Drumul de acasă: tradițiile funerare românești și cum le-a schimbat diaspora

De la priveghi și bocet la pomenirile de 40 de zile, riturile funerare românești sunt legate de pământ și de sat. Ce se întâmplă când moartea vine departe.

Puține lucruri spun mai multe despre un popor decât felul în care își petrece morții. La români, riturile funerare s-au așezat de-a lungul secolelor într-o țesătură de gesturi care leagă omul de pământul lui, de sat și de cei rămași. E o lume care s-a schimbat mai puțin decât ne-am aștepta, până când istoria recentă, cu marea emigrare de după 1990, i-a pus o întrebare la care tradiția nu avea răspuns gata făcut: ce faci când omul moare departe de casă?

O tradiție ancorată în pământ și în sat

Riturile noastre funerare presupun apropiere. Priveghiul, vegherea celui adormit acasă, de obicei trei zile, în care rudele și vecinii vin să-și ia rămas-bun. Bocetul, forma aceea de jelire cântată, atestată încă din vechime. Pomenile și mesele de după, cu rolul lor de a strânge comunitatea. Și șirul lung al pomenirilor care urmează: la nouă zile, la șase săptămâni, la un an.

Toate au un numitor comun: presupun ca cel adormit să fie aproape, iar mormântul lui să rămână un loc la care familia poate ajunge. În satul tradițional, cimitirul era de multe ori lângă biserică, în centrul comunității. Morții nu erau trimiși departe, ci rămâneau, într-un fel, printre ai lor.

Ideea de a te odihni „în pământul tău" nu e la români o metaforă. E o convingere adâncă, moștenită, că locul firesc al omului, și după moarte, e acolo unde s-a născut și a trăit.

Ce a schimbat marea emigrare

După 1990, și mai ales după 2007, milioane de români au plecat să muncească în Vest. Cu timpul, o parte au îmbătrânit acolo. Iar moartea a început să se producă, tot mai des, departe de satul de baștină.

Aici, tradiția a intrat în conflict cu geografia. Familiile voiau, firește, să-și aducă morții acasă, să-i îngroape lângă ai lor, cu slujba și pomenirile de rigoare. Dar între dorința asta și împlinirea ei se așeza acum o graniță, o limbă străină, un sistem de acte necunoscut și niște reguli sanitare stricte pentru transportul internațional.

Așa a apărut o nevoie care înainte practic nu exista: repatrierea. Adică aducerea acasă, cu tot ce presupune ea, a celor care se sting departe. Un serviciu care, la o privire grăbită, pare pur logistic, dar care, în fond, e continuarea modernă a unei convingeri foarte vechi: că omul trebuie să se odihnească acasă.

Vechea dorință, noul drum

E interesant cum o nevoie atât de nouă slujește un instinct atât de vechi. Firmele care se ocupă azi de repatriere, cum e kirilafunerar.ro, fac, în esență, ceea ce comunitatea făcea altădată singură: se îngrijesc ca cel adormit să ajungă înapoi, ca familia să-l poată petrece cum se cuvine. Doar că, între timp, drumul a devenit unul care trece frontiere și cere documente, îmbălsămare, un sicriu omologat, un pașaport mortuar. Gestul e vechi; procedura e a vremurilor noastre.

Se schimbă și restul, încet. Priveghiul de trei zile se mai scurtează, când rudele sunt împrăștiate prin Europa și vin cu avionul. Pomenirile se țin uneori la distanță, prin telefon. Dar miezul rezistă. Familia tot vrea să-și aducă omul acasă, tot ține slujba, tot pune masa de pomană.

Cât de vechi sunt gesturile astea

Multe dintre riturile pe care le socotim „dintotdeauna" au rădăcini adânci și atestări vechi. Bocetul, jelirea cântată a mortului, e menționat încă din antichitate pe teritoriul locuit de daci și romani și a supraviețuit până în secolul trecut sub forma bocitoarelor, femei care jeleau ritual, uneori chiar plătite pentru asta. Pomana, masa dată în amintirea celui adormit, îmbină un strat creștin, milostenia pentru sufletul lui, cu unul mult mai vechi, al ospățului funerar prin care comunitatea își lua rămas-bun.

Aceste obiceiuri au variat mult de la o regiune la alta. În Maramureș, în Oltenia sau în satele din Ardeal, priveghiul, cântecele și gesturile de rămas-bun aveau forme proprii, cu detalii care spuneau de unde ești la fel de clar ca portul sau graiul. E una dintre acele zone ale vieții unde România „profundă" s-a păstrat cel mai bine, tocmai pentru că moartea e momentul în care oamenii se întorc instinctiv la ce e mai vechi și mai sigur.

O nevoie de milioane de oameni

Ca să înțelegem de ce repatrierea a devenit un fenomen, și nu o excepție, ajută cifra. Peste patru milioane de români trăiesc azi în afara granițelor, o diaspora cât populația unei țări mici. Odată cu ei au plecat și o parte dintre bătrânii care s-au dus să stea lângă copii, la muncă în Vest. Cu timpul, unii s-au stins acolo.

Așa, o problemă care înainte era rară, moartea departe de casă, a devenit una pe care o întâmpină, an de an, mii de familii. Iar răspunsul pe care l-au găsit nu e nou ca dorință, ci doar ca formă: să-l aducă pe cel drag înapoi, în pământul lui, cum s-a făcut dintotdeauna, doar că acum drumul trece prin aeroporturi și birouri consulare.

Ce ne spune asta despre noi

Riturile funerare sunt printre cele mai rezistente lucruri dintr-o cultură. Se schimbă hainele, muzica, felul de a vorbi, dar felul de a-ți petrece morții se ține. Faptul că românii din diaspora fac eforturi mari, și cheltuieli pe măsură, ca să-și aducă morții acasă, spune ceva despre cât de adânc e legată identitatea noastră de pământ și de neam.

Moartea departe de casă e, în felul ei, ultima probă a acestei legături. Iar repatrierea, oricât de tehnică ar suna, e răspunsul practic pe care vremurile l-au găsit la o dorință pe care strămoșii noștri nici nu și-o puneau, pentru că, pentru ei, era de la sine înțeles: că acasă te naști, acasă trăiești și acasă te odihnești.