Elena Ceauşescu: „Daţi-l afară pe Ţopescu din TVR!"

Autor: Nicoleta Zaharia

Fost sportiv de performanţă, Cristian Ţopescu, cel care a comentat peste 35 de ani cele mai importante evenimente din sportul românesc, spune că în epoca dueliştilor oamenii puneau capăt unui conflict printr-o confruntare faţă-n faţă, nu ca acum, când diferendele se „rezolvă“ cu lovituri pe la spate.

Interviu publicat în revista HISTORIA, Nr. 98, Februarie 2010

Ce perioade importante din istoria sportului aţi trăit?

Am trăit peste 40 de ani în sport şi 35 de ani în Televiziunea Română, ocupându‑mă de sport. Deci, cred că pot face o caracterizare cât de cât apropiată de realitate. Până în anii ’80 s‑au obţinut performanţe care au rămas în istoria sportului românesc şi pe care am avut şansa rară în cariera unui comentator sportiv de a le comenta personal.

Mă refer la Campionatul Mondial de Fotbal, Mexic ‑ 1970, la două finale de Campionat Mondial de handbal masculin, câştigate de echipa României, în 1970, la Paris, şi în 1974, la Berlin, o finală a Cupei Davis, în care a ajuns echipa României, adversară fiind echipa Statelor Unite ale Americii, cu celebrul cuplu Ţiriac‑Năstase, pe care l‑am însoţit la numeroase partide, comentându‑le meciurile. Finala Cupei Davis a fost în 1972.

Apoi, seara magică a Nadiei Comăneci, la Montreal, în 1976, prima notă maximă din istoria gimnasticii mondiale. Făcând apoi un salt peste timp, într‑o altă perioadă a sportului românesc, cea de după Revoluţie, când amintirea cea mai pregnantă pentru mine a fost Campionatul Mondial de Fotbal din SUA, 1994, când echipa României s‑a clasat printre primele ţări ale lumii, performanţă pe care, cel puţin cât voi trăi eu, echipa noastră de fotbal nu o va mai repeta.

La toate aceste evenimente la care am fost martor şi comentator, aş adăuga cinci campionate mondiale de gimnastică, câştigate de echipa feminină a României, şase campionate europene, câştigate tot de echipa feminină a României şi trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, culminând cu cele de la Atena din 2004, câştigate tot de această echipă, antrenată pe vremea aceea de cei mai buni antrenori din lume: Octavian Belu şi Mariana Bitang.

Aţi luat parte la aproape toate evenimentele care au marcat istoria sportului românesc. Ce simţiţi vizavi de ceea ce se întâmplă astăzi cu această disciplină?

Am traversat, dacă se poate spune aşa, mai multe perioade ale sportului românesc. Pot afirma că înainte sportivii erau amatori şi îi învingeau pe profesionişti, acum sportivii sunt profesionişti şi îi cam înving amatorii. Acum se face sport pentru bani, dacă rosteşti cuvântul patriotism eşti întâmpinat cu zâmbete şi te întreabă „ce‑i asta patriotism? Asta era pe vremea lu’ cutare“, dar iată că rezultatele nesatisfăcătoare din ultimii ani dovedesc că au dispărut dragostea, pasiunea, entuziasmul, n‑a mai rămas decât partea financiară.

Până şi juniorii din diferite discipline sportive, în momentul în care sunt descoperiţi şi li se oferă un contract la o echipă, la un club, prima întrebare pe care o pun, înainte chiar de arăta ceea ce pot, este:„Cât îmi daţi?“ Să nu se înţeleagă însă că privesc în mod defetist sportul românesc.

El are încă multe resurse, românii sunt un popor cu multe talente în sport, ca şi în artă, şi aceste talente aşteaptă să fie descoperite.

Pariul după meciul România‑Argentina din 1994

Care este momentul din istoria sportului care v‑a impresionat în mod deosebit? Care a fost acea transmisie pe care aţi simţit‑o şi pe care aţi trăit‑o intens?

Trei au fost momentele:o finală de campionat de handbal din 1970, la Paris, când echipa României a câştigat după două reprize de prelungiri, printr‑un gol marcat în ultimele secunde de cel mai mare handbalist român, Gheorghe Gruia;noaptea Nadiei Comăneci din 1976 şi un meci de fotbal de la Campionatul Mondial, SUA, 1994, România‑Argentina (scor 3‑2), un meci jucat pe o temperatură de 45 de grade la soare.

Luasem foc şi eu. Locurile comentatorilor nu erau protejate nici măcar de umbrele, eram în tribună lângă ceilalţi ziarişti. După meciul acela, din cauza tensiunii meciului, pe care l‑am trăit cu toată fiinţa mea, am avut o stare puţin neplăcută în noaptea care a urmat şi la partida următoare am declarat că dacă am scăpat sănătos după meciul România‑Argentina, înseamnă că voi trăi 100 de ani. A fost o declaraţie hazoasă, riscantă şi puţin ridicolă, dar cine ştie, poate că se va îndeplini.

Puţină lume ştie că aţi participat la competiţii hipice. Povestiţi‑ne cum aţi ajuns campion naţional la sărituri peste obstacole.

Tatăl meu a fost sportiv de performanţă în echipa naţională de călărie a României, participantă la Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936. Un an mai târziu m‑am născut eu şi, cum se obişnuieşte în multe familii, taţii vor ca odraslele lor, dacă sunt băieţi mai ales, să urmeze pasiunea lor.

Tatăl meu mi‑a dat o educaţie sportivă, îndemnându‑mă să practic mai multe sporturi pentru a mă dezvolta şi căli fizic şi pentru a‑mi oferi şi o educaţie sportivă în sensul moral al cuvântului, în respectarea unor principii care în sport încă mai există şi anume:cinste, onoare, demnitate, fair‑play. Şi m‑a îndemnat, fireşte, să practic sportul hipic pe care el l‑a slujit cu onoare până la o vârstă înaintată, până la peste 60 de ani.

Am început pe un căluţ de lemn, la vârsta de 3 ani, apoi pe un ponei, la 7 ani, apoi pe un cal adevărat, la 10 ani. La 13 ani am debutat în concursurile hipice de juniori. Un alt impuls al tatălui meu a fost către armată. El a fost ofiţer de cavalerie. Cavaleria a fost desfiinţată în anii ’50 de regimul de atunci, pentru că ofiţerii de cavalerie erau consideraţi a fi o armă de elită, erau prea educaţi, prea spilcuiţi, prea plăcuţi în societate. Şi asta tocmai când tatăl meu mă trimisese la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie de la Sibiu, pe care o absolvise şi el cu mulţi ani în urmă.

Atunci s‑a pus întrebarea în familie:„Ce armă din România mai foloseşte cai?“ Singurii care foloseau caii erau grănicerii. Şcoala de Ofiţeri de Grăniceri era la Oradea. Tatăl meu m‑a transferat de la Sibiu la Oradea şi, în paralel, participam la concursurile hipice. S‑a constituit în jurul meu şi o echipă care se numea „Grănicerul Oradea“, apoi echipa a fost transferată la Giurgiu şi, câştigând două campionate naţionale, în 1960 şi 1962, am fost solicitat de Clubul Steaua.

Cu această echipă am participat la foarte multe concursuri interne şi internaţionale. În timpul concursurilor de călărie, când nu concuram, vorbeam la microfonul arenei şi prezentam pentru spectatori caii, călăreţii, întâmplări vesele, pentru a‑i atrage să urmărească cu interes aceste întreceri.

Acestea au fost începuturile dvs. ca şi comentator sportiv…

Am fost selecţionat de cineva de la Radio, se numea Corneliu Armaşu, care mi‑a propus să fac nişte reportaje de la concursurile hipice. Parcă văd şi acum:mi‑a dat un magnetofon uriaş, groaznic de greu, şi stăteam pe un colţ de arenă, când nu concuram, şi înregistram diverse reportaje pentru Radio. Le‑au plăcut reportajele şi m‑au întrebat dacă mă pricep şi la alte sporturi.

Coincidenţa a făcut că în perioada aceea eram student la Institutul de Cultură Fizică, actuala Academie Naţională de Educaţie Fizică şi Sport. La Institut am trecut prin probe teoretice şi practice la absolut toate sporturile. Am învăţat regulamentele lor, am învăţat vocabularul lor, am dat şi probe practice, la unele chinuindu‑mă din greu, de exemplu la haltere. Fiind familiarizat cu toate sporturile, am început să comentez la Radio baschet, handbal, fotbal, avându‑l drept sfătuitor pe cunoscutul radio‑reporter Ion Ghiţulescu.

În succesiunea evenimentelor, Televiziunea Română transmitea meciuri de fotbal de pe stadionul fost 23 August şi în pauzele meciurilor erau nişte demonstraţii de călărie, care plăceau publicului. Cei de la Televiziune, care întrerupeau transmisiunea în timpul pauzei au zis:„Să lăsăm să vadă lumea şi demonstraţiile hipice, să nu mai întrerupem! Dar cine să le comenteze?“ Aşa am început să comentez la Televiziunea Română şi istoria s‑a repetat, pentru că m‑au întrebat dacă nu mă pricep şi la alte sporturi. Am ajuns, fireşte, şi la fotbal. Era inevitabil.

„Daţi‑l afară din Televiziune!“

Aţi putut să practicaţi în continuare şi sportul hipic?

Pentru că nu‑mi mai ajungea timpul, am fost pus să aleg între sportul de performanţă pe care îl practicasem şi Televiziune. Cum anii trec şi în sportul de performanţă, chiar dacă tatăl meu l‑a practicat până la 60 de ani – ori eu nu îmi propusesem un asemenea obiectiv, am zis că Televiziunea este ceva de viitor.

S‑a dovedit o anticipare corectă, pentru că la ora actuală sportul hipic se zbate în mari greutăţi de ordin financiar, în timp ce Televiziunea e pe val. Am ales Televiziunea. Dar... Regretatul meu tată mi‑a dat o mulţime de sfaturi bune. De exemplu, atunci când comentam meciuri de fotbal, el îmi înregistra acasă comentariile şi pe urmă el îmi spunea:„Nu te voi lăuda niciodată! N‑am să‑ţi spun ce mi‑a plăcut, îţi spun ce nu‑mi place!“ În felul acesta având un critic, care îmi făcea observaţiile din dragoste, mi‑am corectat multe defecte, inclusiv banalele defecte de dicţie.

Făcând sport la clubul Steaua eram militar. Am avut grad militar, făcusem şi Şcoala de Ofiţeri. Tatăl mi‑a spus:„Fiule, fii atent că la Televiziune azi te place conducerea, mâine se schimbă conducerea şi nu te place, nu se ştie ce se poate întâmpla!

Rămâi în Armată, deoarece este o instituţie serioasă şi, cu timpul, prin vechime, avansezi în grad, iar când vei ajunge la anii pensiei, pensia militară e mai bună decât cea civilă. Am avut atunci şansa unui ministru al Armatei, care m‑a înţeles şi mi‑a zis:„Bine, eu te detaşez la Televiziune, dar tu rămâi militar!“Am lucrat la Televiziune fiind plătit de Armată. Încă o dată istoria a dat dreptate oamenilor înţelepţi, pentru că în 1983, când am spus ceva la un meci de fotbal, Suedia‑România, precum că:„Unii fotbalişti români care au oferte de la cluburi renumite din străinătate, ar fi bine să li se permită să joace în străinătate, pentru că ar avea de câştigat ei, cluburile, Federaţia, întreg fotbalul românesc...!“

Primul ministru de atunci a sunat‑o pe „tovarăşa de la Cabinetul 2“ şi i‑a comunicat:„Ţopescu a îndemnat tinerii din România să plece din ţară“. „Tovarăşa de la cabinetul 2“ a spus:„Daţi‑l afară din Televiziune!“

Încă o dată sfaturile tatălui dvs. v‑au fost de folos...

M‑am întors frumos în Armată, la Clubul Steaua, de unde plecasem. Am lucrat în biroul de presă de aici, apoi am lucrat pe lângă echipa de fotbal Steaua, în perioada de aur, când a câştigat Cupa Campionilor Europeni la Sevilla, în 1986.

N‑am suferit decât din punct de vedere moral, pentru că m‑au despărţit de o ocupaţie, nu o pot numi meserie, pe care o practicam cu pasiune. Pe urmă, a venit Revoluţia şi, în 1990, şeful meu de atunci de la secţia de fotbal, un mare handbalist, Cristian Gaţu, mi‑a zis să mă întorc în Televiziune.

Că veni vorba de momente istorice, în ce perioadă istorică v‑ar fi plăcut să trăiţi?

În perioada cavalerilor, care rezolvau diferendele prin dueluri, nu prin lovituri pe la spate. Duelul era, fie că se petrecea cu săbii sau cu pistoale, o confruntare faţă în faţă şi se rezolva pe loc. Acum, duelurile s‑au transferat din faţă‑n faţă în învăluiri şi lovituri pe la spate.

Aveţi un personaj în istorie pe care îl admiraţi?

Nu neapărat pentru faptele de vitejie, că n‑au fost prea multe, dar pentru ceea ce a însemnat într‑o perioadă scurtă în istoria României, l‑aş menţiona pe Alexandru cel Bun. Mi‑a plăcut mult inclusiv felul cum i se spunea:„Alexandru cel Bun“. Câţi domnitori buni am mai avut noi în ultima vreme?

Şi la istorie? Ce note aveaţi?

7, 8, mai aveam şi câte un 9... Sub 7 nu coboram. Dar materiile mele preferate în şcoală, în afară de sport, au fost geografia şi chimia. Eu am făcut o şcoală medie tehnică de chimie, care ar fi trebuit să mă ducă mai departe spre Facultatea de Chimie. Dar apărând influenţa tatălui meu care mă trăgea către sport şi către Armată, am renunţat să continui drumul spre Facultatea de Chimie şi am plecat la Şcoala de Ofiţeri. Mă încântau orele în care amestecam coloranţii în eprubete.

Recunosc că nu prea m‑am împăcat cu matematica. Îmi plăcea şi istoria, pentru că e ca o poveste. Citesc acum despre viaţa lui Winston Churchill, care e fascinantă, deşi au trecut peste 50 de ani de la moartea lui.