«Elena era demonul a lui Ceaușescu»

După spusele foștilor membri ai personalului lor, singurele ființe pe care le-a iubit Elena Ceaușescu vreodată erau cei doi labradori favoriți, Corbu și Sharuna. Avea tot timpul reproșuri de făcut, spune jurnalistul francez Edward Behr, în cartea Sărută mâna pe care n-o poți mușca. 

„Tot ce se întâmpla rău era din vina noastră, povestește colonelul Maluțan, fostul lor pilot: covorul din elicopter care se scămoșa, zdruncinăturile provocate de timpul urât. Nu avea încredere în nimeni și ura pe toată lumea”. Dacă în public, cel puțin, juca rolul celei mai fidele și mai sincere admiratoare a soțului ei, în particular îl copleșea cu tot disprețul ei pentru umanitate.

„Sunt convins că-i era frică de ea, declară profesorul Ion Ardeleanu. Dacă trebuia să meargă la un dineu sau la o reuniune și era în întârziere, începea să se uite la ceas, să bâlbâie scuze și să transpire”. După spusele unui alt fost apropiat al lui Ceaușescu, ea folosea adesea cele două arme favorite ale nevestelor afurisite: „Fără mine, tu n-ai fi nimic” și „Sunt singur ape care poți să contezi”. 

Elena Ceaușescu era membră a Comitetului municipiului București al PCR din 1968; în 1972 și-a făcut intrarea în Comitetul Central și un an mai târziu, în Comitetul Executiv (fostul Birou Politic). În 1979 a devenit membră cu drepturi depline în Cabinetul Ministerial, datorită funcției ei de președinte al Consiliului Național al Științei și Tehnologiei, iar în 1980 a devenit vice-prim-ministru și personalitatea cea mai importantă după Ceaușescu însuși. Concomitent, pe lângă aceste titluri, ea a obținut (în ianuarie 1979) președinția Comisiei Comitetului Central însărcinat cu cadrele de Partid și de Stat, ceea ce însemna că practic ea controla toate numirile în partid și în guvern, atât la secretariatele din județ, cât și în funcțiile publice. Era la fel de nesuferită cu subalternii din partid și guvern pe cât fusese și cu colegii ei de la ICECHIM.

După spusele lui Eugen Proca, fostul ministru al Sănătății, „era o adevărată scorpie. Nu era niciodată mulțumită. Era meschină și încăpățânată. Era demonul lui Ceaușescu. Ca atunci când ai de-a face cu un nebun, era mai bine s-o ocolești și s-o eviți. Cu el se putea cel puțin vorbi, avea ceva omenesc, dar ea era pur și simplu un monstru. Era extrem de vanitoasă și aproape analfabetă. Mă făcea să mă gândesc la ceva între Imelda Marcos, Evita Peron și Jiang Qing (a patra și ultima soție a lui Mao Zedong – n.r.). Puteți să mă întrebați cum a putut un asemenea cuplu să se cocoațe atât de sus? Aveau nervi și mușchi tari. Știau să-și aleagă oamenii și să profite de sistem”.

Ea îi persecuta pe toți cei care-i stăteau în preajmă, indiferent de funcția lor. Un fost fotograf are amintiri memorabile despre ședințele de fotografiat pe care le-a făcut cu Elena Ceaușescu: nu era niciodată mulțumită și se văicărea întruna. „De ce mi-ați făcut nasul așa de mare? La cât ne-au costat aparatele voastre, uite ce porcărie ați făcut!” Disprețul ei nu cruța pe nimeni. Cei care avuseseră neșansa să-și atragă furia ei erau imediat puși pe o listă neagră și nu mai puteau lucra în mass-media. Era de o meschinărie proverbială, spune fostul administrator al palatului. Făcea controale inopinate în bucătării și percheziții la servitori, ca să se asigure că n-au furat nimic. Era atât de bănuitoare încât, atunci când îi trimitea iaurt special pregătit fiului ei Nicu, la Sibiu, încuia cu lacăt borcanele pentru ca să nu se poată scoate ceva din el sau să nu fie otrăvit.

„Într-o zi, s-a întors din Grecia, povestește administratorul palatului, și mi-a făcut cadou o cutiuță în care erau zece bucăți de rahat. Mi-a dat să înțeleg că îmi făcea o mare onoare. Nu era pentru ca s-o duc familiei mele. Trebuia s-o păstrez ca pe sfintele moaște”.

În timpul vizitei în Statele Unite a Ceaușeștilor (din octombrie 1970), Mircea Răceanu, diplomat la ambasada română din Washington, a putut constata în ce măsură țintea Elena să-și afirme superioritatea asupra celorlalți membri ai familiei Ceaușescu. „A insistat să o conducem la magazinele de blănuri din Manhattan și a cerut bijutierilor celebri să vină la reședința din New York să-i prezinte bijuteriile lor”.

Puțin mai târziu, Răceanu a însoțit-o la magazine pe Elena Bărbulescu, una din surorile lui Ceaușescu. „Era o femeie cinstită și modestă, spune Răceanu. N-a vrut să cumpere decât un inel ieftin din aur. Am întrebat-o de ce nu cumpără ceva mai scump. Mi-a răspuns că «Elena nu vrea să purtăm nimic care ar putea s-o pună în umbră»”.

Dorința ei de a se vedea recunoscută internațional și setea ei de onoruri erau chiar mai mari decât cele ale soțului ei. O bună parte din contactele dinaintea vizitelor oficiale ale lui Ceaușescu în străinătate aveau drept scop să i se atribuie Elenei titlurile onorifice drept recompensă pentru activitatea ei de „savant de renume”. „În incultura și în naivitatea ei, ea chiar credea că titlurile așezate după numele ei îi modifică imaginea”, comentează Răceanu.

La puțin timp după vizita lui Ceaușescu la Buckingham Palace, organizată la cererea guvernului Callaghan, echipa românească de protocol a făcut presiuni zadarnice pentru intrarea Elenei în Royal Society, un fel de club științific dintre cele mai închise. Au fot contactate pentru obținerea de distincții și universitățile din Londra și Oxford, dar acestea au refuzat solicitarea. Elena a trebuit să se mulțumească cu un titlu de Profesor Honoris Causa la Institutul Regal de Chimie și cu o distincție din partea Institutului Central de Tehnologie din Londra. În timpul unei ceremonii, profesorul Sir Philip Norman, vice-cancelar al Universității din Londra, a lăudat contribuția ei la dezvoltarea chimiei macromoleculare, în special în domeniul „polimerizării stereospecifice și copolimerizării”, Mircea Corciovei, unul dintre oamenii de știință de la ICECHIM care a participat în realitate la aceste cercetări, a declarat mai târziu:

„Fusesem preveniți; nu se putea scrie nici un articol și nu se poate ține nici o conferință, fără ca numele Elenei Ceaușescu să apară primul. Ea n-a asistat niciodată la vreo experiență de-a noastră și nici n-a dat vreun semn de viață după aceea. Cred că nici nu știa că noi existăm. Ne scriam rapoartele, pe care știam că nu le poate înțelege și nici măcar citi cu voce tare”.

Firește, toate premiile decernate de principalii șefi de stat occidentali erau pe prima pagină a presei românești și în centrul atenției Televiziunii, sfârșind prin a doborî moralul intelectualilor și a-i reduce la pasivitate și deprimare. „Orice nou premiu, povestește Berindei, ne descuraja și mai mult pe toți”. Dar în România post-Ceaușescu nu se știe, în general, că aceiași oameni care i-au stigmatizat pe intelectualii și conducătorii străini pentru complezența lor din trecut, au vădit, în cea mai mare parte, o slugărnicie similară față de dictator.

O excepție o constituie Academia Română, care a luptat din răsputeri să se opună ambițiilor Elenei Ceaușescu. Fiind membră a Academiei din 1974, ea avea în plan să devină președinte, dar academicienii s-au împotrivit. Ea a încercat să le submineze puterea creând tot felul de academii rivale, fiecare din ele consacrată unui anumit domeniu și și-a instalat acolo oamenii de încredere. Profesorul Berindei s-a aflat o vreme printre cei care au animat una dintre oficinele concurente. (...)

Sursă: Edward Behr, Sărută mâna pe care n-o poți mușca, editura Humanitas, 1999

Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”