Efectul „Dorel”, comuniştii şi Mausoleul de la Mărăşeşti. Farsă sau fals istoric?

Sute de mii de vizitatori ai Mausoleului de la Mărăşeşti, după ce trec pe la sarcofagul generalului Eremia Grigorescu, dispus în holul central, merg, probabil mânaţi de curiozitate, să vadă un al doilea sarcofag, vizibil pe unul din culoarele radiale. Ajunşi aici, află că sarcofagul adăposteşte rămăşiţele unui oarecare general rus, ale cărui trupe au luat parte la bătălia de la Mărăşeşti.

Pentru aceia care, nedumeriţi, se întreabă ce merite deosebite a avut acest general rus ca să fie înhumat la doi paşi de gloriosul comandant al Armatei 1 române, inscripţia de pe spatele sarcofagului se vrea lămuritoare: dincolo de faptele sale de pe front, el se află aici „ca mărturie a frăţiei de arme între poporul nostru şi puternicul vecin de la Răsărit”. Văzând şi data, 1947, trec mai departe cu convingerea că aceasta nu era, în epocă, decât o altă dovadă de slugărnicie ineptă şi gratuită faţă de stăpânii de la Kremlin a celor care, nu peste mult timp, aveau să obţină puterea deplină şi să conducă ţara până în 1989.  

Totuşi, două întrebări mi-au stăruit în minte: cine a fost acest general Feodor Alexandrovici Coloacev şi cum s-a ajuns ca el să fie înhumat la Mărăşeşti?

Cum se schimbă istoria bătăliei de la Mărăşeşti.

Anul 1947 marca cea de-a treizecea comemorare a eroicei bătălii de la Mărăşeşti, sărbătorită până atunci ca o victorie a armatei române, care luptase practic singură, astupând o breşă generată de retragerea de pe front (sau de lipsa de combativitate) a trupelor ruse. Dar în noul context politic, cu un guvern comunist la putere şi cu trupele sovietice ocupând ţara, această viziune asupra evenimentelor nu mai putea continua. Ea trebuia schimbată, prin metoda bolşevică patentată a rescrierii trecutului conform cerinţelor politice ale momentului. 

Un editorial apărut în „Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român, trasa liniile directoare în conformitate cu care avea să fie analizată victoria de la Mărăşeşti de atunci înainte. Deodată, accentul nu mai cădea pe eroismul armatei române, ci pe faptul că „în tranşeele din lunca Siretului soldaţii români au luptat împreună cu cei ruşi”. Ostaşii români deveneau „mase populare”, iar meritul principal în obţinerea victoriilor pe câmpul de luptă era al soldaţilor ruşi „pătrunşi de spiritul revoluţionar, care răspândeau ideile luptei pentru pământ, libertate” şi sub a căror influenţă „masele populare din oştirea noastră au găsit în ele tăria de a rezista şi a respinge pe năvălitor” .

Pentru a transpune în practică aceste indicaţii, conducerea comunistă decide „confiscarea” manifestărilor prilejuite de jubileul de 30 de ani de la marile bătălii din 1917, decizând ca de organizarea acestora să se ocupe Ministerul Apărării Naţionale, de fapt braţul său politic: nou înfiinţatul Inspectorat General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, condus de fostul activist ilegalist Dumitru Petrescu, făcut peste noapte colonel .

Inspectoratul şi-a canalizat eforturile pe trei direcţii: efectuarea unor lucrări de reparaţii şi renovare la mausoleu, identificarea unui „erou” rus legat de bătălia de la Mărăşeşti, care să servească ca simbol al prieteniei cu tovarăşii sovietici, precum şi organizarea unei activităţi comemorative de amploare, la 6 august 1947 .

Referitor la punctul al doilea, care face obiectul articolului de faţă, într-un raport adresat conducerii Ministerului Apărării Naţionale, colonelul Petrescu informa că structura pe care o conducea propunea ca „generalul rus Feodor Alexandrovici Colaciov, comandant al artileriei Corpului 8 Armată rus, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, căzut în sectorul Răzoare în timpul luptelor de la Mărăşeşti” să devină simbolul „frăţiei de arme” între poporul nostru şi puternicul vecin de la Răsărit .

Care a fost raţiunea şi cum au ajuns propagandiştii comunişti la această alegere se poate doar specula: ignoranţă, neştiinţă, prostie, farsă, bătaie de joc sau poate toate la un loc.

Coloacev – de unde până unde?

Un număr de zece generali ruşi au fost decoraţi cu cea mai înaltă decoraţie de război română, Ordinul „Mihai Viteazul”, în timpul Primului Război Mondial: Dmitri Şcerbaciov, Andrei Saharov, Alexandr Ragoza, Anton Denikin, Gheorghi Elcianinov, Piotr Lomnovski, Vladimir Sokolov, Godhard Timrot, Leonard Pogoski şi... „Feodor Coloacev” .  

Primii nouă fie au murit pe front, fie au luptat după război în diferite facţiuni anti-bolşevice, deci nu puteau fi aleşi ca simbol al nou descoperitei prietenii. Despre Coloacev documentele nu spuneau nimic şi fiind singurul rămas disponibil, iar timpul la dispoziţie scurt, probabil că Petrescu le-a ordonat „intelectualilor” din subordine ceva de genul: „puneţi-l, bă, pe ăsta, că tot nu ştie nimeni cine este”. Şi astfel se năştea un general rus care nu numai că nu a existat în realitate – vom vedea –, dar chipurile mai şi murise pe câmpul de luptă la Mărăşeşti, iar mormântul său fusese chiar identificat pe teritoriul României!

 La întrebarea cum de au permis sovieticii această farsă, cel mai probabil răspuns este că nu au fost consultaţi, pentru că, după cum se va vedea în continuare, aveau motive temeinice să se opună. În sprijinul acestei ipoteze vine chiar mărturia lui Dumitru Popescu dintr-un memoriu adresat conducerii PCR în 1964, în care arăta că relaţiile sale de lucru cu consilierul sovietic de la Inspectorat, colonelul Eromin, erau practic inexistente în acel moment, rezumându-se la acuzaţii de antisovietism, urlete şi înjurături reciproce de mamă .

Colonelul Popescu a aranjat ca aşa-zisa „reînhumare” să aibă loc cu o săptămână înainte, în cadrul unei repetiţii pentru ceremonie, desfăşurată în prezenţa sub-şefului Marelui Stat Major, generalul Victor Drăgănescu , ceea ce i-a permis să-i pună în faţa faptului împlinit la ceremonia din 6 august 1947, atât pe ministrul Apărării Naţionale – generalul Mihail Lascăr, cât şi pe reprezentantul Comisiei Aliate de Control – generalul sovietic Ivan Susaikov, care, probabil, ca majoritatea oficialilor în astfel de situaţii, nu au mai intrat în detalii. Şi, astfel, generalul Coloacev a intrat în panteonul eroilor României .

Totuşi, cine a fost generalul Coloacev?

De la Kolodeev la Coloacev. Căutând pe internet, n-am aflat mai nimic – doar nişte informaţii care arătau că un general cu acest nume e înmormântat la Mărăşeşti. Am fost şi mai contrariat când inclusiv căutările în limbile rusă sau ucraineană nu returnau nimic, fapt neobişnuit, fiind vorba totuşi de un general decorat pentru fapte de arme recunoscute. Continuând cercetările, l-am identificat în Anuarul ofiţerilor decoraţi cu ordinul Mihai Viteazul . 

Meritele artileriei ruse în momentul culminant al Bătăliei de la Mărăşeşti – lupta de la Răzoare din 6/19 august 1917 – sunt incontestabile. Constantin Kiriţescu, în monumentala sa Istorie a războiului pentru întregirea României, descrie foarte plastic acţiunile acesteia . Însă niciuna din principalele lucrări de sinteză din istoriografia română nu-l pomeneşte, măcar în treacăt, pe generalul Coloacev şi meritele sale personale.

„Din spate, artileria susţine cu vigoare contraatacul. De pe înălţimea unde era aşezată artileria rusă, privirea îmbrăţişa liber câmpul de luptă. Tunarii sunt entuziasmaţi de spectacolul trupei române care înaintează în vârtejul morţii într-o ordine neturburată, ca la o manevră, păstrând în chip impecabil alinierea şi distanţele. Desbrăcaţi la cămaşe, în strigăte de: «bravo, Rumanski!», tunarii ruşi trag cu frenezie, fără a socoti proectilele. Artileria face baraj în locul spărturii ivite între regimentele române. Rezervele germane nu mai pot veni să întărească coloana înaintată, atacată de români” (Constantin Kiriţescu). 

Ce frapează însă este existenţa unor mici inadvertenţe între textul din Anuar şi cel al inscripţiei de pe sarcofag, care dau impresia că ambele au fost scrise „pe genunchi” de persoane care nu aveau habar la ce se referă textele pe care le scriau. Astfel, în Anuar, a fost mâncată o literă din prenume, ortografiat ca „Fodor” în loc de „Feodor”, şi apare un agramatism evident, „Corpul 8 Armată Rusă” în loc de Corpul 8 Armată rus, în timp ce pe sarcofag funcţia sa era trecută „comandant al artileriei”, deşi titulatura corectă era de „inspector al artileriei”, iar denumirea marii unităţi ruse era trecută cu cifre romane în loc de cifre arabe cum era corect . Aceste inexactităţi au născut ideea că la mijloc ar putea fi o eroare de transliterare din limba rusă a numelui generalului. 

Lucru confirmat în urma unor cercetări ulterioare, adevăratul nume al generalului dovedindu-se a fi Feodor Alexandrovici Kolodeev („Kolodii” în ucraineană) .

Cum s-a ajuns de la Kolodeev la Coloacev devenea evident: prin „efectul Dorel”.

Istorii recuperate.

Generalul Feodor Alexandrovici Kolodeev (1872-1920) a fost ofiţer al armatei ţariste, servind în anul 1917 pe frontul din România, mai întâi la comanda Brigăzii 14 Artilerie, iar ulterior ca inspector al artileriei Corpului 8 Armată rus, luând parte la Bătălia de la Mărăşeşti şi fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. După război, s-a alăturat guvernului Republicii Populare Ucrainene care lupta pentru independenţa Ucrainei, fiind numit, în 1919, comandant militar al regiunii Kameneţ-Podolski. În această calitate va conduce trupele naţionaliste ucrainene în luptele care aveau să oprească ofensiva forţelor bolşevice din acelaşi an. Pentru aceste fapte de arme avea să fie decorat post-mortem, în 1936, cu ordinul „Semion Petliura” de către guvernul naţionalist ucrainean, aflat în exil . 

În mai 1920, generalul Kolodeev s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, care era epidemic la acea vreme în Ucraina, boală care avea să-i cauzeze moartea mai târziu în acelaşi an, data exactă a dispariţiei nefiind cunoscută. Cum corpurile celor care mureau de tifos erau incinerate, nu există niciun mormânt cunoscut al generalului.

Întrebările serioase însă abia acum apar. Este cineva cu adevărat înhumat în sarcofagul din Mausoleul de la Mărăşeşti sau e doar un sarcofag gol? Dacă da, cine este înhumat – vând în vedere că generalul Kolodeev nu poate fi, iar generalul Coloacev este o ficţiune?

Dincolo de concluziile la care vor ajunge autorităţile şi comunitatea ştiinţifică, cred că e momentul pentru noi ca naţiune ca, la 100 de ani de la acele zile eroice, să punem punct acestei farse macabre şi să aducem în Mausoleul de la Mărăşeşti pe cei care cu adevărat au condus luptele în zilele lui august 1916. Mă gândesc în primul rând la comandanţii celor cinci glorioase divizii, 5, 9, 10, 13 şi 14 infanterie, care au luptat în prima linie a frontului de pe Valea Siretului: generalii Aristide Razu, Constantin Scărişoreanu, Henri Cihoski, Ioan Popescu-Sanitarul şi Grigore Bunescu.

Poate că, printr-un gest simbolic, ar trebui să-i reînhumăm pe ei în acest sarcofag – fie şi ca un gest de penitenţă pentru că am permis ca uitarea să se aşeze peste numele şi faptele lor, dar şi pentru că, în acelaşi timp când la Mărăşeşti era înhumat falsul general Coloacev, dubele Securităţii îi duceau în temniţele în care aveau să moară pe adevăraţii eroii de la Mărăşeşti: bătrânii generali Popescu-Sanitarul şi Cihoski.