Epoca de aur a pirateriei - între bogăţii, boli şi mizerie

Vorbind despre „epoca de aur” a pirateriei, ne vom apleca atenţia asupra simbolurilor celebre ale proscrişilor – simboluri pe care orice copil le identifică drept semne piratereşti, graţie literaturii şi a filmelor. Înainte de toate, steagul negru cu tigvă şi oase încrucişate. Prima apariţie a drapelului negru a fost consemnată de comandantul navei engleze Poole, atacat în 1700 de către piratul francez Emmanuel Wynne, în apropierea insulei St. Jago, după ce plecase din Santiago de Cuba. Pavilionul este descris astfel:„negru, cu cap de mort şi două oase încrucişate dedesubt, având alături o clepsidră”.Prezenţa acesteia simboliza, probabil, timpul scurt de gândire (sau de viaţă) a celor care nu vor ceda fără luptă.

Steagul piraţilor, menit să îngrozească victimele

Acest steag a fost denumit Jolly Roger, prima menţiune scrisă despre el apărând în ediţia din 1742 a Dicţionarului Oxford. Deşi poartă o denumire anglo-saxonă, se pare că originea e franceză şi e direct legată de istoria bucanierilor;aceştia aveau obiceiul să lege de catarge rufe înmuiate în sânge de animale pentru a-şi înspăimânta viitoarele victime şi a le convinge să cedeze fără luptă, aceste stindarde ad-hoc fiind denumite „joli rogue”, fiind preluat apoi în limba engleză. Numeroşi piraţi au adus îmbunătăţiri steagurilor negre, personalizându-le. Jack Rackham – cunoscut şi sub numele de Calico Jack – avea pe drapel două săbii de abordaj încrucişate sub craniu, în timp ce pe steagul lui Thomas Thew – cel poreclit „Barbă Neagră” – era înfăţişat un braţ încordat ce ţinea o sabie de abordaj. Pe drapelele unora dintre piraţi erau reprezentate schelete întregi. Celebrul Bartholomew Roberts folosea un drapel care îl înfăţişa pe el ciocnind un pahar cu un schelet.

Viaţa la bordul corăbiilor de piraţi, mai bună decât cea de pe navele militare britanice

Scriitorul Samuel Johnson scria în secolul al XVIII-lea:„Niciun om cu destulă imaginaţie pentru a ajunge la închisoare nu s-ar face marinar, pentru că pe o corabie este mult mai rău ca la închisoare şi în plus există riscul de a te îneca în orice moment. La închisoare ai mai mult spaţiu, mâncare mai bună şi, de cele mai multe ori, o companie mult mai plăcută”.

Nu ştiu câţi dintre deţinuţii contemporani cu Johnson ar fi fost de acord cu acesta, însă viaţa pe mare putea fi cu adevărat îngrozitoare. Corăbiile din lemn erau nişte ambarcaţiuni pline de umezeală, întunecate, cu miasme de apă stătută şi carne putrezită. Din cauza imposibilităţii de a se călăfătui perfect scândurile bordului, existau în permanenţă infiltraţii, chiar şi când marea era liniştită. Când vântul se înteţea, apa năvălea prin deschideri şi punţile inferioare se umpleau. Pompele trebuiau manevrate încontinuu şi dacă un obiect apuca să se ude, era foarte greu să se usuce mai târziu. Marinarii erau în permanenţă răciţi, aveau crampe şi, în puţinele momente în care nu-şi rupeau spinările trăgând de parâme sau dând la pompe, se înghesuiau sub punte unde împărţeau o pătură umedă cu alt confrate.

Piraţii din Caraibe erau mult mai norocoşi decât ceilalţi. În pofida uraganelor destul de frecvente în zonă, clima era blândă, astfel că puteau să doarmă afară pe punte, deşi confortul nu era unul de invidiat, de vreme ce dormeau înghesuiţi unul în celălalt. Pentru operarea tunurilor şi pentru a fi în măsură să atace cu sorţi de succes alte nave, corăbiile piraţilor aveau de obicei la bord de trei sau chiar de patru ori mai mulţi oameni decât o navă comercială. Astfel, în jur de 250 de marinari puteau fi înghesuiţi pe o navă care măsura de obicei 35 de metri în lungime şi 12 metri în locul cel mai lat.

Cu toate astea, cei mai mulţi dintre marinarii din Royal Navy considerau că viaţa la bordul unei nave de piraţi era un adevărat paradis în comparaţie cu viaţa la bordul navelor Majestăţii Sale. Pe o navă a piraţilor, băutura nu era numai pentru uzul ofiţerilor şi, dat fiind faptul că exista mână de lucru din belşug, oamenii aveau o groază de timp liber la dispoziţie pentru a se îmbăta după pofta inimii, mai ales înaintea unui atac, pornind de la premisa că rănile sunt mai uşor de suportat atunci când eşti sub influenţa alcoolului. Imaginea a câtorva sute de beţivi zgomotoşi era de cele mai multe ori suficientă pentru a-l înspăimânta pe căpitanul unei corăbii comerciale, conştient că micul său echipaj nu arde deloc de nerăbdare să intre în luptă ci, mai degrabă, abia aşteaptă să se alăture piraţilor.

Dar şi marinarii de pe navele militare abia aşteptau să dezerteze pe o corabie a piraţilor pentru a scăpa de pedepsele prin biciuire şi prin punere la sare a rănilor rezultate în urma biciuirii;frecarea rănilor cu sare şi oţet era o pedeapsă la ordinea zilei în marina britanică. Pe navele militare, după o judecată sumară, un marinar putea fi spânzurat foarte uşor de vergă şi lăsat pradă păsărilor de mare. Mulţi dintre marinari erau recrutaţi cu forţa şi, din această cauză, nu li se permitea să coboare pe ţărm decât dacă se găseau într-un loc suficient de ostil ca să taie oricui pofta de a rămâne acolo. Deşi atât navele militare, cât şi cele ale piraţilor aveau la bord de cele mai multe ori şi un chirurg, aceştia nu erau din cale-afară de pricepuţi şi, de obicei, răniţii nu supravieţuiau. Un rănit de pe o corabie de piraţi care supravieţuia, dar care nu mai putea fi pus la muncă după aceea, era lăsat pe ţărm în primul port întâlnit pe drum, indiferent care ar fi fost acel port. Deşi cariera oricărui pirat avea toate şansele să se termine la capătul unei frânghii, acesta putea spera să se bucure de câţiva ani de libertate şi de huzur, în condiţiile în care speranţa de viaţă era mai bună decât pe navele militare.

Scorbutul, o ameninţare permanentă la adresa sănătăţii piraţilor

Pentru toţi marinarii, bolile reprezentau o ameninţare constantă. Nu era ceva ieşit din comun ca o navă să-şi piardă jumătate din echipaj în timpul unui voiaj. Pentru a combate răspândirea molimelor, punţile erau frecate permanent cu oţet şi apă sărată. Dacă în prada capturată să găsea şi o anumită doză de coniac franţuzesc, acesta se folosea pe post de dezinfectant. În cală erau lăsate să fumege ligheane cu sulf. Existau însă pe orice corabie cotloane şi crăpături ce nu puteau fi niciodată curăţate sau uscate, unde se acumulau multe resturi şi mizerie, mediu propice pentru înmulţirea şobolanilor şi a gândacilor.

După cum am precizat deja, dieta piraţilor era alcătuită aproape exclusiv din carne. Aveau o predilecţie pentru salmagundi, care vine din franţuzescul salmigonisşi înseamnă „amestec fără nicio regulă”, o mâncare de „vreme bună”:bucătarul frigea carne de broască ţestoasă, peşte, porc, vacă sărată, eventual de raţă şi porumbel, tăiată în bucăţi egale. Amestecul se marina în oţet şi apoi se adăugau varză, pastă de sardele, hering sărat, ceapă, măsline, struguri şi toate condimentele disponibile, la care unii adăugau şi ulei, sare, muştar sau hrean, tot acest amestec fiind servit cu bere şi rom, fără îndoială pentru a atenua gustul de murături. În aceste condiţii, nu e de mirare că scorbutul reprezenta o ameninţare permanentă. Cauzat de lipsa vitaminei C – obţinută din fructe şi legume proaspete – scorbutul ducea la slăbirea şi sângerarea gingiilor, căderea dinţilor, provoca dureri la nivelul încheieturilor şi al extremităţilor, sângerări sub piele, anemie şi făcea ca rănile să se închidă foarte greu. Marinarii mai sufereau, de asemenea, din cauza malariei, a febrei galbene şi a dizenteriei, o boală foarte neplăcută de vreme ce pentru a te duce la toaletă însemna că trebuie să te caţeri pe bompres, catargul scurt de la prova poziţionat aproape paralel cu puntea.

Provizii putrezite şi mereu insuficiente

La rândul său, Bartholomew Roberts şi-a pierdut peste o sută din membrii echipajului în timp ce efectuau întreţinerea carenei pe malul măştinos al unui râu african. Bolile venerice erau atât de răspândite încât atunci când piraţii atacau o navă se năpusteau mai întâi asupra lădiţei cu medicamente, unde sperau să găsească soluţiile cu mercur folosite atunci la tratarea sifilisului;abia apoi treceau la jefuirea corabiei.

Acea salmigonisde care aminteam era o mâncare folosită mai mult în porturi sau la ocazii foarte speciale, după o captură bogată. În rest, mâncarea de la bordul corăbiilor era groaznică. Peştele şi carnea erau putrezite, apa stătută şi biscuiţii plini de larve şi gărgăriţe. Mulţi dintre marinari nu reuşeau să mănânce decât pe întuneric. Aşa cum erau, proviziile se dovedeau insuficiente pentru câţi oameni erau înghesuiţi la bord. Piraţii erau mereu înfometaţi şi însetaţi, acest lucru reprezentând un stimulent pentru atacurile uneori la limita nebuniei. Rareori erau capturate adevărate delicatese, cum ar fi smochinele, stafidele, mirodeniile, marmelada sau carnea uscată.

Majoritatea piraţilor, marinari la bază

La bordul navelor existau foarte puţine mijloace prin care piraţii puteau să-şi omoare timpul. Printre acestea se numărau jocul de cărţi, zarurile sau trasul la ţintă, în cazurile în care existau suficiente rezerve de muniţie. Băutura, în special romul sau punch-ul din rom, reprezenta de asemenea un mod de a combate plictiseala. Existau şi excepţii:unii dintre piraţi îşi găseau alinarea în rugăciuni şi în studiul bibliei. În 1727, când Bartholomew Roberts a capturat fregata Onslow, echipajul său a încercat să-l convingă pe capelanul acelei nave să devină preotul lor. Îndatoririle lui ar fi fost „pregătirea punch-ului şi rostirea rugăciunilor”. Capelanul a refuzat însă propunerea – şi o parte din pradă – şi piraţii l-au lăsat să plece. „Oricât de brutali ar fi fost în alte privinţe, aceşti oameni manifestau un asemenea respect încât s-au hotărât să nu-i nesocotească decizia”, scria un martor ocular. Echipajul lui Roberts era însă o excepţie în multe privinţe, aşa cum vom vedea mai târziu.

E interesantă compoziţia etnică a echipajelor de piraţi din perioada la care ne referim. Un studiu făcut de istoricul David Cordingly, referitor la piraţii cunoscuţi din regiunea Caraibe între 1715 şi 1725, a evidenţiat faptul că 35% erau englezi, 25% proveneau din coloniile americane, 20% din Antile (îndeosebi din Jamaica şi Barbados), 10% erau scoţieni şi 8% galezi. Cele 2% rămase se împărţeau între francezi, olandezi, spanioli sau chiar suedezi. Aproape trei sferturi fuseseră marinari înainte de a se ocupa de piraterie, majoritatea având între 20 şi 30 de ani (media de vârstă fiind de 27). Existau şi mulţi oameni de culoare în echipajele piratereşti. Atunci când a fost capturat, echipajul lui Bartholomew Roberts cuprindea 187 albi şi 75 oameni de culoare, majoritatea foşti sclavi evadaţi de pe plantaţiile Indiilor de Vest. Având în vedere că aceştia nu erau în niciun caz oameni ai mării, se pare că erau folosiţi pe post de servitori;sunt însă dovezi că, dată cu trecerea timpului, au existat şi încercări de a-i integra. Pe de altă parte, ei arătau o cruzime excesivă, de vreme ce, odată capturaţi, nu puteau avea altă soartă decât ştreangul sau sclavia.

Aceeaşi diversitate se regăsea şi în felul în care se îmbrăcau aceşti „tâlhari ai mării”. Dacă, iniţial, piraţii purtau o îmbrăcăminte specifică marinarilor, pe măsură ce timpul trecea şi garderoba se îmbunătăţea prin capturi, imaginea acestora trebuie să fi devenit peste măsură de pestriţă;există, de altfel, mărturii despre piraţi conduşi spre eşafod într-o vestimentaţie de-a dreptul luxoasă. La moartea sa, survenită pe puntea propriei corăbii, se spune că Bartholomew Roberts purta pantaloni şi vestă din stofă splendidă de Damasc, o pană roşie înfiptă în bonetă, un lanţ de aur în jurul gâtului cu o mare cruce cu diamante care atârna de el, o sabie şi două pistoale prinse de capătul unei eşarfe de mătase aruncate peste umăr.

Cum se luau deciziile în grupurile de piraţi

Uneori, pentru a se amuza, piraţii organizau aşa-zise procese în care ridiculizau ceea ce urma să se întâmple cu ei în situaţia în care ar fi fost capturaţi şi duşi în faţa unui tribunal al Amiralităţii. În cartea O istorie generală a piraţilor, apărută în 1724 şi care îl are drept autor pe un oarecare căpitan Charles Johnson (un pseudonim, se pare, pentru Daniel Defoe), e descrisă o astfel de pseudojudecată, desfăşurată pe o insulă pustie, nu departe de Cuba. Uneori însă, falsele procese aveau un efect mult prea puternic asupra unora dintre ei, probabil aflaţi sub influenţa alcoolului;este consemnat un caz din 1717, când acuzatul a fost atât de impresionat de şaradă, încât a ajuns să creadă că urmează cu adevărat să fie spânzurat. Aşa că a aruncat o grenadă în „judecător”, apoi şi-a scos sabia de abordaj şi a retezat braţul celui care juca rolul procurorului.

Totuşi, viaţa de pirat era pe placul multora;fie şi numai pentru că îi scăpa pe proscrişi de multe dintre tarele societăţii de atunci. La bordul unei corăbii de piraţi nu existau clase sociale şi nimeni nu îşi putea impune autoritatea asupra celorlalţi. Căpitanul era ales şi avea foarte puţine puteri asupra oamenilor lui. „Îi permiseră să fie căpitan cu condiţia ca şi ei să fie căpitani în relaţie cu el”, scria Defoe.

Deciziile importante se luau prin ridicarea mâinilor. Un căpitan putea fi schimbat foarte uşor şi se bucura de foarte puţine privilegii în afară faptului că primea o parte în plus din pradă. Deşi Bartholomew Roberts avea propria lui cabină şi beneficia de câteva piese de veselă şi tacâmuri, orice alt membru al echipajului putea intra acolo, indiferent dacă era zi sau noapte, şi se putea servi din mâncarea căpitanului.

Existau, bineînţeles, şi momente când căpitanul devenea comandantul absolut. „Puterea căpitanului nu poate fi controlată în cazul unei urmăriri sau al unei lupte şi el poate să lovească, să taie cu sabia sau chiar să tragă cu pistolul în cei ce nu se supun ordinelor sale”, scria Defoe. Piraţii alegeau în funcţia de căpitan pe cel care „le era superior din punct de vedere al cunoştinţelor şi curajului”. Căpitanii prea timizi sau cei incompetenţi erau înlăturaţi rapid. Pe una dintre corăbiile de piraţi au fost schimbaţi 13 căpitani în doar două luni. Piraţii erau foarte conştienţi de necazurile pe care le-ar fi putut provoca un căpitan nepriceput. Pe lângă faptul că trebuia să fie un luptător curajos şi un navigator iscusit, era necesar ca un bun căpitan să fie informat. Trebuia să fie la curent cu înfiinţarea de noi colonii, cu declanşarea războaielor, cu noile alianţe şi cu tendinţele din domeniul comerţului. Aceste cunoştinţe puteau face diferenţa dintre viaţă şi moarte când era vorba de stabilirea unei ţinte (şi, deci, a unei prăzi). Atunci când capturau o corabie, cei de la bord erau interogaţi pentru obţinerea celor mai proaspete informaţii.

Adevărul istoric:piraţii găseau rareori cufere pline cu monezi

Căpitanul unei nave de piraţi trebuia, de asemenea, să cunoască foarte bine valoarea mărfurilor pentru a fi în stare să împartă prada. În ciuda imaginii romantice, piraţii găseau rareori cufere pline cu monezi. La începutul secolului al XVIII-lea, moneda era o raritate în coloniile americane şi în Caraibe, iar cele aflate în circulaţie nu erau standardizate. Coloniştii nu aveau decât foarte rar monedă asupra lor, iar o monetărie în colonii nu a existat decât după Războiul de Independenţă. Schimburile economice între piraţi şi colonişti mai rotunjeau veniturile primilor şi cu ceva monedă. Se găsea în circulaţie o diversitate de monede, aparţinând multor naţiuni;drept urmare, fiecare pirat era şi agent de schimb. Deşi un caracter fictiv, un pirat din celebrul roman Comoara din insulădeţinea un carneţel cu un tabel de conversie al monedelor franceze, spaniole şi engleze, problema fiind una reală.

Majoritatea celor jefuiţi de piraţi nu deţineau însă monede. Navele comerciale din zonă transportau zahăr sau rom din Jamaica, tutun din Caroline, lemn din America Centrală sau bunuri manufacturiere din Europa. Alte încărcături des întâlnite erau bumbacul sau sclavii. Transporturile de monede sau aur brut erau extrem de bine protejate şi n-ar fi putut fi atacate de piraţi. Cercetări recente sugerează că cel mai profitabil era comerţul cu sclavi. De aceea, e greu de crezut că piraţii au îngropat numeroase comori, în condiţiile în care moneda era foarte rară, iar celelalte mărfuri perisabile.

Codul de reguli al luiBartholomew Roberts, vast şi surprinzător

Totodată, căpitanul trebuia să dea dovadă de tact şi de diplomaţie pentru a reuşi să convingă pe fiecare membru al echipajului că a primit o parte echitabilă din bunuri. Tot el era cel care împărţea dreptatea la bordul navei, imparţialitatea fiind considerată o calitate esenţială. Se cunoaşte cazul unui căpitan care şi-a pierdut funcţia fiindcă a dat dovadă de o cruzime exagerată faţă de cei vinovaţi.

Existau coduri destul de stricte care reglementau ce aveai sau nu aveai voie să faci la bordul unei corăbii de piraţi. De exemplul, duelul nu era permis decât cu acceptul căpitanului, iar regulile erau acceptate de toţi fără crâcnire. Acestea erau uneori scrise şi, pentru respectarea lor, se jura pe Biblie sau... pe coada unui topor. Cel mai vast şi, în egală măsură, cel mai surprinzător cod cunoscut aparţine aceluiaşi Bartholomew Roberts. De exemplu, nimeni nu avea voie să joace jocuri de noroc pe bani, nici zaruri, nici cărţi. Lămpile şi lumânările trebuiau stinse la ora 8 seara;cine dorea să bea după această oră trebuia să stea pe punte, fără lumină. Aducerea la bord a băieţilor sau a femeilor deghizate se pedepsea cu moartea. „Nimeni nu avea voie să aducă vorba despre renunţarea la acest mod de viaţă înainte de a avea o parte din pradă în valoare de 1000 de lire”;şi, poate cea mai surprinzătoare regulă, „muzicanţii se pot odihni după lege numai duminica. În celelalte zile au nevoie de o aprobare specială”.

„Trecerea pe sub chilă” – pedeapsă de cruzime extremă

Evident că fiecare dintre aceste coduri era „personalizat”. Regulile căpitanului George Lowther stipulau, de pildă, că primul marinar care zăreşte o pradă trebuie să primească cele mai bune pistoale sau arme albe găsite la bordul corabiei respective. Se preciza, de asemenea, că „trebuie acordată iertare atunci când victimele cer acest lucru”. În unele regulamente se prevedea ca pedeapsa pentru crimă să fie legarea ucigaşului de cadavru şi aruncarea ambelor corpuri în mare. Această pedeapsă a fost adoptată şi de Royal Navy. În regulamentul căpitanului John Phillips era prevăzută drept pedeapsă pentru intrarea în cală cu o lumânare neprotejată în interiorul unei lanterne – fumarea unei pipe fără capac, iar pentru lovirea unui alt membru al echipajului – „patruzeci de lovituri de bici fără una pe spinarea goală”. O pedeapsă foarte des utilizată pentru infracţiuni minore era primirea unei lovituri de bici din partea fiecărui membru al echipajului.

Exista şi pedeapsa „trecerii pe sub chilă”. Victima era legată de mâini şi atârnată de un capăt al vergii centrale, picioarele fiind legate cu o altă frânghie. Aceasta era trecută pe sub chilă şi scoasă în partea cealaltă a navei. În timpul acestei manevre, spinarea pedepsitului era răzuită de cochiliile ascuţile ale scoicilor lipite de chila navei. Procesul se relua de trei ori. Această metodă de pedepsire de o cruzime extremă era însă întâlnită mai degrabă pe navele militare.

Cartea Robinson Crusoe, inspirată dintr-o poveste reală

Părăsirea pe o coastă sau pe o insulă pustie reprezenta o altă pedeapsă foarte aspră. Foarte puţini erau cei care supravieţuiau unei asemenea încercări. Cea mai exactă relatare a unui pirat părăsit pe o insulă pustie a făcut-o Daniel Defoe în celebrul roman Robinson Crusoe;ficţiunea a fost inspirată din aventurile unui marinar pe nume Alexander Selkirk, membru în echipajul bucanierului englez William Damper, un individ care, după ce a pus mâna pe o încărcătură de tinere sclave de culoare, a schimbat denumirea navei în Bachelor’s Delight(Deliciul Burlacilor). Damper a fost, poate, singurul pirat care a efectuat o călătorie în jurul lumii, timp în care a ţinut şi un jurnal. Selkirk, ofiţer cu navigaţia pe una dintre navele lui Damper, a fost abandonat pe o insulă pustie având la dispoziţie doar „hainele şi aşternutul de pat, o puşcă, ceva praf de puşcă, gloanţe, tutun, o toporişcă, un cuţit, un ceainic, o Biblie, câteva scule, instrumentele şi cărţile sale de matematică”. Era în 1704. În februarie 1709 a fost recuperat tot de Damper, care pe atunci se alăturase unei expediţii piratereşti conduse de căpitanul Woodes Rogers. Povestea lui Selkirk a fost publicată în 1712, într-o carte publicată la Londra;în 1719, apărea Robinson Crusoe.

Una dintre legendele cu largă circulaţie este aceea potrivit căreia piraţii obişnuiau să-i pedepsească pe răzvrătiţi sau să scape de prizonierii inutili punându-i să meargă pe o scândură al cărui capăt era în afara navei. Acest lucru se întâmpla însă foarte rar. Ideea datează, se pare, din 1769, când un marinar pe nume George Wood a fost spânzurat pentru revoltă. La închisoarea Newgate, în drum spre spânzurătoare, acesta a povestit preotului că, alături de alţi răzvrătiţi, forţase pe câţiva dintre marinarii rămaşi credincioşi „să păşească pe o scândură, scoasă peste marginea corabiei, deasupra mării în care ajungeau după ce făceau ultimul pas”. Singurul pirat despre care se povesteşte că-şi obliga într-adevăr victimele să meargă pe scândură a fost maiorul Stede Bonnet, născut în Barbados, în 1689, un individ de un sadism extrem chiar şi pentru standardele piraţilor.

Femeile, nedorite la bordul vaselor de piraţi

De cele mai multe ori, prizonierii care se dovedeau inutili pentru piraţi erau pur şi simplu măcelăriţi. Nici femeile capturate nu aveau o soartă mai bună. Celebrul „Barbă Neagră” măcelărea cu mâna lui femeile şi apoi le arunca peste bord. Contemporanul său, Stede Bonnet, era cunoscut de asemenea că nu lua prizonieri femei, care nu erau nici dorite, nici necesare la bordul corabiei sale. Se zvonea chiar că Bonnet devenise pirat ca să scape de o nevastă cicălitoare...

Adevărul e că cei mai mulţi dintre piraţi erau homosexuali, nefiind interesaţi de sexul frumos. După ani de zile petrecuţi în coloniile de bucanieri din insule, formate numai din bărbaţi, sau pe mare, pe navele de piraţi, aceştia îşi satisfăceau nevoile sexuale cu ajutorul camarazilor sau abuzând de băieţii de la bord.

Mai târziu, aşa cum am precizat deja, şi-au făcut apariţia şi prostituatele sau „soţiile”, care erau deseori licitate sau vândute. Piratul William Davis s-a însurat cu o africancă pentru ca apoi, când îi ardeau buzele de sete, să o schimbe pe un vas plin cu punch. Pe de altă parte, se povesteşte că un alt pirat, al cărui nume nu s-a păstrat, a fost în stare să plătească unei prostituate 500 de dubloni de aur, numai pentru a o putea admira goală.

Piraţii se satisfăceau de asemenea cu ajutorul femeilor băştinaşe care, după cum se spunea, erau mai uşor de cumpărat decât de violat. Căpitanul William Cowley povesteşte despre un trib ai cărui bărbaţi nu aveau nicio mustrare de conştiinţă să-şi împartă femeile cu europenii, deşi dădeau dovadă de o gelozie extremă atunci când aceloraşi femei li se făceau avansuri de către alţi membri ai tribului. William Betagh menţionează un trib de indieni californieni în care „orice bărbat se putea culca cu o femeie în schimbul unui cuţit ruginit sau al unei oale cu lapte bătut”. Acelaşi Betagh a stabilit însă în 1719 nişte reguli dure pentru oamenii săi, care erau ameninţaţi cu pedepse în cazul în care apăreau beţi în faţa unor femei, indiferent dacă era albe sau de culoare, sau se comportau indecent în faţa unei reprezentante a sexului opus, pe puntea unei corăbii capturate. Oamenii lui, pretindea acest pirat, nu simţeau acut lipsa femeilor când venea vorba să-şi satisfacă nevoile sexuale.

Africancele eliberate de pe navele de sclavi erau uneori oferite drept cadou. Căpitanul Woods Rogers, un pirat care a ajuns ulterior guvernator în Bahamas, relatează că în 1709 „l-am lăsat pe ţărm pe tânărul nostru preot şi i-am lăsat, conform dorinţei lui, pe cea mai arătoasă negresă pe care o aveam... Tânărul preot s-a despărţit de noi extrem de fericit şi, după cum sorbea din priviri pe sub gluga sutanei de îngerul acela negru, n-am avut nicio îndoială că avea în curând să încalce una dintre cele zece porunci cu ea”.

Cu toate astea, căpitanul William Ambrose Cowley, care a capturat un vas danez cu şaizeci de sclavi africani la bord, i-a lăsat pur şi simplu să moară de frig în timpul voiajului de ocolire a capului Horn. Individul îi considera pe sclavi drept „cele mai proaste creaturi pe care le-am văzut vreodată, care nu aveau pe ei nimic altceva decât nişte piei de oaie pe umeri sau, femeile, un săculeţ de piele în dreptul părţilor intime”.

Unele dintre captive erau violate. Piratul american Charles Gibbs, cu mai mult de patru sute de oameni ucişi la activ, relatează despre un atac asupra unei nave olandeze ce plecase din Curaçao cu destinaţia Ţările de Jos. Toţi pasagerii, atât bărbaţi, cât şi femei au fost ucişi, cu excepţia unei tinere olandeze foarte frumoase. Aceasta fu dusă undeva în vestul Cubei şi ţinută timp de două luni într-un mic fort unde, conform celor menţionate de Gibbs, „fu supusă unui tratament atât de dur, încât simpla lui amintire mă face să mă înfior”. La sfârşitul acelor zile îngrozitoare pentru biata fată, piraţii ajunseră la concluzia că, pentru propria lor siguranţă, era mai bine s-o ucidă. Îi dădură otravă şi apoi îi aruncară cadavrul în apă.

Europencele, tratate cu atenţie

De multe ori însă, piraţii tratau europencele luate prizoniere cu o atenţie exagerată. La bordul corabiei Revenge, comandate de John Philips, echipajul fusese nevoit să adopte nişte reguli de conduită conform cărora „ori de câte ori avem de-a face cu o femeie cinstită, bărbatul care, prin forţă, are relaţii cu ea, fără consimţământul acesteia, va fi condamnat la moarte”. La bordul navei Princess, sub comanda lui Bartholomew Roberts, un pirat poreclit Micul David îşi arogase rolul de gardian şi protector al femeilor capturate. În practică însă, lucrurile nu erau chiar aşa de frumoase:deşi le proteja de avansurile celorlalţi membrii ai echipajului, individul nu se jena să le violeze chiar el.

Căpitanul Henry Johnson, un pirat îndeobşte însetat de sânge, a salvat de la viol pe o anume doamnă Groves, pasageră pe una dintre navele capturate. Doi bucanieri care uciseseră două femei în timpul jefuirii din 1697 a oraşului Cartagena au fost condamnaţi la moarte de către căpitanul lor. Căpitanul Henry Morgan le-a ordonat oamenilor săi să trateze în mod civilizat femeile din oraşul Portobelo, înainte de a porni, în 1668, atacul împotriva portului. De asemenea, după cucerirea oraşului St. Catalina, femeile au fost încuiate în biserică pentru propria lui siguranţă, deşi este foarte posibil ca piratul să le fi acordat atâta atenţie doar pentru a putea obţine apoi o răscumpărare frumoasă de pe urma lor.

Morgan însuşi pusese mâna pe o frumoasă iberică din Panama însă, în loc să o forţeze să-i cedeze, i-a oferit o cabină separată şi un bucătar care să gătească numai pentru ea. Abia apoi a încercat să o seducă. Încercarea sa a dat însă greş. S-a hotărât să o înfometeze, apoi a supus-o la mai multe umilinţe, însă femeia nu a cedat. Şi alţi piraţi au manifestat aceeaşi delicateţe, cel puţin în situaţiile în care era vorba despre tinere europence. Oamenii lui Woodes Rogers au cruţat astfel „duzina de tinere aristocrate” pe care le găsiseră ascunse într-o casă la capturarea oraşului Guiaquil din Peru, în anul 1709, chiar dacă „unele dintre lanţurile lor groase de aur fuseseră înfăşurate, ca să nu fie găsite, în jurul mijlocului, al pulpelor şi al şoldurilor. Însă datorită faptului că doamnele din acele ţări cu climă caldă sunt îmbrăcate în straie foarte subţiri din mătase şi in..., oamenii noştri dădură cu uşurinţă peste lanţurile ascunse, atunci când le pipăiră hainele”.