Ecoul slab al Primei Cruciade

Un aspect important de discutat este impactul pe care l-a avut Prima Cruciadă în Europa și legătura dintre aceasta și cea de-a Doua Cruciadă. Cu toate că succesul Primei Cruciade a răsunat în toată Europa, numărul cruciaților dintre anii 1101-1146 este redus. De multe ori, predicatorii se foloseau de subiectul cruciadei și de succesul primilor cruciați ca exemple de bună conduită creștină, și nu neapărat pentru a lansa apeluri prin care să-i cheme pe creștini la luptă împotriva musulmanilor.

Papalitatea a găsit o ocazie potrivită pentru a transforma cruciada într-o unealtă politică foarte bună, pe care o putea îndrepta împotriva celor care intrau în conflict cu Sfântul Scaun. Bineînțeles că au existat creștini care au continuat să depună jurământul de cruciat și să pornească spre Ierusalim, însă nu a existat o mișcare asemenea Primei Cruciade sau a cruciadei din 1101.

Cucerirea Ierusalimului în 1099 și formarea statelor latine nu au stârnit neapărat dorința latinilor de a porni într-o nouă expediție sfântă, ci mai degrabă au crescut numărul pelerinilor care au pornit către Locurile Sfinte. De altfel, pelerinajul la Ierusalim ajunge să fie instrumentalizat astfel încât să servească scopurilor politice: de pildă, Henry IV promite să meargă la Ierusalim doar dacă se concluziona un tratat cu papalitatea, prin care se punea capăt Cerții pentru Învestitură.

Noii cavaleri creștini

Prima cruciadă va duce la apariția ordinelor militare: un construct hibrid ce îmbina profesiunea de călugăr cu cea de cavaler. Primul ordin militar este cel al Templierilor. Stabilit în 1119 de către Hugo de Payens și Godefroi de St. Omer, misiunea acestuia era de a-i proteja pe pelerini pe drumul ce lega Orașul Sfânt de coastă și continua până la Ierihon. Ordinul primește recunoașterea ecleziastică la nivel local în cadrul conciliului de la Nablus, din 1120, după care primul mare maestru, Hugo de Payens, pornește în Europa pentru a strânge adepți.

Popularitatea ordinului este în ascensiune și din ce în ce mai mulți nobili i se alături, unii doar pentru o perioadă limitată de timp. Ordinul primește posesiuni în Occident (în special în nordul Franței, Languedoc și nordul Spaniei) cu ale căror venituri își susține acțiunile din Țara Sfântă. În 1129, templierii primesc recunoașterea papală și îl atrag de partea lor pe Sf. Bernard de Clairvaux, una dintre personalitățile cele mai cunoscute ale epocii. De altfel, aceSantiagosta va și compune tratatul De laude novae militiae în care va preamări „noul ordin” și va promova mișcarea cruciată.

Modelul templierilor este urmat de ospitalieri, care, de altfel, erau mai vechi în Orient (ei au întemeiat un spital amalfitan în Ierusalim în jurul anului 1080), iar la finalul secolului, de teutoni. Acestea sunt doar cele mai mari ordine militare, deoarece în Europa au fost înființate și alte ordine, care se asemănau modelului templier: Ordinul de Calatrava și cel de Alcantara (Spania); Frăția de Spade a livonienilor; Ordinul de Dobrzyn (Polonia). Însă întotdeauna au existat voci care au contestat ordinele militare, deoarece ele îmbinau două profesii opuse: cea de călugăr și cea de cavaler. De asemenea, acestea erau bănuite că adesea își urmăreau propriile obiective politice în detrimentul nevoilor statelor latine din Outremer.

Puterea teritorială, singurul argument rămas de pe urma Cruciadei

De-a lungul timpului, istoricii și-au pus următoarea întrebare: a influențat Prima Cruciadă modul în care a fost purtat războiul în Occident? Putem observa că Urban al II-lea le oferă papilor și conducătorilor creștini o armă ce putea justifica multe acțiuni militare.

Bohemund este primul care profită de entuziasmul generat de victoria latinilor și începe o campanie europeană de recrutare pentru a porni împotriva Bizanțului. Prințul normand se bucură de o popularitate extraordinară, de altfel, principalul său instrument de recrutare. Henry I al Angliei i-a interzis să traverseze Canalul Mânecii, temându-se că prea mulți cavaleri englezi i se vor alătura. Pe cât de promițătoare a fost campania de recrutare a lui Bohemund, pe atât de dezamăgitor a fost finalul expediției. În 1107, Bohemund a debarcat în Dalmația și a început asediul orașului Durazzo, însă a fost încercuit și nevoit să se predea. Mulți participanți la această expediție au fost dezamăgiți de rezultatul ei.

Încet, încet, cruciada și motivul eliberării Ierusalimului încep să fie folosite și în alte teritorii: în 1108, un propagandist flamand și arhiepiscopul de Magdeburg au legat luptele împotriva wenzilor din sudul Balticii cu eliberarea Ierusalimului: pentru ei, Biserica germană reprezenta Ierusalimul și trebuia să fie eliberată de pericolul reprezentat de wenzi. Și, în 1147, un grup de nobili din nordul Germaniei a primit aprobarea pentru a porni o cruciadă împotriva wenzilor.

Trebuie remarcat că în perioada 1101-1146 lipsesc expedițiile majore care să sosească în Outremer. În Orient au ajuns fie pelerini, fie cruciați, dar aceștia din urmă formau grupuri mici. De altfel, are loc și o confundare între ceremonialul cruciat și cel de pelerinaj: cronicarii îi numesc peregrinus pe cei care pleacă atât în pelerinaj, cât și în cruciadă. Faptul că Prima Cruciadă nu duce la lansarea unor noi apeluri precum cel al lui Urban II poate fi explicat prin faptul că acest papă a avut o țintă: Ierusalimul. Acum, orașul era în mâinile creștinilor, deci nu exista necesitatea unei expediții care să îl recucerească, iar de apărarea Locurilor Sfinte se ocupau ordinele militare.

Conflictul creștini-musulmani începe să-și arate din nou colții

O primă lovitură puternică a latinilor din Outremer a fost înfrângerea lui Roger al Antiohiei în 1119 la bătălia de la Ager Sanguinius: principele Antiohiei nu a mai dorit să îl aștepte pe regele Ierusalimului, Balduin al II-lea, care venea cu întăriri, și a pornit singur împotriva lui Ilghazi, emirul artukid de Mardin, neștiind că i se pregătea o ambuscadă. Roger a plătit cu viața pentru această greșeală.

Situația era îngrijorătoare, deoarece principatul a rămas fără lider și exista pericolul ca emirul de Mardin să continue lupta și să asedieze Antiohia. Au fost trimiși ambasadori în Occident care trebuiau să îi convingă pe latini că este nevoie de o expediție care să apere principatul normand.

Veneția răspunde acestui apel, astfel că în 1122 o flotă pleacă spre Orient. Pe drum, trupele republicii jefuiesc insula Corfu, ca o răzbunare față de împăratul bizantin Ioan al II-lea, care le redusese privilegiile comerciale. De acolo, pornesc spre Ierusalim abia când află că Balduin al II-lea a fost capturat de emirul Balak din Alep. După ce ajung în regatul latin, hotărăsc să asedieze orașul Tir, primind în schimb diferite privilegii și chiar un tribut anual din partea monarhiei latine.

Pe drumul de întoarcere, flota venețiană a jefuit mai multe insule din Marea Egee, precum și o parte a litoralului Adriaticii. Cumva, acțiunile Veneției anunțau expediția din 1204 și îi asigurau acesteia atât câștiguri materiale, cât și spirituale. Însă un test greu va apărea în anii 1140, mai exact în 1144, când orașul Edessa avea să fie cucerit de Zengi, emirul de Alepo și atabeg de Mosul.

Toți musulmanii, la unison: jihad

Lumea musulmană din Siria s-a confruntat cu ascensiunea unui sentiment antilatin, care cerea revenirea la un jihad împotriva frâncilor, mai ales în contextul în care exista un curent de opinie conform căruia cucerirea Ierusalimului în 1099 nu reprezenta decât apogeul unei campanii de expansiune a Occidentului: în realitate, frâncii doreau să cucerească din ce în ce mai multe orașe.

Revitalizarea jihadului în spațiul sirian se datorează și influenței selgiucizilor: aceștia se convertiseră recent la Islam și încă mai erau pătrunși de flacăra războiului sfânt. Totodată, elita selgiucidă din Siria, care se stabilise acolo în a doua jumătate a secolului al XI-lea, era nevoită să găsească un punct comun cu populația arabă majoritară, iar existența unui inamic extern a creat o ocazie excelentă pentru a porni un proces de unire a lumii musulmane. Bineînțeles, toate aceste lucruri țineau mai degrabă de teorie, decât de practică.

În realitate, emirii musulmani își urmăreau propriile obiective, care, în unele situații, duceau la conflicte între ei. Însă, treptat, nicio acțiune politică nu mai putea să nu amintească de retorica jihadului. Fie că era vorba de un atac împotriva frâncilor, fie de cucerirea unor cetăți și orașe ale altor emiri musulmani, totul ducea către un singur scop: unirea musulmanilor pentru a-i respinge pe frânci.

Acest text este un fragment din articolul „Cea de-a Doua Cruciadă. Cronica unui eșec”, apărut în numărul 229 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.

_{Foto sus: Ordinele militarilor creștini ale secolului XII (de la stânga la dreapta): Templier, Alcantara, Calatrava și Santiago (© Getty Images)}