Drumul către Stalingrad: Armata română pe Frontul de Est: August 1942

După căderea Sevastopolului în iulie, planurile de ofensivă ale Germaniei vizau dirijarea resurselor către dezvoltarea ofensivei spre câmpurile petrolifere din Caucaz. Armata română a fost implicată în această operaţiune strategică pe două direcţii:spre Stalingrad şi spre Kuban.

Corpul 6 armată român, compus din diviziile 1 şi 2 infanterie, a participat – începând cu 31 iulie – la eliminarea rezistenţelor opuse de sovietici pe Don, în vederea asigurării manevrelor Armatei 4 blindate germane, care înainta în lungul căii ferate spre Stalingrad. Timp de şase zile, în miezul verii, pe o căldură toridă şi înaintând într-un ţinut arid, aproape complet lipsit de apă, unităţile române au parcurs 130 de km, atingând la 6 august valea Aksay, unde au constituit capete de pod. La 7 august, Corpul 6 armată a reluat ofensiva la nord de Aksay, atingând la 12 august valea Miskova, unde a întâlnit o puternică rezistenţă. După lupte extrem de grele, cele două divizii au declanşat, la 20 august, atacul împotriva centurii exterioare de fortificaţii a Stalingradului, pe care au străpuns-o, reuşind cu Divizia 1 infanterie să ocupe, până la 27 august, două localităţi, puncte importante din sistemul defensiv exterior al oraşului.

Luptele au fost teribile, sovieticii declanşând nu mai puţin de 21 de contraatacuri pentru recucerirea poziţiilor pierdute, dar trupele române au rezistat. Până la 24 august, Corpul 6 armată a reuşit să-şi aducă şi Diviziile 4 şi 20 infanterie pe valea Mikova. Pe măsură ce unităţile aliate se apropiau de Stalingrad, creştea şi intensitatea luptelor, care vor atinge apogeul în septembrie şi octombrie, odată cu declanşarea luptelor de stradă.

Armata 3 română în luptă spre Kuban

În paralel cu acţiunile Corpului 6 armată pe căile de acces spre Stalingrad, Armata 3 română a fost dirijată spre Kuban, pentru a asigura flancul drept al forţelor germane ce înaintau spre centrul Caucazului, cucerind litoralul estic al Mării de Azov şi Mării Negre. În componenţa Armatei 3 a intrat, între 1 şi 6 august, Corpul 1 armată (compus din Divizia 2 munte română şi 298 infanterie germană) şi Corpul de Cavalerie, cu diviziile 5, 6 şi 9 cavalerie. După 7 august, în componenţa Armatei 3 a rămas doar Corpul de Cavalerie, întărit cu elementele neîndivizionate ale corpurilor 1 şi 2 armată (regimente de artilerie grea, un grup de cercetare şi un batalion de pionieri). Comandantul Armatei 3 era generalul Petre Dumitrescu, iar al Corpului de Cavalerie, generalul Mihail Racoviţă.

După trecerea Donului la 4 august, Corpul de Cavalerie a intrat pe front la 5 august, înfrângând succesiv rezistenţa inamicului şi ocupând localitatea Temrjuk la 24 august, cel mai important port la Marea de Azov, permiţând astfel trupelor germano-române din peninsula Kerci să treacă în peninsula Taman. În timp ce Divizia 6 cavalerie continua acţiunile pentru cucerirea definitivă a peninsulei Taman, diviziile 5 şi 9 cavalerie au atacat spre oraşul Anapa pe care l-au ocupat în dimineaţa zilei de 31 august.

Probleme în relaţiile româno-germane

Luna august a adus şi primele sincope în relaţiile româno-germane la nivel operativ. Fragmentarea marilor unităţi române şi subordonarea directă către unităţi germane a nemulţumit Marele Cartier General român, care considera că „această practică are o influenţă dăunătoare atât asupra moralului comandanţilor cât şi a moralului trupei, care îşi vede comandanţii fireşti puşi întotdeauna în stare de inferioritate faţă de comandamentele germane. Tot din această practică comandanţii români nu pot fi deprinşi cu răspunderea pe câmpul de luptă şi nici nu pot fi traşi la răspundere, din moment ce alţii se amestecă în pregătirea execuţiei şi conducerea operaţiilor lor.”

De altfel, încercările lui Hitler de a ridica, în ochii comandanţilor săi, valoarea unităţilor aliate (inclusiv române) s-a lovit de un zid de neîncredere. În cartea sa despre Stalingrad, istoricul Antony Beevor subliniază opinia feldmareşalului von Rundstedt cu privire la această „armată a Societăţii Naţiunilor”, care era împărtăşită de majoritatea covârşitoare a ofiţerilor germani. Pentru el, italienii erau „teribili oameni”, soldaţii şi ofiţerii români – „deasupra oricărei descrieri”, iar ungurii „nu doreau decât să plece mai repede acasă”. Singurele excepţii erau slovacii, „excelenţi, foarte modeşti”şi trupele române de vânători de munte, ceea ce mai îndulceşte amarul unei păreri nu foarte măgulitoare la adresa aliaţilor. Dincolo de aroganţa cu care era exprimată opinia, ea corespundea totuşi, în linii mari, adevărului. Şi evenimentele nu aveau să aducă vreo schimbare de opinii. Dimpotrivă. În toamna anului 1942, lucrurile vor lua o turnură teribilă pentru Germania şi aliaţii săi.