Economie, societate şi ideologie bizantină

Din secolul al III-lea, Imperiul Roman traversa o gravă criză economică în contextul marilor migraţii. Fiscalitatea era tot mai împovărătoare, pământurile erau părăsite şi războaie civile izbucneau pentru tron. Instituţiile Principatului au fost desfiinţate de împăratul Diocleţian căci imperiul înceta să mai funcţioneze ca o confederaţie de cetăţi, devenind un stat riguros centralizat, populat de "douloi "(supuşi) şi condus de un despot cu influenţe împrumutate de la monarhiile orientale. S-a mărit astfel distanţa dintre împărat şi supuşi. 

Locuitorii erau prezentaţi ca politai (cetăţeni) după model roman, însă împăratul era un personaj sacru, adorat după modelul despoţilor orientali.S-a introdus astfel obiceiul "prosternării' (grec: proskynesis/lat: adoratio) în faţa împăratului la curte. 

Senatul şi-a pierdut rolul important în stat după mutarea centrului imperial la Constantinopol, fiind alcătuit din oameni noi care nu aveau conştiinţa puternică a celor din Roma. Provinciile senatoriale au dispărut, iar Italia şi-a pierdut privilegiile. 

Palatul devenise centrul administrativ cel mai important, acolo funcţionând o serie de birouri (skrinia) populate de funcţionari care se ocupau de problemele administraţiei centrale. S-au efectuat schimbări şi la nivelul administraţiei provinciale, imperiul fiind reorganizat. Puterea civilă a fost separată de cea militară. În timpul lui Diocleţian s-au înfiinţat 120 de provincii grupate în 12 dioceze. În timpul lui Constantin, numărul diocezelor s-a mărit la 14 şi au fost organizate în perfecturi în număr de patru. 

Diocleţian a introdus Diarhia, fiecare parte a imperiului fiind condusă de un August. Pentru a completa, introduce Tetrarhia, fiecare August fiind dublat de câte un Cezar, individ ridicat la acest rang în funcţie de meritele sale. Sistemul Tetrarhiei a funcţionat până când Constantin cel Mare a reintrodus monarhia, eliminându-i pe ceilalţi tetrarhi. 

A iniţiat reforme pentru a opri criza şi pentru a revigora Imperiul Roman. În 332 l-a legat pe colon de pământ şi pe meşteşugar de meseria lui. A introdus în cadrul reformei monetare solidus (latină)/nomisma(greacă)-moneda de aur de 24 karate, ce a fost etalonul economiei medievale până în secolul XI. Constantin a impus monopoluri economice asupra unor ramuri strategice: producerea armamentului şi industria minieră. După descoperirea secretului viermilor de mătase, industria mătăsii a devenit un alt monopol al statului. 

În anul 313 a fost legalizat creştinismul prin Edictul de la Milano (reluarea edictului dat în 311 de către Galerius). De aceea,  Constantin cel Mare este considerat fondatorul Bisericii Creştine şi a Constantinopolului.  

Secolele IV-VII: pământuri, aristocraţie şi producători 

Abia ieşit din criza secolului al III-lea datorită reformelor, imperiul se afla în pragul unor transformări profunde: centralizare riguroasă şi extinderea rolului statului în economie şi societate. Reformele au cuprins organizarea producţiei, fiscalitatea şi finanţele. 

Micii producători îşi abandonau terenurile agricole datorită fiscalităţii excesive şi anarhiei politice interne. Suprafaţa cultivată a scăzut, fapt ce a dus la apariţia unor vaste terenuri pustii. Pentru a valorifica pământurile abandonate, statul a acordat micilor producători scutiri fiscale, drepturi de proprietate în schimbul unor redevenţe scăzute, lărgirea domeniilor proprii pe care să le lucreze cu ajutorul sclavilor. 

Colonul a fost legat de pământ prin decretul din 332, dar păstrându-şi libertatea juridică, în timp ce la oraş, meşteşugarii şi negustorii erau integraţi în collegia (corporaţii), fiind legaţi de meserile pe care le exercitau şi erau făcuţi responsabili pentru bunurile lor şi de desfăşurarea activităţii. 

În timpul lui Diocleţian s-a efectuat disocierea dintre unitatea fiscală, reprezentată de suprafaţa de pământ ce putea fi lucrată de o persoană, fiindu-i suficientă pentru întreţinere (jugum) şi capacitatea de muncă (caput). Impozitul era calculat pe pământ (jugatio) şi persoană (capitatio). 

Procesul de ruralizare se intensifică în occident, pe când în orient, măsurile stopau efectele crizei, chiar dacă rezultatele nu erau cele aşteptate. Redresarea economică a înregistrat rezultate diferite în agricultură. Insecuritatea şi fiscalitatea excesivă au stat la baza consolidării marelui domeniu şi extinderii patronajului. Marele domeniu cunoscut ca „ villa” a prosperat şi s-a extins pe seama micii proprietăţi ţărăneşti. S-a transformat într-o unitate economică şi administrativă, înzestrată cu largi imunităţi, unde îşi căutau refugiu din faţa agenţilor fiscului şi a insecurităţii, diverşi sclavi, coloni şi ţăranii liberi care renunţau la proprietăţile lor în schimbul protecţiei, pe care organele puterii publice nu le mai puteau oferi. Edictele interzic fenomenul patronajului, şi în ciuda pedepselor severe enunţate, au rămas fără efect în faţa mişcării irezistibile din societate. S-a format o clasă de mari proprietari ce îşi disputau puterea în provinciile administraţiei de la Constantinopol. Mica proprietate ţărănească liberă s-a menţinut în toate provinciile romane la sfârşitul antichităţii, mai ales pe platourile înalte din Balcani şi Asia Mică unde proprietatea aristocraţia nu se putea extinde. 

În vârful ierarhiei se afla aristocraţia funciară, a cărei putere se baza pe imensele domenii pe care le puteau extinde, exploatând tulburările sociale şi politice din imperiu. Puterea economică era dublată de una politică, căci aceştia deţineau poziţii în administraţia centrală, provincială , în senat şi în armată. Din rândurile acesteia făceau parte vechii proprietari funciari-aristocraţii senatoriali, proprietarii ecleziastici, municipali sau Casa Imperială, care deţineau proprietăţi imense cu venituri de 500-600 livre de aur pe an. În lipsa mâinii de lucru servile, terenurile erau frecvent arendate. Au reuşit să dobândească mari averi. 

Magnus din Siria, fost comandant militar, administrator vamal şi administrator a două case divine, a devenit stăpânul unor domenii care îi aduceau venituri anual de 1000 de livre de aur. Din familia Appion din Egipt erau membrii care deţineau poziţii înalte în administraţia imperială . Teodosie Ioan Appion I era guvernator al provinciei Arcadia, perfect al pretoriului. Fiul acestuia, Strategios Appion a devenit magister officiorum şi şef al vistieriei imperiale în timpul lui Iustinian.Nepotul lui Teodosie a primit consulatul în 540 şi a îndeplinit funcţia de tribun. Ultimul membru Appion menţionat în papirusurile egiptene a fost Strategios al III-lea Appion care a trăit în secolul VII. După invazia persană, familia Appion a dispărut de pe scenă istoriei. Familia Appion era cea mai însemnată familie de proprietari funciar din Egipt, având domenii repartizate în regiuni , administrate de funcţionari care formau un corp bine constituit, în afara agenţilor statului. Încasările asupra cheltuielilor era evaluat la 178 de livre pe an, iar banii datoraţi fiscului erau trimişi la Alexandria, fără a trece în mâinile funcţionarilor provinciali, căci transporturile erau însoţite de soldaţi particulari şi casieri. 

Structura producătorilor era alcătuită din sclavi, coloni şi ţărani liberi. Sclavii erau folosiţi în atelierele meşteşugăreşti în oraş, pe când în mediul rural erau reduşi că număr. Ţăranii Liberi erau organizaţi în comunităţi săteşti libere şi deţineau un lot de pământ care era o proprietate deplină şi ereditară. Colonii erau categoria cea mai numeroasă, alimentată cu elemente provenite din rândurile celor două categorii. 

Secolele VII-IX: declin şi ruralizare 

Imperiul Bizantin a pierdut provinciile orientale şi bogatele metropole ce erau pilonii economiei monetare mediteranene în faţa arabilor, inclusiv grânarul imperiului-Egiptul, şi teritoriile balcanice după instalarea slavilor. 

Redus la Asia Mică, Constantinopol şi Thessalonic, Imperiul şi-a găsit un echilibru prin deplasarea centrului de greutate economic din oraşele orientale în provinciile agricole micrasiatice. Procesul de ruralizare a societăţii a fost singura soluţie pentru ca Bizanţul să-şi asigure existenţa. 

Asia Mică a devenit noul grânar al Constantinopolului, cunoscând o dezvoltare agricolă remarcabilă şi devenind principalul factor de stabilitate în viaţa economică a statului. 

Dacă anterior, marea proprietate aristocratică îşi exercită supremaţia necontestată, acum, imperiul era dominat de mică proprietate ţărănească liberă. Aristocraţia funciară avea dificultăţi în a se adapta la noile condiţii economice şi politice într-un climat de insecuritate provocat de invaziile străine. Mica proprietate ţărănească de pe platourile anatoliene şi balcanice era protejată şi revitalizată prin masive colonizări de populaii orientale şi slave datorită conştientizării politicii imperiale de interesele fiscale şi militare. 

Chorion-comunitatea rurală devenise elementul central al vieţii agricole bizantine. Ţăranul deţinea un lot de pământ , o proprietate deplină şi ereditară. Îşi lucra pământul propriu, dar şi păşunile, pădurile şi pământul necultivat alături de ceilalţi membri ai comunităţii. Comunitata rurală forma o unitate administrativ-fiscală, membrii ei fiind solidari şi responsabili de plata impozitelor, participând periodic la distribuirea loturilor abandonate de stăpânii lor. La nivelul micii colectivităţi, litigiile erau frecvente, astfel , se desfăşurau procese în care problemele se aduceau în faţă judecătorilor obştei, aleşi din cadrul comunităţii respective , conform legii rurale-Nomos georgikos, elaborată în timpul domniei împăratului Iustinian al II-lea. Vechea aristocraţie încă se mai menţinea în Asia Mică, în Paphlagonia-coasta micrasiatică a Pontului, ca Philaret care deţinea 40 de domenii, 600 de boi, 12 000 de oi, 100 de atelaje de muncă, numeroşi sclavi. Văduva Danielis stăpânea în Pelepones 80 de domenii, 3000 de sclavi şi turme de vite, fiind una dintre căile de constituire a unei noi categorii sociale de proprietari funciari aflaţi în ascensiune, menţionaţi ca „puternici” (dynatoi). 

Secolele  IX-XV. Lupta dintre aristocraţie şi ţărani, instituţii feudale şi structuri urbane 

Din 922 până în 1025, împăraţii dinastiei macedonene s-au luptat pentru a apăra mica proprietate ţărănească liberă împotriva ofensivei marii aristocraţii a dynatilor (puternicii). Ascensiunea dynatilor a fost rezultatul unor evenimente din secolele anterioare, comunitatea rurală fiind sumbinată sub influenţa proceselor dizolvate din lăuntrul lor şi a presiunii din afară a noii categorii. O nouă pătură de mari stăpâni de domenii recrutaţi din înalţii funcţionari din theme s-a născut, fiind principalii beneficiari ai secularizării bunurilor monastice de către împăraţii iconoclaşti. Nevăzând pericolele care pândeau la interesele statului, Leon al VI-lea a anulat restricţiile impuse dregătorilor militari din theme în achiziţionarea bunurilor imobiliare şi a abrogat dreptul de „protmisis”(preemţiune), grăbind procesul de slăbire a comunităţilor rurale, ai căror membri riscau să cadă sub dependenţa dynatilor laici şi ecleziastici (parolkoi). Sub împăratul Roman Lecapenos, autoritatea centrală a luat la cunoştinţă pericolul, căci mică proprietate era esenţială pentru plata impozitelor şi îndeplinirea sarcinilor militare. Printr-o diplomă imperială din 922, vechiul drongar al flotei, conştient de interesele militare ale imperiului, a restabilit dreptul de protimisis din sânul comunităţii rurale, pentru a le oferi un mijloc eficient de a se opune pătrunderii dynatilor în interiorul lor. Bunurile militare acaparate de dynati au fost înapoiate vechilor stăpâni pentru a reface valoarea integrală a loturilor stratiotice. Legea prevedea şi restituirea bunurilor funciare înstrăinate de membrii comunităţilor rurale libere. În 934 este emisă o altă diplomă prin care basileul venea în ajutorul micii proprietăţi, lovită de foametea din iarna 927-928, obligată să-şi înstrăineze bunurile funciare marilor proprietăţi. Orice tranzacţie, donaţie sau moştenire de după 927 a fost anulată şi orice proprietate achiziţionată era înapoiată fără despăgubire, dar în cazul în care vânzarea s-a realizat în condiţii normale, proprietatea era restituită cu obligaţia ca ţăranul să înapoieze suma primită în 3 ani. Noua lege identifica şi denunţa agenţii proceselor din interiorul obştilor săteşti, fiind marii stăpâni de domenii laice şi mănăstireşti, şi înalţii funcţionari ai statului din provincii, ce urmăreau să facă averi lovind în interesele statului. Dar legile noi nu au dat rezultate aşteptate. Constantin al VII-lea a întărit dispozitile înaintaşului său, fixând valoarea minimă a loturilor militare la 4 livre pentru soldaţi, şi la 2 livre pentru marinari. Printr-o diplomă din 967, împăratul Nikephor II Phocas a întrerupt lucrarea predecesorilor săi, slăbind dreptul de protmisis şi a acordat dynatilor dreptul de achiziţionare a pământurilor părăsite din interiorul comunităţii rurale. Valoarea bunurilor stratiotice a crescut de la 4 la 12 livre. În 964, printr-o novelă emisă , este oprită ofensivă marii proprietăţi. Sub Vasile al II-lea , orice achiziţie de bunuri funciare efectuată începând din anul emiterii novelei lui Roman Lecapenos, era declarată nulă, iar proprietăţile ţărăneşti erau înapoiate fără despăgubire vechilor stăpâni. Nu mai era termen de prescripţie pentru bunurile înstrăinătate statului, ca cele ale soldaţilor. Prin novela din 1002, împăratul a reintrodus impozitul de reciprocitate (allelengyon), iar puternicii laici şi ecleziastici trebuiau să plătească statului capitaţia şi celelalte impozite pe care ţărănimea săracă din circumscripţia fiscală în care aceştia locuiau nu le puteau plăti. Dynatii şi biserica au protestat. Împăraţii macedoneni nu au reuşit să oprească ofensivă marii prioprietati. Caracterul contradictoriu al măsurilor au fost una din cauzele eşecului. Proprietatea stratiotica a slăbit, iar masele de ţărani liberi din comunităţile rurale au devenit pradă celor puternici. Urmaşii împăratului macedonean au anulat măsurile sub presiunea aristocraţiei funciare. 

După prăbuşirea sistemului clasic al comunităţilor rurale, împăraţii bizantini au fost nevoiţi să caute alte soluţii pentru rezolvarea problemelor imperiului privind întreţinerea armatei. În timpul dinastiei Comnenilor, pronoia (supraveghere) avea să devină soluţia. Statul ceda unui particular un număr de contribuabili, pentru ca în schimbul concesiunilor temporare sau condiţionate, particularul respectiv să îndeplinească obligaţii militare faţă de stat. Numărul contribuabilor cedaţi era calculat, pentru a ajunge la nivelul posotes-venitul anual al pronoiarului, din care trebuia să-şi asigure procurarea echipamentului militar şi întreţinerea sa şi a familiei sale pe o perioada de un an de zile. Venitul era de 50 de hyperperi (moneda de aur bizantină introdusă de Alexius I Comnenul), ca în secolele următoare să scadă la 10 hyperperi. 

Manuel I Comnenul îşi potolea soldaţii prin donaţii de pareci, abuzând de un mojloc iventat de predecesorii săi. Aceste daruri de pareci erau distribuite pe scară largă, în funcţie de merite şi serviciul militar prestat. S-a încercat consolidarea sistemului pronoiei, crearea de bunuri militare de tip stratiotic, refacerea categoriei de ţărani-soldaţi. 

După cucerirea Constantinopolului din 1204, arhonţii greci locali acceptau să se supună cuceritorilor, cu condiţia ca fii acestora care aveau pronoia să le păstreze, angajându-se să presteze jurământul de vasalitate şi serviciul militar în schimb. Restul teritoriilor au fost împărţite între franci, parecii rămâneau pe loturile lor, alţii erau dependenţi de pronoianii bizantini, alţii de latini. Pronoia putea fi transmisă ereditar. Populaţia locală, ţărănimea şi micii pronoari participau la serviciul militar pentru organizarea apărării la frontiera răsăriteană. Cumanii veniţi au fost înregimentaţi în armata romană şi au primit pământuri în Tracia şi Macedonia, sau în Asia find transformaţi în stratioţi. Ioan III Vatatzes a refăcut categoria ţăranilor-soldaţi, iar Imperiul de Niceea a fost organizat militar pe baza bunurilor stratiotice şi sistemului pronoiar. Mulţi obţineau sub formă de pronoia locuri de pescuit, vămi, exploatări miniere, cu obligaţia de a presta serviciul militar.Unii pronoiari obţineau posotesul de la pareci, alţii îl realizau din taxele pentru locurile de pescuit, taxele vamale sau din veniturile aduse de exploatări miniere. 

Documentul din 1259 „ Formular pentru atribuirea de pareci unui pronoiar” atestă dezvoltarea pronoriei, în care se completau date concrete, împrejurări pentru atribuirea unei donaţii. Persoanele care îşi procurau diplome imperiale le erau acordate pronoia într-o anumită provincie. 

După recucerirea Constantinopolului din 1261, Mihail VIII Paleologul i-a recompensat cu generozitate pe aristocraţii şi militarii care l-au sprijinit. Deţinerea unei pronoia apărea ca o favoare temporară şi condiţionată. 

Mercenarii primeau o soldă anuală de 24 de hyperperi/an. Pronoiarilor le erau atribuite bunuri suplimentare de 36 hyperperi pe an în timpul lui Andronic al II-lea. 

În secolele XIV-XV, cresc cererile pentru acordarea de pronoie în mod ereditar. 

Pronoia era o instituţie apărută din iniţiativa imperială, statul find singurul deţinător de drepturi asupra pământurilor, singurul în drept să acorde pronoia fiind împăratul, printr-o diplomă imperială. 

Aceasta avea caracter viager şi condiţionat, împăratul având dreptul să retragă donaţia dacă pronoiarul nu-şi îndeplinea obligaţiile militare, iar la moartea acestuia, pronoia revenea sub controlul statului. Statul îşi păstra drepturile asupra bunurilor, donaţia putând fi revocată oricând. Pronoia constă în cedarea unui număr de contribuabil, sau din cedarea veniturilor unor vămi, locuri de pescuit sau mine. 

Pronoiarul apare că funcţionar imperial, cel care strângea impozitele pe care le plăteau parecii. 

Structurile urbane erau compuse din: 

•Orăşenii-deţineau putere economică, fiind alcătuiţi din negustori, armatori, patroni de ateliere, iar pentru a-şi deschide atelierele sau magazinele, erau înscrişi în corporaţia respectivă şi să dovedească că avea calităţile necesare. 

•Lucrătorii şi meşteşugarii lucrau în ateliere în număr de câte 2-3 şi să dovedească că erau oneşti şi capabili, fiind aprobaţi de eparh în anumite corporaţii sau de patroni. Erau legaţi de patroni pe o perioada determinată, prin care erau stabilite obligaţiile celor două părţi şi salariul lucrătorului. Lucrătorii erau obligaţi să asculte de ordinele patronilor şi să facă numai ce le permitea aceştia. Veniturile unui lucrător ajungeau la 10-15 nomisme, iar contractul era rupt numai dacă patronul nu putea să asigure materia prima. 

•Sclavii-erau folosiţi în atelierele palatului imperial, erau pregătiţi, erau cumpăraţi la 30-50 de nomisme, aveau hrană asigurată de patronii atelierelor. 

Ideologie 

Eusebiu de Cezareea a fost teoreticianul ideologiei imperiale bizantine (o combinaţie de idei dintre cea romană şi cea creştină). El şi dascălul său au fost victimele persecuţiilor creştine din timpul lui Diocleţian. Eliberat de Galerius, a devenit ulterior consilierul lui Constantin şi a participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea din 325. Eusebiu a scris lucrări şi o cronică universală în care a introdus dimensiunea cronologică, inaugurând genul istoriei ecleziastice. A scris Vita Constantini şi discursul festiv rostit în 336 care comemora 30 de ani de domnie a împăratului Constantin. 

Consideră că existenţa imperiului roman era expresia voinţei divine, ierarhia terestră fiind preluată după cea cerească a împărăţiei divine.Romanii se considerau a fi noul popor ales de Dumnezeu. Imperiul era considerat unic şi universal, deci avea ca destin stăpânirea omenirii. Nu avea limite spaţiale, deci orice expansiune era justificată prin convertirea popoarelor la creştinism. Nu avea limite temporale căci finalitatea era intrarea imperiului terestru în planul divin. 

Împăratul era reprezentantul şi alesul lui Dumnezeu pe pământ, deci îşi legitimă puterea, orice act fiind considerat inspirat după divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune providenţială răspândirea creştinismului, fiind considerat noul Moise desemnat de Dumnezeu să conducă poporul ales. Era considerat şi ca cel de-al 13-lea apostol, având misiune sacră. Împăraţii erau reprezentaţi cu aura specifică sfinţilor şi toate bunurile şi domenii sale erau considerate sacre. 

Împăratul era totuşi ales de senat, armata şi de poporul imperial. Rolul revenea armatei în perioade tensionate, ceremonia desfăşurându-se în tabăra militară din oraş. În cadrul ceremoniei, bizantinii au preluat de la romani ridicarea pe scut în mijlocul armatei a celui ales drept împărat ce purta diademă, urmând gratificarea senatului şi aclamaţiile poporului. 

În perioade stabile, rolul revenea senatului, fiind respectate şi celelalte ritualuri. Senatul desemna noul împărat, ceremonia desfăşurându-se tot în tabăra militară şi se încheia cu aclamaţiile poporului. 

Dar din secolul V a intervenit şi Biserica în desemnarea împăratului prin actul încoronării religioase menite să întărească ideea alegerii împăratului ca rezultat al voinţei divine. Primul împărat încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I, ceremonia desfăşurându-se la Biserica Sfântul Ştefan din cadrul Palatului imperial. Împăratul primea însemnele puterii imperiale:coroana, mantia de purpură şi încălţămintea de purpură, mătasea roşie având un atribut al puterii imperiale. În timpul ceremoniei religioase însă, împăratul se încorona singur. 

După secolul V, Biserica a căpătat cât mai multă putere, împăratul Anastasius I fiind nevoit să semneze un jurământ-promissio. Acesta a ajuns la tron după ce s-a căsătorit cu văduva fostului împărat, însă era cunoscut ca fiind eretic. Era obligat să semneze că va renunţa la monofizism. 

În timpul dinastiei macedonene, nu mai era recunoscut pe tron decât cel care organiza ceremonia de încoronare ce se desfăşura la Biserica Sfânta Sofia din secolul VIII. 

Împăratul era comandantul suprem al armatei, avea atribuţii legislative, era protectorul bisericii şi avea o putere absolută, teoretic. În practică însă, erau o serie de factori ce limitau puterea imperială, împăratul fiind reprezentantul unei grupări care ajungea pe tronul imperial şi trebuia să ţină cont de interesele acesteia, putând da legi, dar nu putea încălca una existentă. Biserica îi recunoştea împăratului anumite privilegii, anumite drepturi care îl ridicau deasupra supuşilor. I se recunoştea să respecte instituţia imperială şi să fie un model pentru supuşii săi. Au fost patriarhi care s-au opus împăraţilor care nu mai respectau principile. În timpul dinastiei macedonene apare titlul de „autocrator”, întărind caracterul absolut şi având un rol important în succesiunea la tron. Nu există o regulă clară privind moştenirea tronului, deci nu întotdeauna primul născut primea tronul. Tronul revenea celui mai capabil fiu şi au fost cazuri în care au primit ambii copii, existând astfel riscul izbucnirii unui război civil. 

Inspirat de Dumnezeu, împăratul îşi desemna urmaşul încă din timpul vieţii, iar dacă nu avea fii, se asocia la tron cu o altă rudă sau o persoană în funcţie de propriile merite, această persoană fiind declarată co-împărat. În cazul desemnării unui co-împărat, erau respectate aceleaşi rituri că şi în desemnarea împăratului, doar că în cadrul ceremoniei religioase, împăratul îl încorona pe co-împărat. Moştenitorul tronului primea demnitatea de Cezar, ce îşi va pierde din importanţă în secolul VII. De la sfârşitul secolului VII a fost acordat şi altor persoane care nu aveau însă să urmeze la tron. 

Titulatura imperială s-a menţinut din perioada romană, prin care împăratul primea pe viaţă anumite puteri excepţionale şi epitete cu caracter onorific ce îi glorificau victoriile. Titlul oficial era cel de „Imperator”. În secolul VII, protocolul a fost modificat în timpul lui Heraclius. Din 629, titlul oficial al împăratului bizantin era cel de „Basileus” după ce titlul de „imperator” nu mai avea o semnificaţie deosebită pentru populaţia grecizată. După 812, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al romanilor, izbucnind rivalitatea titulaturilor dintre apus şi răsărit, bizantinii au modificat protocolul şi titlul oficial al împăraţilor devine cel de „Basileu al romanilor/romeilor”, susţinând că împăratul bizantin era adevăratul împărat roman şi continuator al politicii imperiale romane, titulatura fiind menţinută până la sfârşitul Imperiului Bizantin. 

La mijlocul secolului IX, Bizanţul îşi adaptează teoria politică la noile realităţi, cu precizarea că Imperiul Bizantin renunţă la universalism. Din contră, se revine la această teorie. Imperiul este privit în continuare ca unul ce nu avea limite în timp şi spaţiu, iar puterea împăratului este universală, absolută şi divină după cum susţin lucrările lui Constantin VII Porphyrogenetul (lucrarea Despre administrarea Imperiului). Toţi locuitorii pământului trebuie să se închine în faţa împăratului bizantin. 

În secolul IX, Bizanţul evoluează într-un nou context şi este nevoit să îşi adapteze ideologia la noile realităţi:apariţia unor state creştine:un imperiu în Occident;un stat bulgar creştin la frontiera Imperiului;un regat armean creştin şi Principate creştine ale sârbilor. 

Din acest motiv, Bizanţul nu mai putea susţine universalismul în termenii formulati de Eusebiu din Cezareea. Principalul element de noutate este familia de principi, care era în viziunea bizantină o familie spirituală alcătuită din principii creştini, aceasta fiind condusă de împăratul de la Constantinopol, care avea calitatea de părinte spiritual şi era singurul în măsură să legitimeze puterea tuturor principilor creştini. 

Împăratul din Occident era considerat fratele împăratului din Constantinopol. Ţarul Bulgar era considerat fiul, sau fiul preaiubit al împăratului. 

Urmau „prietenii” împăratului de la Constantinopol (Dogele Veneţiei, conducătorii Genovei, regii Angliei) iar la baza piramidei se aflau supuşii, douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau români. 

Conducătorul fiecărui stat creştin era integrat în familia de principi în funcţie de cât de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de independenţă pe care îl avea statul pe care îl conducea, de atitudinea şi resursele de care dispunea fiecare conducător în parte. 

În secolul X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis de Otto cel Mare la împărat pentru a obţine recunoaşterea titlului de împărat pentru Otto, şi a fost profund indignat când a fost aşezat la masă în urma reprezentantului ţarului bulgar 

Împăratul, ca urmare a poziţiei pe care o deţinea în familia de principi, era singurul reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Împăraţii binzantini nu au evidenţiat acest lucru în titulatură, deoarece se consideră că acest lucru era de la sine de înţeles. De asemenea, împăraţii erau singurii în măsură să legimiteze puterea principilor creştini şi acordau privilegii acestora (nu încheiau tratate de pe picior de egalitate), erau singurii care puteau acorda chrysobule (Bule de Aur), putea folosi cerneală roşie şi purpura (nu era produsă în atelierele din Constantinopol, ci numai în atelierele de la curtea imperială şi era folosită numai de către împărat şi curtea imperial). Împăratul putea face cadou unui principe străin bucăţi de purpura. Pe lângă toate acestea, împăratul putea realiza panouri un mozaic (mozaicul era un atribut al puterii imperiale;vor apărea în secolul XII şi în Sicilia, fiind realizate de normanzi fără aprobarea împăratului). Orice revoltă împotriva împăratului era considerată o revoltă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era considerat apostat. 

Erau şi alte aspecte care ţineau să evidenţieze poziţia împăratului. O descriere amplă a ceremoniilor de la curtea imperială bizantină o face Constantin VII în lucrarea să Despre ceremoniile curţii bizantine. Potrivit acestei surse, ceremonialul bizantin este atât de strict reglementat deoarece are că scop evidenţierea măreţiei imperiului şi a împăratului, a caracterului maiestuos şi inaccesibil al împăratului bizantin. În cadrul acestui ceremonial, fiecare persoană îşi cunoştea locul în cadrul ceremoniei şi se păstra o tăcere solemnă. În timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact direct cu persoană împăratului care avea un caracter sfânt, chiar atunci când o persoană primea un semn, acesta fiind transmis fie prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit direct de la împărat, îşi acoperea mâinile cu poala mantiei pentru a nu veni în contact direct cu mâinile împăratului. 

Pentru a rezolva problema succesiunii la tron, de la mijlocul secolului IX se impune principiul ereditar. Împăraţii din dinastia macedoneană, Leon VI Înţeleptul introduce instituţia porphyrogenetilor (cei născuţi în camera de purpură dobândeau drepturi de neconstestat la moştenirea tronului). Porphynogenetii apar şi înainte de acest moment, însă în secolul IX va apărea această instituţie. Primul care va beneficia de acest drept şi care a fost născut în camera de purpura a fost Constantin VII Porphyrogenetul (cu toate că tatăl său avusese mai multe căsătorii, Biserica l-a acceptat pe Constantin ca împărat;întotdeauna biserica acceptând compromisuri care au ca rezultat bunăstarea statului). 

Misiunea împăratului este adaptată la noile realităţi. O expunere magistrala referitoare la misiunea împăratului o face patriarhul Constantinopolului, Photios, într-o culegere de legi din timpul lui Vasile I Macedoneanul. Primul titlu al acestei culegeri de legi este dedicat împăratului, definit ca autoritate legitimă, ţelul împăratului fiind acela de a asigura mentinerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute şi de a dobândi prin victoriile sale bunurile care îi lipsesc. Această este ideea care justifică de acum înainte acţiunile de recucerire ale imperiului, fiind obligaţia împăraţilor bizantini să îşi extindă stăpânirea la nivelul întregului pământ. 

Principiul „Constantinian” era cel care stătea la baza afirmării superiorităţii imnparatului bizantin, care era privit de supuşii săi drept stăpânul întregii lumi. Acest principiu este expus de acelaşi împărat, Constantin VII în lucrarea „Despre administrarea imperiului”, făcând referire la însemnele primului împărat creştin (aceste însemne nu trebuiau lăsate în seama nimănui;puteau fi realizate căsătorii cu francii, având în vedere că erau creştini şi formau un imperiu). 

Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al romeilor”. În secolul X apare o modificare a protocolului imperial (pusă în legătură cu recunoaşterea ţarului Petru), apărând titlul de Basileu al bulgarilor, Petru fiind introdus în familia de principi. După recunoaşterea acestui titlul lui Petru, împăraţii bizantini adoptă în titulatura lor titlul de „Autokrator”, care o dublă semnificatie:puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Titlul avea să fie preluat ulterior, în 1016 de ţarul bulgar. În spaţiul românesc a fost preluat sub forma de „singur stăpânitor”. Evident că toate aceste prerogative puteau fi uzurpate atunci când un principe dorea să îşi afirme ieşirea din familia de principi, preluând unele dintre semnele puterii împăratului bizantin şi chiar titlul imperial. Similar au  procedat Simeon în secolul X sau Petru Asan  . 

Această teorie nu a fost în realitate contestată până în secolul XV. 

Surse: 

Stelian Brezeanu-O istorie a Imperiului Bizantin

https://en.wikipedia.org/wiki/Byzantine_economy

https://voluntaryistreader.wordpress.com/2013/02/17/the-economy-of-byzantium-state-intervention-and-voluntary-exchange-part-three-trade/