Elefanții de război și Armata Romană

Lumea antică mediteraneană a cunoscut o perioadă în care elefanții au reprezentat o adevărată forță pe câmpurile de luptă, fiind adesea asemuiți de istoricii moderni cu niște ”tancuri vii”. Elefanții au fost folosiți la scară largă din India până în nord-vestul Africii, cu rezerva că temperamentul și natura lor totuși sălbatică puteau să-i determine să se întoarcă brusc împotriva celor ce îi foloseau. Romanii, cei mai mari inovatori militari ai antichității, nu numai că nu au împrumutat obiceiul de a-i folosi în război, dar au reprezentat motivul eliminării lor de pe câmpul de luptă.

De-a lungul timpului, oamenii au împărțit animalele în două categorii:speciile domesticite, pe care le-au valorificat pentru că ușurința cu care se cresc și natura lor docilă au permis exploatarea lor pentru hrană, îmbrăcăminte și companie;precum și  speciile sălbatice, pe care au fost hotărâți să le extermine, pentru că acestea consumau rezervele de hrană, amenințau traiul sau ocupau terenurile pe care oamenii doreau să le colonizeze. Desemnarea unei specii ca fiind domesticită nu a garantat animalelor respective că vor avea parte de un tratament uman, dar le-a adus hrană, adăpost, protecție în fața prădătorilor și condițiile propice pentru a se reproduce. Pe de altă parte, desemnarea unei specii ca fiind sălbatică, a transformat animalele respective într-o țintă a anihilării. În multe cazuri, oamenii au demonizat anumite specii de animale sălbatice și au promovat ideea că acestea planifică în mod conștient distrugerea noastră, chiar dacă, în mod ironic, oamenii erau cei care planificau distrugerea lor. Animalele sălbatice au fost temute și disprețuite pentru că au rămas în afara controlului oamenilor și pentru că, în acest fel, aveau un comportament imprevizibil. În consecință, oamenii au fost nemiloși și au scăpat adesea de sub control campania de distrugere a acestora. Bineînțeles, în societatea modernă puternic urbanizată și industrializată, oamenii au început să perceapă independența animalelor sălbatice ca pe un lucru pozitiv și multe specii au devenit simboluri ale libertății. În prezent, este ușor să percepem aceste animale ca simboluri ale libertății, pentru că activitățile lor nu mai reprezintă o amenințare pentru oameni. Mai mult, activitățile oamenilor au redus considerabil numărul animalelor sălbatice până la nivelul la care acestea pot fi controlate.

 Elefantul este singurul animal pe care oamenii l-au folosit ca pe un instrument de luptă la scară largă și singurul care, spre deosebire de alte specii folosite în acest sens, a reușit să joace un rol decisiv pe câmpul de luptă.

În antichitate, elefanții trăiau pe teritorii întinse, din sud-estul Asiei și până în vestul Africii, fiind inițial vânați și apoi capturați și îmblânziți de oameni. Primele dovezi privind capturarea și îmblânzirea elefanților datează de peste 4000 de ani, din centre de civilizație din Valea Indusului, precum Mohenjodaro, în timp ce, în zona Mării Mediteraneene, vânătoarea a făcut ca elefanții să dispară treptat[1], supraviețuind doar în zonele din nord-vestul Africii.

Sursele antice susțin că elefanții indieni erau mai mari și mai puternici decât exemplarele africane și că acestea de pe urmă erau mereu temătoare să se lupte cu cele indiene[2], în timp ce orice comparație făcută în prezent ar contrazice această afirmație:un elefant african are 3-4 metri înălțime și cântărește până la 7, 5 tone, în timp ce elefanții indieni măsoară până la 3 metri în înălțime și cântăresc până la 5, 5 tone[3]. Confuzia provine din faptul că există trei specii de elefanți:elefantul indian (Elephas maximus), elefantul african de savană (Loxodonta africana), dar și elefantul african de pădure (Loxodonta cyclotis), care reprezintă o subspecie a celei africane și care corespunde afirmațiilor menționate[4]. Elefantul de savană a fost și este în continuare un animal sălbatic, imprevizibil, dar eelfantul de pădure era mai ușor de capturat și de îmblânzit.

Indiferent dacă urmau a fi folosiți în scopuri pașnice sau pentru război, era întotdeauna mai profitabil ca un elefant să fie capturat și nu crescut în captivitate. Elefanții trăiesc până la 70-80 de ani, iar durata lor de viață este scurtată considerabil de starea de captivitate. Perioada de gestație a femelelor de elefant este de 18-24 de luni, iar puiul se hrănește cu laptele mamei timp de șase ani. Vârsta minimă la care un elefant își putea începe antrenamentul pentru luptă era de 20 de ani, în timp ce vârsta optimă pentru trimiterea unui elefant pe câmpul de luptă era de 40 de ani, sens în care capturarea exemplarelor potrivite pentru acest scop era întotdeauna mai eficientă[5].

În Asia, existau două metode de a captura elefanții. Prima presupunea delimitarea unui loc plat cu un șanț și cu garduri, singura cale de acces fiind un pod temporar, care era camuflat cu vegetație. În interior erau plasate câteva femele, iar mirosul acestora îi făcea pe masculi să le urmeze, după care podul era ridicat și elefanții erau captivi. Exemplarele prea tinere, prea bolnave sau femelele gestante sau cele care alăptau erau eliberate, în timp ce elefanții considerați corespunzători erau înfometați până la supunere. O a doua metodă presupunea ca o femelă îmblânzită să fie condusă în apropierea unei turme de elefanți sălbatici, până când aceștia îi simțeau mirosul și, odată atrași, ei erau conduși către un loc unde se încerca imobilizarea lor cu frânghii. În ceea ce privește zona Africii de Nord, una dintre puținele surse disponibile menționează că elefanții erau atrași în capcane camuflate, după care picioarele lor erau lovite cu săgeți, apoi înfometate până când se supuneau dresorilor[6].

Procesul de îmblânzire a unui elefant era considerat a fi complet în momentul în care el lăsa un om să-l călărească. Pentru a ajunge la această stare, elefantul era mai întâi legat de un stâlp și înconjurat de alți elefanți deja îmblânziți, urmând a-și corecta comportamentul în funcție de cei din jurul său. Elefanții erau apoi clasificați pentru diverse sarcini, în funcție de caracteristicile fizice și comportamentale, apoi se începea programul de antrenament. Spre deosebire de ceilalți elefanți, cei destinați războiului beneficiau de un antrenament special, care includea printre altele și un tip specific de deplasare, săritul peste obstacole, lovirea și strivirea adversarilor, acceptarea turnurilor cu luptători pe spinarea sa, tolerarea sunetelor puternice, lupta cu alți elefanți sau atacarea fortificațiilor inamice[7].

Romanii au întâlnit pentru prima oară elefanți în Italia în timpul războaielor cu regele Pyrrhus al Epirului[8]. În anul 280 î.e.n., acesta a plecat din Grecia pe mare și a invadat sudul Italiei cu o armată ce includea și 20 de elefanți, probabil derivați din turma lui Alexandru[9]. Când au avut de a face pentru prima oară cu aceste animale ciudate, al cărui atac era comparat cu un cutremur, calăreții romani nu au reușit să-și mai controleze caii terifiați, iar infanteriștii au fost forțați să se retragă, pentru a nu fi striviți[10]. Amintirea acestei înfrângeri și a animalelor ce au facilitat-o a rămas în memoria colectivă a romanilor mult timp. Pyrrhus a fost înfrânt definitiv în anul 275 î.e.n., când romanii au reușit să determine elefanții să se întoarcă împotriva propriilor trupe. Comandantul forțelor romane, Manius Curius Dentatus, a capturat câțiva elefanți și i-a purtat ulterior la Roma în cadrul paradei ce i-a celebrat victoria. Spectacolul le-a oferit romanilor plăcerea de a vedea un animal exotic, dar și că armata lor a câștigat lupta cu acesta și că a salvat Italia de la a fi subjugată de un lider străin.

 ^{Bătălia de la Beneventum – trupele romane întâlnesc pentru prima oară elefanți pe câmpul de luptă[11].}

 În anul 264 î.e.n., romanii s-au implicat în război cu o altă armată străină, cea a orașului nord-african Cartagina, a cărui armată includea unități de elefanți. În anul 251 î.e.n., trupele romane din Sicilia, conduse de Lucius Caecilius Metellus, i-au învins pe cartaginezi și au capturat elefanții acestora, trimițând în jur de 140 la Roma[12]. O sursă susține că aceștia au fost forțați să participe la o paradă în jurul circului, unde era împunși cu sulițe boante pentru a fi iritați, iar o altă sursă spune că aceștia au fost uciși în interiorul circului cu javeline. În ambele variante, elfanții au fost prezentați orașului nu numai ca simple curiozități, fiind duși la circ ca exponate ale echipamentului militar al cartaginezilor. Abuzurile asupra lor erau o metodă de recreere a înfrângerii și umilirii cartaginezilor și de a oferi spectatorilor plăcerea de a simți că și ei erau participanți la un proces de cucerire. Deși soarta lor nu este cunoscută, este greu de crezut că au fost lăsați în viață. Dificultatea de a întreține un număr mare de elefanți repreznta un factor important în ceea ce privea decizia finală. Mai mult, uciderea lor într-o arenă ar fi oferit publicului roman un spectacol ce ar fi oglindit execuțiile unor prizonieri de război.

Astfel, Caecilius Metellus, ca și Curius Dentatus înaintea sa, a folosit spectacolul cu elefanți pentru a câștiga favoarea poporului roman și pentru a spori admirația față de realizările sale. Generații mai târzii din familia sa vor reaminti romanilor despre realizările sale, plasând elefanți pe monedele pe care le emiteau. Ca și în cazul monedelor emise de Alexandru și succesorii săi, elefanții de pe monedele familiei lui Caecilius Metellus erau simboluri ale unui inamic înfrânt.

În anul 241, romanii au obținut victoria decisivă în cadrul Primului Război Punic, dar succesul nu a pus capăt definitiv ostilităților dintre cele două națiuni. În deceniile de după război, Cartagina a căutat să-și extidă sfera de influență în Spania și a trimis trupe în regiune, incluzând elefanți de război, sub conducerea lui Hamilcar Barca și, mai târziu, a fiului său Hannibal. Familia Barcizilor era atât de mândră de succesele din Spania, încât a emis monede cu imaginea unor elefanți. Aici, bineînțeles, elefanții nu reprezentau inamicul, ci mai degrabă măreția militară și victoriile Barcizilor și ale Cartaginei.

În anul 219, cartaginezii din Spania au intrat în conflict cu populația locală care era aliată cu Roma, iar romanii au declarat război (al Doilea Război Punic). În anul 218, Hannibal, însoțit de infanteria sa, cavaleria și 37 de elefanți, a organizat teribilul și dar totuși faimosul său marș peste Alpi și în nordul Italiei, unde au copleșit o armată romană trimisă pentru a-i intercepta. Elefanții au jucat un rol important în această victorie, dar cei mai mulți au murit curând, fie din cauza rănilor, fie din cauza condițiilor climaterice. Până în anul 217, Hannibal mai avea un singur elefant, pe care-l călărea în fruntea armatei sale pe măsură ce înainta spre sud. Indiferent dacă această poveste este sau nu adevărată, imaginea terifiantă a lui Hannibal călărind un elefant a rămas în conștiința coilectivă a romanilor și, chiar cu secole mai târziu, stătea la baza asocierii pe care romanii o făceau între elefanți și inamici. De exemplu, în jurul anului 100, poetul Juvenal, în satira sa față de vanitatea ambițiilor umane, îl folosește pe Hannibal ca un exemplu de om care a încercat fără succes să cucerească Roma. El amestecă moartea umilitoare a lui Hannibal în exil cu momentele sale de glorie supremă, atunci când era purtat prin Italia de ”o bestie africană monstruoasă”[13]. Deși satira minimalizează aspirațiile generalului cartaginez, eficacitatea exemplului depinde de faptul că spectrul lui Hannibal călărind un elefant putea încă după 300 de ani să genereze teamă și dispreț printre romani.

^{Fig. 3– Hannibal călare pe un elefant de luptă[14].}

 În anul 207 î.e.n., Hasdrubal, fratele lui Hannibal, a sosit cu întăriri, inclusiv zece elefanți, aduși peste Alpi din Spania. Totuși, în cursul unei bătălii din nordul Italiei, romanii l-au înfrânt pe Hasdrubal, atunci când elefanții săi s-au întors împotriva propriilor trupe. Cartaginezii au fost obligați să omoare șase dintre elefanții scăpați de sub control, punându-i pe călăreți să le înfigă o daltă în cap[15]. În Spania, în anul 206 î.e.n., trupele romane conduse de Publius Cornelius Scipio s-au confruntat cu o formație carhagineză ce includea elefanți, care ”de la distanță arătau ca niște forturi”[16]. Totuși, într-o altă situație ce a demonstrat riscul de a folosi aceste animale ca mașinării de război, elefanții au scăpat de sub control, provocând la fel de multe pagube cartaginezilor și romanilor[17].

În anul 202 î.e.n, armatele lui Scipio și Hannibal s-au confruntat la Zama, în nordul Africii, în cadrul bătăliei finale a îndelungatului război. Hannibal a așezat 80 de elefanți în prima linie a infanteriei sale, însă aceștia s-au speriat de goarnele romanilor și au intrat în panică. Cartaginezii au pierdut posibilitatea unei victorii rapide și, în bătălia dintre infanterii ce a urmat, romanii au învins[18]. Deși comportamentul imprevizibil al elefanților a condus la câteva înfrângeri în cadrul războaielor punice, romanii au considerat totuși că aceste animale reprezintă un pericol serios la adresa securității lor. Termenii păcii stipulau că învinșii erau obligați să predea toți elefanții și să nu mai dreseze alții pe viitor[19]. Pentru a comemora victoria sa glorioasă, Scipio a  fost onorat cu titlul de Africanus (”cuceritor al Africii”). El a dus înapoi la Roma mai mulți elefanți capturați de la cartaginezi, pe care i-a inclus într-o procesiune triumfală, demonstrând astfel măreția victoriilor sale[20]. Pe măsură ce spectacolul se desfășura în fața lor, cetățenii romani se bucurau cu siguranță că legiunile lor învinseseră în sfârșit trupele cartagineze și ajunseseră să plimbe elefanții acestora ca simbol al victoriei. Amintirea lui Hannibal și a elefanților săi a continuat să-i bântuiască pe romani pentru mai multe generații. Niciodată până în acel moment nu reușise vreo armată străină să înfrângă legiunile romane de atâtea ori pe pământul lor și să provoace atâtea emoții romanilor.

Specific naturii lor de inovatori în domeniul militar, romanii au evoluat de la panica inițială a primului contact cu elefanții de război până la a dezvolta metode specifice de luptă împotriva lor. În anul 279 î.e.n., împotriva celor 19 elefanți ai lui Pyrrhus, romanii au pregătit 300 de căruțe, prevăzute cu mai multe tipuri de sulițe, cârlige și torțe aprinse, echipajul lansându-le pe toate asupra elefanților, încercând să le nimerească ochii. În anul 275 î.e.n., la Beneventum, romanii ar fi adunat niște porci, pe care i-au uns cu grăsime și i-au incendiat, gonindu-i spre elefanții lui Pyrrhus. Porcii au ajuns printre picioarele elefanților, iar țipetele lor i-au făcut pe aceștia să fie cuprinși de panică și să scape de sub control[21]. Relatarea pare să fie confirmată și de o monedă emisă în acea perioadă în Italia, care înfățișează un elefant pe o parte și un porc pe cealaltă.

 ^{Fig. 4– Moneda romană, care înfățișează un elefant și un porc, probabil comemorând metoda folosită pentru a înfrânge trupele de elefanți ale lui Pyrrhus de la Beneventum[22].}

 Mai târziu, la Zama, în bătălia decisivă împotriva cartaginezilor, romanii au ajuns să manevreze formația de luptă în așa fel încât elefanții, în asaltul lor împotriva romanilor, să intre prin niște culoare special create în formația romană, și apoi să fie atacați din toate părțile de trupele ce se reordonau în jurul lor.

^{Fig. 1– Bătălia de la Zama – Romanii crează culoare în formația de luptă, prin care elefanții cartaginezilor pot înainta, pentru a fi ulterior imobilizați și răpuși[23].}

 Deși romanii au ieșit victorioși din războaiele punice și chiar dacă au mai purtat războaie împotriva multor altor inamici străini, ei nu au uitat niciodată de ura pe care o aveau față de cartaginezi. Simpla pomenire a Cartaginei avea potențialul de a evoca sentimente de anxietate sau ostilitate. Romanii nu au uitat nici rolul pe care elefanții l-au avut ca instrumente ale puterii militare punice. Familia lui Hannibal a folosit elefanții ca pe simboluri ale puterii, iar pentru romani ei au devenit simboluri ale unui inamic disprețuit. Astfel, abuzurile asupra elefanților au continuat, spre mulțumirea spectatorilor romani, mult după ce Caecilius Metellus a adus elefanții cartaginezi la Roma pentru a fi expuși și torturați în circ. Într-adevăr, familia lui a fost cea care era responsabilă pentru perpetuarea identificării elefanților cu adversarii militari prin includerea lor pe monede, la multe generații după terminarea acestor războaie, pentru a ține vie amintirea realizărilor lor.

Asocierea elefanților cu inamicii a devenit o parte a retoricii romane. Într-o altă satiră[24], Juvenal remarcă faptul că oamenii ar oferi sacrificii religioase mari cât elefanții, dacă ar fi avut voie să le achiziționeze, ceea ce sugerează că, în Italia, indivizii nu aveau voie să dețină elefanți. Numai împăratul era cel care deținea o turmă și era potrivit ca aceste animale să i se supună numai împăratului, pentru că strămoșii lor erau obișnuiți să i se supună lui Pyrrhus sau Hannibal sau generalilor romani în timp de război. Aici, Juvenal sugerează că împăratul merita monopolul asupra deținerii de elefanți pentru că doar el este egalul sau superiorul geniilor militare din trecut, ce folosiseră elefanți.

La rândul său, Lucretius face referire la elefanții de război care au ajutat la invaziile lui Hannibal și Pyrrhus. Într-un pasaj prin care scoate în evidență ambiția nebunească a oamenilor de a arunca animale în război, el spune că, după domesticirea cailor, ”cartaginezii au învățat elefanții – acele creaturi hidoase cu turnuri pe spinările lor – să sufere rănile războiului și să provoace panică printre batalioanele romane[25]”. De asemenea, Lucretius mai menționează caii care au fost dresați să servească în luptă[26] și că oamenii au experimentat chiar folosirea taurilor, mistreților și leilor ca arme de distrugere[27]. Totuși, el nu încearcă să identifice popoarele care au inițiat folosirea cailor sau altor specii. Numai elefanții sunt legați de o națiune anume – cartaginezii-și descriși ca fiind dăunători unei anumite națiuni – Roma. Specificitatea pasajului prezintă un contrast remarcabil față de generalitatea restului secțiunii. Bineînțeles, cartaginezii nu erau nici primii și nici singurii care au folosit elefanți, iar Lucretius știa foarte bine acest lucru;în altă parte, el menționează că ”India este fortificată cu un zid de fildeș format din multele mii de elefanți[28]”. Astfel, când atribuie cartaginezilor primul caz de folosire a elefanților în luptă, el  nu este interesat de exactitatea istorică, ci de a crea o imagine despre care știa că are un puternic impact emoțional. El a făcut în așa fel încât cititorii săi să gândească în termeni foarte specifici în legătură cu ororile războiului, prin trimiterea la cel mai dur război din istoria Romei.

Lucretius descrie catastroficul experiment de a aduce câteva specii de animale pe câmpul de luptă[29]. Cuprinse de panică, animalele ignorau și își răneau îngrijitorii, se atacau reciproc și fugeau în toate direcțiile. Pentru a-și ajuta cititorii să vizualizeze mai ușor situația, Lucretius o compara cu un fenomen familiar lor. El scrie că animalele alergau dezorientate ”tot așa cum acum elefanții răniți de arme aleargă adesea haotic după ce au provocat pagube propriilor oameni”. Cuvintele ”acum” și ”adesea” indică faptul că Lucretius știa că nu era neobișnuit ca elefanții să-i calce în picioare chiar pe oamenii care i-au adus pe câmpul de luptă. În timpul războaielor cu Pyrrhus și cu cartaginezii, au fost mai multe ocazii cu care acest fenomen a contribuit la victoria romanilor. Impredictibilitatea răspunsurilor pe care le aveau elefanții pe câmpul de luptă, le-a adus acestora o reputație proastă din punct de vedere al încrederii. Titus Livius, înregistrând o bătălie din anul 209 î.e.n, în care romanii au împins elefanții cartaginezi împotriva propriei linii, remarcile privitoare le elefanți conțineau termenul anceps[30]. Termenul înseamnă literalmente ”bicefal” sau ”orientat în două direcții”. În descrierea unei săbii, termenul înseamnă ”cu două tăișuri” și capabilă să cauzeze pagube cu ambele. Astfel, descrierea se poate referi la elefanți ca fiind arme cu două tăișuri. Această interpretare încurajează cititorul să vadă un elefant de război ca pe o sabie, care are potențialul de a dăuna ambelor tabere implicate în conflict. Problema interpretării este că ignoră faptul că elefanții nu reprezentau o a treia tabără independentă, ci aparțineau uneia dintre primele două. Ei reprezentau o armă mânuită de una dintre părți, însă aveau potențialul de a se întoarce împotriva sa, devenind evident un dezavantaj. Latina oferă și un sens figurativ pentru termenul anceps, care face referire la lipsa capacității de a supune loialitatea uneia dintre părți. De exemplu, făcând descrierea celui de-al doilea război punic, Titus Livius folosește termenul pentru a descrie un om nedemn de încredere[31]. Astfel, termenul poate fi adus în discuție ca o observație făcută de romani privind elefanții, conform căreia aceștia nu erau demni de încredere și că se puteau întoarce împotriva celor ce-i dețineau.

 Elefanții, alături de cai, se deosebesc de alte animale prin faptul că puteau fi folosiți în războaie. Și caii, la fel ca elefanții, erau recunoscuți pentru faptul că puteau intra în panică în toiul luptei. Caii care nu mai văzuseră niciodată elefanți, erau adesea copleșiți de instincte și aveau tendința de a fugi. Astfel, în ambele cazuri nu se putea pune preț pe faptul că animalele se vor conforma așteptărilor umane și vor îndeplini sarcinile pentru care au fost pregătiți. Cu toate acestea, caii nu sunt caracterizați de romani ca fiind creaturi nedemne de încredere. Diferența făcută de autori între elefanți și cai se poate atribui parțial faptului că pagubele provocate de caii panicați erau mult mai mici decât cele create de elefanți. Totuși, există și alte motive pentru care se făcea această deosebire. Romanii aveau o relați îndelungată cu caii. Utilitatea cailor nu depindea numai de performanțele lor în luptă, ei fiind capabili să îndeplinească mai multe sarcini, iar domesticirea lor oferea oamenilor mai multe avantaje, pe care o panică ocazională în luptă nu le puteau elimina. Pe de altă parte, elefanții au fost văzuți pentru prima oară de romani ca mașinării de război și, chiar atunci când au fost adoptați pentru exploatare de către romani, principala lor funcție a rămas cea de instrumente militare. Atunci când elefanții eșuau în această misiune, ei nu numai că păreau a fi inutili, dar și că trădaseră oferta de alianță din partea oamenilor.

În relație cu elefanții, romanii aveau întotdeauna o reacție negativă. În primul rând, ei au perceput elefanții ca pe reprezentanți ai naturii sălbatice, care amenințau siguranța oamenilor. În al doilea rând, ei credeau că elefanții dresați pentru luptă erau întotdeauna predispuși la a se întoarce la comportamentul lor sălbatic, că se opuneau tentativelor de a li se da un rol în cultura umană și că astfel își trădau îngrijitorii. În al treilea rând, romanii asociau elefanții cu cele mai mari provocări militare din istoria lor, Pyrrhus și Hannibal. Elefanții nu au reprezentat niciodată o armă suficient de importantă pentru romani și, în condițiile în care aceștia au găsit metodele de a-i contracara, ei au dispărut de pe câmpurile de luptă din zona mediteraneană, rămânând doar atracții pentru spectacole publice. Spectacolele în care elefanții erau chinuiți și uciși erau populare pentru publicul roman pentru că aceste animale erau asociate cu o semnificație simbolică și identificate ca reprezentante atât pentru o natură ostilă, cât și pentru anumiți lideri ai adversarilor militari.

 BIBLIOGRAFIE

  Pliniu cel Bătrân – Naturalis Historiae apud http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Plin.+Nat.+toc
Kautilya – Arthashastra apud https://en.wikisource.org/wiki/Arthashastra
Plutarch -Vieți Paralele/Pyrrhusapud http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/ Plutarch/Lives/Pyrrhus*.html
Polybius  – Istoriiapud http://perseus.uchicago.edu/perseus-cgi/citequery3.pl?dbname=Greek Texts&query=Polyb.&getid=0
Diodorus Siculus – Bibliotheca Historica apud http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/ Roman/Texts/Diodorus_Siculus/home.html
Juvenal – Satires apud http://www.tertullian.org/fathers/index.htm#Juvenal_Satires
Titus Livius – Ab Urbe Condita apud http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus %3Atext%3A1999.02.0151%3Abook%3D1%3Achapter%3Dpr
Appian – Historia Romana apud http://www.livius.org/ap-ark/appian/appian_0.html
Aelian-De Natura Animalium apud http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/ Aelian/home.html
Lucretius – De Rerum Natura apud http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus %3Atext%3A1999.02.0131%3Abook%3D1%3Acard%3D1

SURSE ILUSTRAȚII

Fig. 1 –

NOTE

[1] Armata lui Alexandru cel Mare nu a întâlnit nici un elefant pe parcursul înaintării sale prin Asia Mică, confruntându-se în luptă cu astfel de animale abia când a intrat în contact cu armatele regatelor indiene. În bătălia de la Gaugamela (331 î.e.n), forțele persane au avut în compoziția lor și 15-20 de elefanți, dar aceștia erau importați tot din est și nu au jucat un rol important în luptă, iar prima unitate importantă de elefanți a fost cea cu care s-a confruntat pe râul Hydaspes, cinci ani mai târziu.
[2] Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historiae, VIII.9.
[3] Britannica Concise Encyclopedia, 2006, p. 610.
[4] Elefantul african de pădure nu depășește 2, 5 metri în înălțime și cântărește până la 4, 5 tone.
[5] Kautilya, Arthashastra II. 31., Motilal Banarsidass, Delhi, 1986 p.195
[6] Pliniu cel Bătrân, op. cit., VIII.8.
[7] Kautilya, op.cit., II.32;
[8] Pliniu cel Bătrân, op.cit., VIII.6.
[9] Plutarch, Vieți Paralele/PyrrhusXV.
[10] Ibidem., XVII
[11] Sursa ilustrației-http://www.elgrancapitan.org/foro/viewtopic.php?f=87&t=16979&start=630
[12] Polybius IstoriiI.XL.15;Diodorus Siculus XXIII.21
[13] Juvenal, Satires, X.158.
[14] Sursa ilustrației-http://www.historyextra.com/qa/how-many-elephants-did-hannibal-take-over-alps
[15] Polybius XI.I.12
[16] Titus Livius XXVIII.XIV.4.
[17] Polybius XI.XXIV.1
[18] Polybius XV.12.
[19] Idem, XV.18
[20] Appian, Războaiele Punice, 66
[21] Aelian, De Natura Animalium, VI.38
[22] Sursa ilustrației-http://www.coinweek.com/featured-news/elephants-ancient-coins/
[23] Sursa ilustrației-http://www.beastsofwar.com/wp-content/uploads/2014/11/Zama-Elephants.jpg
[24] Juvenal, op.cit., XII.102-110
[25] Lucretius, De Rerum Natura, V.1302-1304
[26] Ibidem., V.1297-1301
[27] Ibidem., V.1308-1312
[28] Ibidem., II.537-538
[29] Ibidem., V.1308-1340
[30] Titus Livius XXVII.XIV.9
[31] Ibidem, XXIV.XLV.2