Epidemia de holeră obligă transformarea locuințelor în spitale
În urma Războiului Crimeii, la gurile Dunării este instalată Comisia Europeană a Dunării, care aducea o serie de reglementări privind libertatea de navigație, siguranța, amplificarea oportunităților comerciale, prosperitatea socială și economică, respectarea principiilor și a normelor civilizației maritime europene. Pe lângă serviciile tehnice, s-au îmbunătățit și cele de ordin administrativ: s-au înfiinţat căpitănii, poliție fluvială, case de navigație, s-a pus problema construirii de școli și de unități sanitare.
Necesitatea organizării unui spital a fost semnalată de Comisie într-una dintre primele sale întâlniri. Desfășurându-și activitatea într-o zona insalubră, Comisia a dorit să pună la dispoziția personalului său de toate categoriile, apoi a marinarilor aflați în tranzit, precum și a locuitorilor din zonă posibilitatea de a-și îngriji sănătatea și de a se trata în caz de boală15. Comitetul de administrație era însărcinat cu elaborarea unei cereri către guvernul otoman, pentru a obține o navă veche care ar fi trebuit să fie folosită atât pentru găzduirea muncitorilor angajați la lucrările pe Dunăre, cât și ca spital.
Locuinţe transformate în spitale, la Sulina şi la Tulcea
În ședința din 27 martie 1857, Comisia a decis să creeze nu un spital, ci două, de câte 15-20 de paturi, la Tulcea şi la Sulina. Director al celor două servicii – un medic-șef, care urma să fie asistat de doi medici chirurgi și de doi farmaciști. În primă fază a fost angajat numai medicul-şef, în persoana doctorului M. Emile Engelhardt, cu studiile terminate la Strasbourg. Un împrumut de 2.000 de ducați a fost votat în același timp pentru instalarea celor două spitale și pentru furnizarea de farmacii; câteva luni mai târziu, Comisia a închiriat o locuință la Tulcea și o alta la Sulina pentru a-și înființa spitalele.
Aceste două unități au fost inițial destinate exclusiv tratamentului muncitorilor, funcționând astfel până în octombrie 1860, când, în ședința din 26 octombrie, se hotăra transformarea spitalului din Sulina într-un spital special rezervat marinarilor bolnavi sau naufragiaților, dar şi personalului administrației portuare din Sulina (erau prea puţini lucrători aflaţi în tratament). Mai mult: spitalul de la Tulcea îşi pierduse menirea iniţială (lucrările în zonă se încheiaseră), aşa că era închis cu totul. Nu există informații exacte privind circulația pacienților din cele două unități sanitare la începuturile lor, dar ştim, consultând documentele, că în anul 1861 au fost internați 62 de pacienţi la Sulina, 68 în 1862, 66 în 1863 și 114 în 1864.
Necesitatea unui spital în toată regula la Sulina
Potrivit unui regulament din 20 martie 1861, spitalul din Sulina capătă un caracter general, nemaideservind în mod exclusiv personalul Comisiei Europene a Dunării. Instituţia oferea acum servicii medicale tuturor categoriilor sociale și profesionale, respectând anumite condiții. Tot atunci se stabilea ca jumătate din paturile alocate spitalizării marinarilor să fie rezervate echipajelor de pe navele comerciale indiferent de pavilion, cealaltă jumătate fiind rezervată piloților, personalului serviciilor fluviale și lucrătorilor angajați la lucrările efectuate de Comisie. Toți pacienții admiși de spital aveau de plătit o taxă de 12 piaștri pe zi. În același timp, se decidea alocarea a cinci locuri pentru tratarea populației civile din Sulina. Nu erau admiși în spital „bolnavii care prezintă alienare mintală”.
Salon pentru pacienţi la Spitalul central din Sulina – fondul Comisia Europeană a Dunării
La 30 noiembrie 1861 se aduce în discuție şi chestiunea construirii unei noi clădiri a spitalului, împreună cu clădirile administrative ale Portului Sulina. Clădirea iniţială era în stare proastă, numărul pacienţilor Spitalului Maritim crescuse semnificativ, aşa că decizia e luată în 1863 şi e votată în aprilie 1865, afirmându-se caracterul esențial al acestui proiect. Medicul spitalului, dr. Jellinek, alcătuieşte un raport şi, pe baza acestuia, inginerul-şef realizează planurile şi specificaţiile noului spital – numai că o epidemie de holeră, declanşată în 1865, suspendă lucrările.
Epidemie de amploare, argument pentru construirea spitalului
De la începutul anului și până la finalul lunii iulie 1865, prin Portul Sulina au trecut 387 de nave, transportând 865 de pasageri și 7.983 de marinari. S-a spus că fuseseră 30 de cazuri de holeră la bordul navelor, dar nu a apărut niciun caz pe țărm, în carantine sau în altă parte – până la sosirea în port a unui vas de război turc, pe 30 iulie 1865, „Esseri Jedid”, care venea de la Constantinopol.
În timpul călătoriei, vasul pierduse deja doi marinari. Echipajul a fost debarcat imediat, mai mulți bărbați manifestând simptome de holeră, astfel că echipajul a fost cazat într-o clădire izolată. În ziua următoare au fost semnalate 12 cazuri de holeră, două dintre ele fiind catalogate de către doctorul Jellinek ca fiind incontestabile, ambele încheindu-se fatal în timpul nopţii; alte trei cazuri au avut aceeași soartă în perioada imediat următoare. În dimineața zilei de 2 august, doctorul Jellinek a observat într-un grup de muncitori veniți din Galați, care au fost așezați în tabăra de pe malul opus al orașului, un om cu toate simptomele holerei. În după-amiaza aceleiași zile a fost descoperit un alt caz, pacientul fiind un bărbat angajat în serviciul locotenent-guvernatorului Sulinei. Au murit amândoi.
După această dată, boala s-a răspândit în oraș și, pentru cele douăzeci de zile cât a durat, jumătate din cei aproximativ 3.000 de locuitori au părăsit Sulina, iar între cei rămași s-au înregistrat 350 de cazuri, din care 300 de bolnavi au murit. Într-un raport adresat maiorului Stokes, comisarul britanic din cadrul Comisiei Europene a Dunării, la 17 octombrie 1865, când apăruseră noi cazuri de holeră în oraş, medicul Jellinek sublinia inutilitatea sistemului carantinal, căci acesta nu putuse opri răspândirea holerei, și punea la îndoială măsurile luate împotriva vasului turcesc. Epidemia de holeră din 1865 și reacția curajoasă a lui Jellinek dovedeau încă o dată importanța existenței unui spital modern la gurile Dunării, într-un punct în care mii de nave soseau anual din capitala otomană. După alte amânări, în aprilie 1867, Comisia a alocat 18.622 de ducaţi pentru ridicarea noului spital – care a fost gata şi deschis oficial bolnavilor la 1 august 1869.