Drama de peste Prut. „Tata ne chema la el și ne ruga să lăsăm tot și să trecem pe celălalt mal”
Emilia Vataman (Racoveț), deportată în 1941 din satul Cuconeștii Vechi, raionul Edineț, în Siberia, îşi amintea despre primul an de ocupaţie sovietică, înainte de trimiterea familiei hăt departe, în pustiu: „Eu aveam 14 ani. Satul nostru, Cuconeştii Vechi, se afla pe malul râului Prut. Într-o zi fierbinte de vară, pe 28 iunie 1940, stăteam pe mal şi priveam cum sătenii noştri treceau pe cealaltă parte de râu. Dintr-o dată, cineva a strigat: «Vin ruşii!» [...] Soldaţii au ajuns la râu şi comandantul a ordonat să fie oprită trecerea. Cei care nu au reuşit [să treacă] au rămas. Îmi amintesc că un proprietar de pământ îşi trecea peste râu cu feribotul caii şi o turmă de oi. Dar nu a reuşit, maiorul a interzis trecerea, iar o parte de oi a rămas pe mal. Din satul nostru au plecat 7-8 familii (preotul, diaconul, învăţătorul, agentul financiar şi încă câţiva, în general nu prea mulţi).
Tatăl meu, Ion Racoveţ, era ofiţer în armata română şi, bineînţeles, cu regimentul său se afla în România, unde a plecat trecând prin Ungheni. El deseori venea pe malul râului şi ruga să fie chemată mama. Ne chema la el şi ne ruga să lăsăm tot, casă, gospodărie, şi să trecem pe celălalt mal. Pe râu erau locuri unde se putea trece vadul. Dar mama nu a fost de acord să lase casa, îl chema, spunându-i că ruşii sunt oameni buni, la fel ca toţi, de ce să plece şi să lase tot? Aceste «negocieri» de pe ambele maluri ale Prutului au durat aproximativ o lună, până când, într-o noapte, tata a bătut la fereastră. Apoi întreaga toamnă şi iarnă, aproape zilnic, a fost chemat la interogatorii. Veneau soldaţi după el şi îl luau la interogatorii pe timp de noapte. Îl întrebau de ce a trecut graniţa, i-au propus să se întoarcă pentru a colecta informaţii, dar el nu a fost de acord, explicând că a trecut Prutul numai pentru a fi împreună cu familia. Casa era sub supraveghere tot timpul. Toate acestea au continuat până în vară.
Eu învăţam în şcoala de zece clase din satul vecin, multe discipline erau predate în limba rusă de profesori veniţi din afara localităţii. Limba atunci nu o cunoşteam, desigur, şi era dificil de răspuns în limba rusă la ora de istorie, atunci când abia învăţam primele cuvinte. Îmi amintesc că, odată, profesorul de istorie, văzând numele meu în registru, a întrebat mirat: «Ce, mai eşti încă aici?» Numai apoi, când ne-au ridicat, mi-am dat seama ce a avut el în vedere”.
Acest text este un fragment din dosarul numărului 221 al revistei Historia „«Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem». Nu ne-am bătut” dedicat împlinirii a 80 de ani de la cedarea Basarabiei, din 27 iunie 1940. În acest dosar mai puteți citi:
• Telegrama lui Davidescu asupra note ultimative din iunie 1940. Molotov: „Toate termenele au expirat. Istoria va judeca”
• Sfârșit de liceu, sfârșit de România Mare. Din mărturiile elevilor Clasei Palatine care au susținut examenul de bacalaureat în aceeași zi (și în același loc – Sala Tronului) cu cedarea Basarabiei: Mihai I, Ion Zamfirescu, Mircea Ionnițiu
• Carol al II-lea: „E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic”
• Nicolae Iorga, principalul oponent al cedării Basarabiei: „Se impune resistența ca o datorie de onoare”
• PRIMIM ULTIMATUMUL Constantin Argetoianu: „Să protestăm contra abuzului de forţă, dar să primim condiţiile Sovietelor”
• INTERVIU. Radion Chiaburu, coleg cu Regele Mihai: „Mă duc seara la preot și ascultăm la radio că s-a cedat Basarabia”
• MEMORII. Istorie trăită, istorie povestită „Eu ţin minte cum s-a dat Basarabia!”
• Raptul teritorial din 28 iunie 1940 Propaganda sovietică şi adevărul istoric
• Documente din arhiva diplomatică MAE, fotografii istorice