Emigrația română în America. Primele instituții ale românilor în SUA

Două instituții majore au avut rolul de a ușura tranziția între modul tradițional de viață și noile realități de pe tărâm american: boarding-houses (borturile, pensiunile) și societățile de ajutor.

Boarding-Houses. În varianta românească, borturi

Puținii români care veniseră cu soțiile și care au fost mai întreprinzători și-au dat repede seama că pot câștiga mai mult, mai sigur și mai ușor găzduind-i pe conaționalii lor decât lucrând în fabrici, la drumuri sau în mine. Ei au deschis case în care să-i găzduiască pe emigranți, boarding-houses, pe care românii le-au numit borturi.

De regulă, un bort era o clădire modestă de lemn cu un etaj. La parter se găsea o bucătărie mare, care adăpostea și albii enorme pentru spălat rufe, sala de mese, prânzitorul, care avea o masă lungă și scaune simple, iar în față era un soi de cerdac acoperit pe care emigranții l-au numit proci, preluând termenul englezesc porch.

La etaj erau două sau trei încăperi în care erau paturile. În medie, un bort adăpostea între 25 și 30 de oameni, dar în unele cazuri, e drept mai rare, se ajungea și la 50 sau 60 de „pensionari”. De cele mai multe ori, un pat era folosit de doi oameni care lucrau în ture sau schimburi alternative, ziua și noaptea.

Un aspect interesant de remarcat este faptul că borturile cultivau cu gelozie „patriotismul” local, ele găzduind oameni veniți din același sat sau, cu îngăduință, din sate vecine, înrudiți între ei sau care se cunoșteau bine. A trebuit să treacă destul de mult timp până când au găsit adăpost sub acoperișul aceluiași bort emigranți din grupuri etnice diferite.

Ceea ce a deosebit borturile românești de celelalte boarding-houses existente la începutul veacului în America a fost faptul că ele nu erau simple înjghebări economice ale unor oameni săraci pentru unii mai săraci; ele au fost adevărate instituții sociale, chiar dacă nu cu acest gând fuseseră întocmite.

În borturi emigranții români au putut să rămână împreună cu alți conaționali care împărtășeau aceeași experiență, au putut să rezolve împreună problemele cu care se confruntau, s-au putut ajuta când le-a fost mai greu, au putut să vorbească limba de acasă și, mai ales, într-un moment decisiv și critic al existenței, au putut găsi răgazul care să le permită să-și păstreze, odată cu obiceiurile și credința, identitatea. De aceea, „în istoria căilor prin care modelul existențial românesc a supraviețuit, «borturile» au fost un modest, dar emoționant, exemplu”.  

Pailă, pedia, zamă acră și scoverzi

După modul în care se organizau, clienții bortului erau de două feluri: cu compania (company = laolaltă) și fulborderi (full board = pensiune completă). Primii plăteau patul de dormit, spălatul rufelor (o dată pe lună) și gătitul mâncării. Ei își cumpărau împreună mâncarea pe care bortărița le-o gătea. Al doilea grup plătea cam 9-12$ pe lună și primea „serviciu“ complet. Salariul mediul al unui emigrant era în vremea aceea cam 20-25$ pe lună. Pensionarii unui bort primeau două mese principale pe zi.

Micul dejun, care consta din tocană de carne sau ouă cu slănină și cafea, și cina, care consta din tocană și zamă acră. În plus, ei primeau pentru la lucru o pailă (pail = cutie de dus mâncarea), în care era pâine, două ouă, o bucată de carne friptă sau o bucată de slănină afumată, două mere sau o banană și o sticluță cu cafea.

Duminica, la micul dejun, li se dădeau scoverzi și cârnați cu hrean, iar la prânz, carne cu găluște și, în mod obligatoriu, supă cu tăieței. Cei care doreau puteau să cumpere de la bortaș o porție de vaca cu vițelul, un pahar mare de bere și un păhărel de whisky, pentru cinci cenți fiecare. În zilele de sărbătoare sau atunci când venea pedia (pay day = ziua de salariu), bortașul dădea cinstea: un butoiaș de 30-40 de litri de bere.

Un rol special l-au avut bortărițele, al căror volum de muncă era incredibil. Aceste femei au reușit să facă tot lucrul și să crească familii de nădejde și cu frică de Dumnezeu, rămânând în memoria colectivă a românilor-americani ca modele exemplare. Borturile au fost primele instituții ale românilor în America și în prânzitoarele lor au fost gândite și celelalte instituții.

Aici s-au înjghebat primele asociații și parohii, și tot aici s-au săvârșit și primele servicii religioase. Borturile ca instituții, în unele comunități, au ajuns la minimum în anii 1940, ele supraviețuind în special datorită emigranților solitari care au ales să rămână în America fără însă să se căsătorească vreodată.

Societățile de ajutor au luat locul și rolul vechilor comunități sătești 

Societățile fraternale au oferit emigranților sprijinul, sfatul, ajutorul în cazul lipsei de succes sau a unor accidente și o viață socială organizată. Importanța lor în viața comunității românilor emigrați în America a fost determinată de un număr de trăsături specifice emigrantului român de la începutul secolului XX. După cum am văzut deja, majoritatea românilor care veneau în America erau țărani din Ardeal, Banat și Bucovina.

Ei plănuiau să muncească atât cât vor putea de mult pentru a câștiga suficienți bani pentru a-și cumpăra pământ și alte bunuri în țara de origine. Din această cauză, mulți erau veniți fără familie și au fost obligați să se obișnuiască cu modul de viață din borturile patronate de conaționali. Într-o majoritate covârșitoare, emigranții s-au transformat peste noapte din țărani în muncitori industriali.

Trebuie să amintim însă că ei erau obișnuiți cu un mod de existență în care comunitatea avea un rol extrem de important. În satul lor întreaga viață le era organizată după niște modele în care aproape orice aspect era conform unor obiceiuri și tradiții imemoriale, fapt care făcea ca existența să fie relativ simplă, în sensul că fiecare trebuia numai să se conformeze cu viața comunității.

Lucrurile stăteau cu totul altfel în Ţara Nouă. După orele de lucru fiecare era liber să-și petreacă timpul cum credea de cuviință. Nu existau restricții și nici „cenzura” sau moderația impusă de influențele comunității. Din acest punct de vedere, noii veniți erau în pericol, ei fiind potențiale victime ale influențelor rele. Şi, într-un fel, societățile fraternale au înlocuit în viața emigranților rolul vechilor comunități sătești. Ele i-au ajutat să se integreze în lumea nouă și le-au oferit, de asemenea, o viață socială organizată.

Societățile de ajutor sau fraternale românești din America au fost întemeiate din mai multe motive obiective. La începutul veacului, într-o Americă a capitalismului sălbatic, nu exista nicio formă de protecție și asistență pentru lucrătorul căzut în nenorocire sau care suferea vreun accident în timpul serviciului.

Nu a trebuit să treacă multă vreme pentru ca românii să înțeleagă, pe de o parte că singuri și izolați nu vor putea să iasă la cale în această lume total diferită de cea din satul lor, iar pe de altă parte că revenirea lor acasă nu va avea loc așa de curând cum plănuiseră inițial; și, prin urmare, ei au urmat exemplul altor grupuri etnice așezate în America înaintea lor, care își alcătuiseră societăți fraternale de întrajutorare și promovare culturală. Cauzelor obiective li s-a adăugat o cauză subiectivă, a cărei importanță a fost și mai mare.

„Instituțiile româno-americane s-au alcătuit mai ales din nevoia membrilor de a-și controla cât de cât mersul vieții. Aceste societăți le dădeau un sentiment de apartenență sau, în vorbele sociologului Erich Fromm: «Această identitate oferă individului siguranță. El aparține, are rădăcini într-un întreg structuralizat în care locul lui, dreptul lui de a fi parte din acel întreg nu poate fi contestat. Individul poate suferi de foame sau poate să se afle sub asuprire exterioară, dar el nu se zbate în ghearele celui mai mare rău – totala singurătate și izolare»”.

Primele societăți în 1902: „Carpatina” în Cleveland și „Vulturul” în Homstead 

Societățile fraternale ale românilor-americani s-au întemeiat folosind experiența adusă de acasă, a societăților civile, alternative, românești din Banat, Ardeal și Bucovina și utilizând ca model practic organizațiile fraternale, religioase ori seculare întemeiate de grupuri etnice ajunse în America înaintea românilor.

Astfel, primele două societăți fraternale românești din America au fost înființate în 1902: „Carpatina” din Cleveland, Ohio (la 2 noiembrie) și „Vulturul” din Homstead, Pennsylvania. Ele au fost urmate de multe, poate chiar prea multe, altele. Aceste societăți au avut două scopuri principale: „să ajute pe membrii lor în caz de nenorocire și să promoveze cultura și viața de obște românească”, singurul mod în care identitatea grupului și coeziunea lui puteau fi păstrate și promovate.

Pentru a înțelege cum funcționau aceste societăți și pentru a înțelege mai bine rostul lor vom oferi un exemplu concret. Este vorba despre experiența societății „Deșteaptă-te Române” din Detroit. La vremea respectivă, salariul mediu săptămânal al unui român-american din Detroit era de aproximativ 10$.

Pentru a deveni membru în societate, o persoană plătea o taxă inițială de 5$. După aceea, fiecare membru plătea o cotizație lunară de 50 de cenți. El trebuia să participe la adunarea generală lunară, care oferea dans și program artistic, organizate de societate. Biletul de intrare la festivitate și ce mai trebuia contribuit către societate nu depășeau doi dolari pe lună (inclusiv cotizația). Aceasta reprezenta aproximativ 5% din salariul mediu lunar.

Pentru această contribuție, un membru avea asigurată viața socială, apartenență la un grup social și, în plus, primea mai multe beneficii. Pe tot timpul cât ar fi fost bolnav sau țintuit patului, un membru avea un ajutor de 5 dolari pe săptămână. Vizitele medicale, spitalizarea și medicamentele necesare erau plătite în întregime de către societate.

Deci, în terminologie actuală, un membru primea asigurare medicală 100%, plus asistență financiară pe timp nelimitat. Femeia care năștea primea un „premiu” de 10$. În cazul unei morți neașteptate, urmașii primeau 300$ (cam 6-7.000$ la valoarea actuală). Toate aceste beneficii reprezentau cu mult mai mult decât oferă polițele de asigurare de azi, al căror preț este de circa 10-15% din salariul mediu. 

În ceea ce privește promovarea culturii, aceste societăți erau preocupate să pună bazele unor biblioteci și să organizeze manifestări culturale cât mai numeroase. În acest sens s-a înregistrat o colaborare fructuoasă cu binecunoscuta societate transilvăneană ASTRA.

Numărul acestor societăți a crescut mereu, prin aceasta viața fraternală intrând într-o nouă fază, cea a grupării societăților într-o Uniune: Uniunea societăților de Ajutor și Cultură din America. Aceasta a luat ființă la 4 iulie 1906, la inițiativa lui Ilie Martin Sălișteanu din Homstead, Pennsylvania.

Scopul ei a fost centralizarea eforturilor societăților locale pentru promovarea scopurilor comune și a bunului exemplu. În anul 1902 existau două societăți, în 1911 existau deja 44 de societăți, pentru ca în 1925 să existe 71 de societăți membre ale Uniunii și altele care au refuzat să adere la ea.

Aromânii și-au organizat la rândul lor propriile societăți: „Fărsătorul” din Bridgeport, Connecticut (1903), „Fraternitatea” în St. Louis, Missouri și altele.   Înmulțirea excesivă a acestor societăți este pusă de Ioan Iosif Şchiopul pe seama ambițiilor personale:

„Înființarea prea numeroaselor societăți se datorează în parte și ambițiilor personale. Câte un om mai umblat în lume și cunoscător de carte înființă o nouă societate numai ca el să poată ajunge președintele ei și să se poată mândri la serbări cu frumoasa eșarfă tricoloră”.

Tot el găsește și scuza pentru o astfel de situație: „această slăbiciune, de altminteri, este firească la niște bieți oameni care acasă erau veșnic nebăgați în seamă, iar pe de altă parte e mult mai puțin păgubitoare decât satisfacerea intereselor personale”.

În 1912, din Uniune s-au desprins o parte din societăți, așa-numite ale „domnilor”, adică ale puținilor intelectuali care se găseau în coloniile românești, formând Liga Societăților de Ajutor și Cultură Române Americane. După ani lungi de fricțiuni, insulte și acțiuni contradictorii și ostile cele două organizații centrale, Uniunea și Liga, s-au reunit în anul 1929. În acel an societățile reunite atinseseră numărul de 85...

Citește și: 

Emigrația română în America. Cine a fost de fapt primul român care a ajuns în SUA?

Ce îi împingea pe români în America: creșterea populației, sărăcia, politica de maghiarizare

Emigrația română în America. Cine erau cei care plecau

Emigrația română în America. Cum se desfășura călătoria către Lumea Nouă

Emigrația română în America. Așezarea și căutarea unui loc de muncă