarea imperiului.
Bibliografie
1.R. Mantran – Istoria Imperiului Otoman
2. E. Shepherd Creasy – History of the Ottoman Turks – from the beginning of the Empire to current times
[i]E.Sheperd Creasy – ”History of the Ottoman Turks – from the beginning of the Empire to current times”, p. 531