Drumul României spre 23 august 1944

Înfrângerea armatei germane în bătălia de la Stalingrad (ianuarie 1943) a marcat o cotitură decisivă în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial. Ofensiva Wehrmacht-ului din vara aceluiași an s-a terminat cu un nou dezastru pentru armata germană. Înfrângerea de la Kursk, în cea mai mare bătălie de blindate din istorie, a spulberat mitul superiorității germane în condiții de vreme bună, dovedind că sovieticii pot câștiga și vara. După această confruntare armată, aliații au preluat inițiativa strategică în toate teatrele de operațiuni, iar înfrângerea Reich-ului devenea pentru mulți observatori tot mai evidentă. În acest context, atât reprezentanții guvernului de la București, cât și cei ai opoziției au căutat să negocieze un armistițiu cu Națiunile Unite și părăsirea Axei în condiții cât mai avantajoase pentru România.

Victoria sovietică de la Stalingrad a afectat profund moralul opiniei publice din România. În Primul Război Mondial, idealul național i-a mobilizat pe români, chiar și în cele mai crunte zile ale refugiului în Moldova, chiar și după încheierea Păcii de la Buftea, însă acum opinia publică nu înțelegea necesitatea purtării „războiului sfânt” împotriva bolșevismului. Mai mult, covârșitoarea majoritate a elitelor românești nu simpatiza Germania, țară responsabilă pentru pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940. Dimpotrivă, românii erau foarte atașați de Anglia și SUA. Deși luptau cot la cot cu soldații germani, marea masă a românilor își dorea victoria anglo-americanilor, doar foarte puțini conștientizând pericolul ocupației sovietice;printre aceștia din urmă se număra chiar și o parte a membrilor elitei politice. Astfel, în acele zile, puțini politicieni concepeau faptul că România ar putea intra în sfera de influență sovietică, așa cum prevedea Gheorghe Tătărescu. Fostul premier avertiza încă din septembrie 1943 asupra faptului că „pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești. Sovietele vor cere să li se asigure ca zonă de influență atât Europa Centrală, cât și Balcanii. Anglo-americanii nu se vor opune decât cu greu sovietelor, care vor revendica, în primul rând, granițele din ’41”.

La începutul anului 1943, chiar și după dezastrul Wehrmacht-ului de la Stalingrad, mareșalul Ion Antonescu încă mai era convins că Germania va câștiga războiul. „Dumneata nu cunoști armele secrete pe care mi le-a arătat Hitler la ultima noastră întâlnire, nici planurile lui de război, nici masele de soldați pe care le va azvârli asupra rușilor la vară. Nu încape nicio îndoială că ofensiva de la vară a germanilor va zdrobi armata rusă”, îi spunea mareșalul lui Raoul Bossy, ambasadorul României la Berlin, care își exprimase îndoiala asupra victoriei Germaniei. Însă planurile de război ale lui Hitler întârziau să se concretizeze. Pe măsură ce trecea timpul era tot mai evident că Germania nu mai are capacitatea de a „azvârli mase de soldați asupra rușilor”. Ofensiva din vara anului 1943 s-a dovedit a fi un nou eșec pentru Reich, armata germană fiind înfrântă la Kursk (iulie-august), spulberând astfel mitul superiorității Wehrmacht-ului asupra Armatei Roșii pe timp de vară. La scurt timp după înfrângerea germană la Kursk, noul guvern italian, instalat după căderea lui Mussolini (25 iulie 1943), încheia o pace separată cu aliații (3 septembrie 1943).

Primele încercări de rupere de Axă

După victoria sovietică de la Stalingrad, Ion Antonescu se va gândi totuşi la o pace separată cu aliații. Drept dovadă, el îi va permite ministrului său de Externe, Mihai Antonescu, să tatoneze terenul în relația cu italienii, sperând la o rupere comună de Reich. De asemenea, mareșalul a tolerat și încercările ministrului de Externe sau cele ale liderului opoziției, Iuliu Maniu, de a a negocia separat o pace cu aliații. Cu acordul mareșalului, Mihai Antonescu plănuia să-i convingă pe italieni să părăsească împreună Axa. Într-o întâlnire avută în ianuarie 1943 cu ambasadorul italian la București, Renato Bova-Scopa, ministrul român de Externe a încercat să evalueze intenţiile italienilor în această privinţă. Bova-Scopa l-a informat pe ministrul italian de Externe, Galeazzo Ciano, despre discuția avută cu Mihai Antonescu, însă Mussolini a respins orice inițiativă în acest sens. Lovindu-se de refuzul liderului fascist italian, ministrul român de Externe a încercat să intre în legătură cu aliații prin intermediul reprezentanților diplomatici din țările neutre:ambasadorii români de la Berna, Madrid și Lisabona au primit instrucțiuni în acest sens.

Toate aceste încercări erau sortite eșecului, având în vedere că anglo-americanii solicitau o capitulare necondiționată, care nu oferea României nicio garanție a independenței față de sovietici, după încheierea războiului. Tentativele românilor de a lua legătura cu aliații, în vederea semnării unui armistițiu, nu îi erau străine Führer-ului, care i-a reproșat dur lui Ion Antonescu acțiunile ministrului său de Externe, la întâlnirea pe care cei doi au avut-o în aprilie 1943, la Salzburg. Mareșalul și-a apărat însă cu fermitate omul de încredere.

Soldat german pe câmpul de luptă după bătălia de la Kursk;fotografie reprezentativă pentru starea de spirit a armatei germane după marile înfrângeri de pe Frontul de est

„România trăiește într-un fel de euforie”

În timp ce românii își legau speranțele de încheierea unei păci separate cu anglo-americanii, la fel ca italienii, liderii celor trei mari puteri, Roosevelt, Churchill și Stalin hotărau la Conferința de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943) că nu va exista o debarcare a aliaților în Peninsula Balcanică. Fără să cunoască această decizie, românii de rând și clasa politică de la București nu aveau cum să înțeleagă situația în care se afla țara. Scriitorul francez Paul Morand, ambasadorul regimului de la Vichy la București, a descris foarte sugestiv atmosfera care domnea în România în tomna anului 1943:„România trăiește într-un fel de euforie. Recolta a fost excelentă, se mănâncă pâine albă, inflația a umplut multe pungi, afacerile merg, salariile funcționarilor publici tocmai au fost crescute cu 30%. Panică și euforie, iată o singură contradicție. Este aceea a României, în preajma iernii 1943-1944. Ea este simbolul indiferenței din această țară, care a rezistat, în cursul secolelor, la ocupația străină, la invazii, dar în care bogăția, care țâșnește cu ușurință din pământ, a dat oamenilor o încredere neclintită. Românii sunt conștienți că se află pe marginea prăpastiei, dar niciunul dintre ei nu se îndoiește că un miracol îi va salva”.

„Euforia” care domnea în România poate fi explicată parțial și prin faptul că teritoriul țării a fost relativ ferit de lupte, după eliberarea Basarabiei (iunie 1941) și până în 1944. Singurele excepții au fost reprezentate de bombardamentele aliate în România, acțiuni care au avut ca țintă Ploieștiul și zona petrolieră limitrofă, rezervorul de combustibil al armatei germane. Primul raid aliat a avut loc în noaptea de 11 spre 12 iunie 1942, când 13 bombardiere americane Liberator au decolat din Egipt având ca țintă rafinăriile românești din Prahova. Acțiunea a fost un eșec, avioanele ratând ținta. Acest insucces i-a determinat pe aliați să renunțe la orice încercare de a ataca România, până în vara anului următor.

Ținta raidurilor aviației anglo-americane

La 1 august 1943 a fost declanșată operațiunea „Tidal Wave”, un atac aerian de amploare efectuat de aviația americană asupra rafinăriilor de la Ploiești. 177 bombardiere grele B-24 Liberator au decolat de la baza din orașul libian Benghazi și au atacat țintele de la altitudine joasă. Apărarea anti-aeriană înverșunată a forțelor româno-germane a provocat pierderi însemnate trupelor americane:53 de avioane au fost doborâte, peste 300 de soldați și-au pierdut viața în luptă, iar peste 100 au fost capturați.

Cu toate acestea, linia frontului se apropia rapid de această oază de „euforie” aflată în mijlocul războiului. Loviturile succesive aplicate de Armata Roșie germanilor, după Stalingrad, au condus la repetate replieri ale Wehrmacht-ului și ale aliaților săi, astfel încât sovieticii au reușit să pătrundă pe teritoriul României în primăvara anului 1944. Începând din 4 aprilie 1944, România a devenit ținta unor bombardamente anglo-americane repetate. În perioada aprilie-august, avioanele aliaților au efectuat 50 de raiduri asupra obiectivelor industriale și civile din România. De data aceasta, ținta nu o mai reprezenta numai zona petrolieră de pe Valea Prahovei.

Primul obiectiv al atacurilor avioanelor aliate, care au decolat din sudul Italiei, a fost Bucureștiul, în special Gara de Nord, în scopul împiedicării transporturilor militare spre linia frontului din Moldova. Capitala a fost afectată de lipsa unui sistem eficient de apărare anti-aeriană, precum cel de la Ploiești;în egală măsură, a fost surprinsă de atacul asupra unor obiective civile. Circa 5.000 de bucureșteni au fost uciși în urma bombardamentului din 4 aprilie 1944, printre care și nume celebre, precum actorul Vasile Vasilache. Acest prim bombardament asupra Capitalei a fost preludiul unei masive ofensive sovietice pe frontul din Moldova, declanșată câteva zile mai târziu și oprită cu greu de trupele germano-române, în urma celor două bătălii de la Târgu Frumos (aprilie-mai 1944).

Ateneul român lovit de bombele germane în august 1944

„Poți să-mi săruți mâna, căci am redobândit Transilvania”

Conștient că evenimentele din Italia se pot repeta în România și Ungaria, Hitler a cerut elaborarea unor planuri de ocupare a celor două state („Margareta I și II”), dacă apăreau semnele unei trădări iminente. Întâlnirea cu Antonescu din februarie 1944 i-a confirmat Führer-ului că poate avea încredere în continuare în liderul român și l-a determinat să renunțe la planul de a ocupa țara. În schimb, Hitler a pus în aplicare planul „Margareta I”, trupele germane ocupând Ungaria în martie 1944.

Lipsa de încredere manifestată de liderul nazist față de Ungaria și România se baza și pe intoxicările serviciilor secrete ale aliaților. În vederea pregătirii debarcării din Normandia, anglo-americanii urmăreau să-l convingă pe Hitler că defecțiunea aliaților săi este iminentă, urmărind astfel să-i păcălească pe germani să-și retragă o parte din trupele din Franța, pentru a ocupa Ungaria și România. În acest context a avut loc misiunea prințului Barbu Știrbey la Cairo, pentru a purta negocieri cu reprezentanții aliaților în vederea încheierii unui armistițiu. Negocierile între emisarul opoziției din România și reprezentanții Marii Britanii, Statelor Unite și Uniunii Sovietice trebuiau să se poarte în secret, însă serviciile secrete anglo-americane s-au folosit de această situație pentru a-i intoxica pe naziști. Astfel, în presa occidentală au apărut informații despre misiunea prințului Barbu Știrbey, care era prezentat ca un reprezentant al guvernului Antonescu.

Căutând să-și asigure fidelitatea lui Antonescu, după defecțiunea guvernului maghiar, Führer-ul i-a promis mareșalului, la întâlnirea lor din 23-24 martie 1944, că Germania nu va mai susține prevederile „Dictatului de la Viena”, ceea ce însemna că România recupera nordul Transilvaniei, ocupat de Ungaria în 1940. Deși Hitler i-a cerut lui Antonescu să păstreze secretă această promisiune, Antonescu nu a putut să nu spună nimic. El i-a relatat discuția ambasadorului român de la Berlin, generalul Ion Gheorghe, iar după ce s-a întors la București i-a spus Veturiei Goga, văduva poetului Octavian Goga și o bună prietenă a Mariei Antonescu, soția mareșalului:„Poți să-mi săruți mâna, căci am redobândit Transilvania”.

Declanșarea operațiunii „Overlord” prin debarcarea din Normandia, în ziua de 6 iunie 1944, a reprezentat un nou moment de cotitură în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial. Încă din 1943, aliații preluaseră inițiativa strategică în toate teatrele de operațiuni, însă acum era deschis al doilea mare front din Europa împotriva Reich-ului. Stalin ceruse acest lucru încă din 1942, în vederea slăbirii presiunii germane asupra Frontului de Est.

Împărțirea zonelor de influență din Europa de Est

În urma debarcării din Normandia, negocierile de la Cairo ale prințului Știrbey au devenit inutile, din punctul de vedere al anglo-americanilor. Oricum, britanicii nu erau interesați să încheie un acord cu opoziția din România, care ar fi putut să deranjeze Uniunea Sovietică, țara care ducea greul luptelor împotriva Germaniei naziste. În plus, Marea Britanie urmărea să împiedice o prezență militară în Grecia, după sfârșitul războiului, țară extrem de importantă din punct de vedere strategic, pentru protejarea canalului Suez. În luna mai 1944, ministrul de Externe britanic, Anthony Eden i-a propus ambasadorului sovietic de la Londra, Fedor Tarasovich Gusev, un acord prin care să fie recunoscută intrarea României în sfera de influență a URSS, în timp ce Grecia să ajungă în sfera de influență a Marii Britanii. Stalin a acceptat acest acord, însă numai dacă ar fi fost recunoscut și de Statele Unite. Valabilă numai trei luni (iulie-septembrie 1944), înțelegerea a fost acceptată de către Roosevelt, la insistențele lui Churchill, în ciuda dezacordului Departamentului de Stat. Negocierile anglo-sovietice pentru delimitarea sferelor de influență în estul Europei au culminat, în octombrie 1944, cu celebrul acord de procentaj, semnat de Churchill și Stalin, la Moscova. În urma acestei înțelegeri, Uniunea Sovietică urma să aibă 90% influență în România, iar Marea Britanie 10%. În cazul Greciei, situația era diametral opusă, sovieticii urmau să aibă numai 10% influență, iar britanicii 90%.

Regele Mihai și Mareșalul Ion Antonescu pe Frontul de est

Sovieticii preferau o înțelegere cu Antonescu

În paralel cu negocierile de la Cairo, tratative pentru încheierea unui armistițiu cu aliații s-au purtat și la Stockholm, unde ambasadorul României în Suedia, Frederic Nanu, și reprezentantul opoziției, George I. Duca, au discutat cu reprezentanții sovietici. Spre deosebire de anglo-americani, care negociau condițiile unui eventual armistițiu cu reprezentanții opoziției din România, sovieticii îl preferau ca partener de discuții pe Antonescu. Această opțiune ar părea surprinzătoare, având în vedere că în luna iunie 1944 micul partid al comuniștilor din România s-a alăturat opoziției democratice. Pe 20 iunie, țărăniștii și liberalii au bătut palma cu comuniștii, forțele opoziției unindu-se în Blocul Național-Democrat. Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au semnat platforma program a coaliției, care prevedea printre altele:încheierea cât mai rapidă a unui armistițiu cu aliații, în cele mai bune condiții pentru interesul național;părăsirea Axei și alianța cu Națiunile Unite pentru eliberarea întregului teritoriu al țării de sub ocupație nazistă;restabilirea independenței și suveranității naționale;înlăturarea dictaturii antonesciene și înlocuirea ei cu un regim democratic constituțional.

Opțiunea sovieticilor pentru o înțelegere cu Antonescu ar putea fi explicată prin pragmatismul lui Stalin, care probabil că a preferat să ducă tratative cu cel care deținea puterea în România. Antonescu ar fi fost cel care putea să pună cel mai rapid căile de comunicații din țară la dispoziția Armatei Roșii, asigurând o înaintare eficientă a trupelor sovietice pe frontul din Balcani și Europa Centrală. Oricum, în cazul unui armistițiu, nimic nu i-ar fi împiedicat pe sovietici să scape de Antonescu cu prima ocazie. În aprilie 1944, sovieticii îi comunicau ambasadorului român de la Stockholm condițiile minimale pentru semnarea unui armistițiu:„desprinderea de germani, iar trupele românești să lupte alături de trupele aliate, inclusiv de Armata Roșie, împotriva germanilor...;restabilirea frontierei româno-sovietice potrivit tratatului din 1940;despăgubiri pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice de operațiile militare și ocuparea unor teritorii sovietice de către România;eliberarea tuturor prizonierilor de război”. Sovieticii menționau că „aceste condiții minimale se pot înăspri, dacă România nu le acceptă curând”. De asemenea, propunerea de armistițiu afirma că „guvernul sovietic consideră hotărârea arbitrajului de la Viena ca nedreaptă și consimte să acționeze împreună cu România împotriva ungurilor și germanilor pentru a reda întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei României”.În plus, Uniunea Sovietică se arăta dispusă să accepte parțial unele cereri ale lui Antonescu și să facă unele compromisuri:să reducă suma despăgubirilor de război, să acorde un răgaz de 15 zile trupelor germane pentru a părăsi teritoriul României și să ajungă la o înțelegere favorabilă părții române în ceea ce privește cererea de păstrare a administrației civile românești.

Tratative sterile

Toate aceste negocieri între aliați și reprezentanții României, pentru încheierea unui armistițiu, nu au avut niciun rezultat până la 23 august 1944, când acțiunea fermă a regelui Mihai a scos țara din Axă. Eșecul tratativelor a fost influențat de ezitările conducătorilor români. Pe de o parte, Iuliu Maniu, liderul opoziției, nu dorea să-și asume responsabilitatea pentru pierderea unor părți importante din teritoriul național (Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța), condiție sine qua non impusă de sovietici pentru încheierea unui armistițiu și acceptată de Marea Britanie și Statele Unite. În al doilea rând, liderul țărănist dorea să obțină garanții ferme din partea anglo-americanilor că România nu va fi abandonată în sfera de influență a Uniunii Sovietice, după încheierea războiului.

Pe de altă parte, și Ion Antonescu căuta să obțină asigurări din partea anglo-americanilor că România nu va fi lăsată singură în fața colosului sovietic, în cazul unui armistițiu. În plus, mareșalul era preocupat să salveze aparențele și onoarea sa de militar. Antonescu nu dorea să-și lovească aliații pe la spate și intenționa să încheie o înțelegere prealabilă cu Germania, care să-și dea acordul pentru ieșirea României din război și să-și retragă trupele de pe teritoriul țării în termen de 15 zile. Numai dacă Reich-ul ar fi refuzat să facă acest lucru armata română urma să întoarcă armele împotriva Wehrmacht-ului...

Bibliografie:

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, editura Univers Enciclopedic Gold, 2010

Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii, editura Scripta, 2007

Denis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler, editura Humanitas, 2010

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. IV, Editura Enciclopedică, 2010