Domnia lui Constantin Brâncoveanu: apogeul diplomaţiei medievale româneşti

La sfârşitul veacului al XVII-lea şi în primii ani ai secolului următor, „secolul luminilor”, arta diplomatică românească atinge un deosebit grad de perfecţionare în timpul domniei în Ţara Românească a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), urmaşul la tron al lui Şerban Cantacuzino, dar şi nepot al acestuia.

Tânărul domn de 34 de ani nu s-a grăbit să continue orientarea politică filohabsburgică a unchiului său. A procedat astfel cu multă înţelepciune deoarece îşi va atrage în scurtă vreme nemulţumirea habsburgilor, concretizată în expediţia militară întreprinsă în Valahia de armata austriacă aflată sub comanda generalului Heissler şi înfrântă la Zărneşti, în 1690. Procedând cu tact şi abilitate, domnul-cărturar de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor a avut, pe parcursul lungii sale domnii de 26 de ani, o politică externă echilibrată, întreţinând bune relaţii cu Austria lui Leopold I, Polonia lui Jan Sobieski şi a urmaşilor acestuia, Rusia lui Petru I, dar şi Franţa lui Ludovic al XIV-lea. Constantin Brâncoveanu nu s-a grăbit să se orienteze direct şi vizibil spre Rusia lui Petru cel Mare, aşa cum o va face la un moment dat contemporanul său de pe tronul Moldovei, Dimitrie Cantemir.  

Uriaşe sume de bani iau drumul Stambulului 

Excelent cunoscător al situaţiei politice internaţionale, Brâncoveanu a realizat că niciuna dintre cele trei Mari Puteri vecine, Austria, Polonia şi Rusia, nu putea garanta, cu întregul potenţial militar de care dispunea, independenţa statală şi suveranitatea naţională a Ţării Româneşti în faţa Porţii. Din contră, în ceea ce priveşte Austria şi Polonia, Leopold I, Jan Sobieski şi urmaşii lor nutreau mai degrabă intenţia clară de a ocupa ei înşişi ţările române decât de a le ajuta să se elibereze de sub suzeranitatea otomană. Brâncoveanu a rămas mai departe pe o poziţie de clară şi constantă expectativă, aşteptând o conjunctură internaţională favorabilă pentru a opta pentru o anume putere europeană. În acelaşi timp, s-a străduit să adoarmă orice suspiciune a sultanului şi marilor dregători de la Constantinopol, instrumentul cel mai convingător fiind uriaşele sume de bani care luau drumul Stambulului. Numai aşa se explică cum a reuşit domnul valah să se menţină în scaunul Ţării Româneşti mai bine de un sfert de secol, aproape 26 de ani, „stabilitate nemaiîntâlnită din vremea lui Matei Basarab — aprecia dr. Paul Cernovodeanu — datorită cumpătării, chibzuinţei şi felului în care a înţeles să-şi îndeplinească menirea de promotor al idealului de independenţă a patriei, într-o perioadă de mare restrişte şi tulburări în acest colţ al continentului european”.

Corespondenţă diplomatică impresionantă: 282 de scrisori identificate până acum 

Foarte bine informat, domnul era un perfect cunoscător al situaţiei internaţionale, mai exact al celor mai recente evenimente, în detaliu şi aduse la zi. Acest lucru a putut fi posibil prin crearea unui minuţios şi bine pus la punct aparat diplomatic, modern şi la standarde europene de funcţionare. Cancelaria domnească, foarte activă şi eficace, era alcătuită din dieci specializaţi în limbile latină şi italiană (Giovanni Candido Romano sau „Ioan Romanul” ori „Ioan Frâncul”, Anton Maria Del Chiaro), germană (Ladislau Teodor Dindar, Peter Grienner, contele Bartolomeo Ferrati, medicul Curţii din Bucureşti), poloneză (Andreas Wolff din Cotnari, „pisarul leşesc” şi Nicolaus Wolff, ambii originari din Polonia), turcă (clucerul Afenduli din Constantinopol), maghiară şi rusă (cei doi fraţi din Şcheii Braşovului, David şi Teodor Corbea, fiii popii Ioan de la biserica „Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului), precum şi greacă (grecii Nicolo da Porta din Chios şi Spiridon) care ştiau absolut toţi să opereze cu cifru.

Numai aşa a reuşit domnul să întreţină, beneficiind de ajutorul stolnicului Constantin Cantacuzino şi de priceperea şi competenţa diecilor de cancelarie, o bogată corespondenţă diplomatică – 282 de scrisori identificate la ora actuală – în limbile latină, italiană, greacă, polonă, rusă, germană şi maghiară, nu numai cu suveranii vremii, împăratul Austriei, ţarul Rusiei, regii Franţei şi Poloniei, dar şi cu oameni de stat, generali, austrieci, poloni şi ruşi, ambasadori ai Marilor Puteri la Constantinopol (englez, olandez, austriac, veneţian), Suveranul Pontif, cardinali, prelaţi ai Bisericii Răsăritului, cărturari greci. Din cele 282 de scrisori amintite, mai bine de jumătate, adică 170, au un caracter politico-diplomatic, fapt care, apreciază acelaşi istoric român mai sus-menţionat, Paul Cernovodeanu, „îl arată pe Brâncoveanu ca pe unul din voievozii cu activitatea cea mai dinamică pe plan extern, alăturându-l de Mihai Viteazul, de la care se cunosc 240 de astfel de misive”.

Să nu trecem cu vederea nici vasta reţea de agenţi şi emisari creată de domn, şi întreţinută la Curtea acestuia de la Bucureşti, având ochii aţintiţi în permanenţă spre Viena, Constantinopol, Moscova şi Varşovia, formată din cărturari, comercianţi şi clerici ardeleni, sud-dunăreni sau levantini, trimişi în importanţe misiuni în capitalele europene. Să amintim doar câteva nume reprezentative: ceauşul David Corbea (în misiune la Varşovia în 1698), Gheorghe Castriotul, originar din Castoria, Panaiot Radu şi Pătru Damian (în misiune la ţarul Rusiei, Petru I, în intervalul 1699-1701), medicul Iacob Pylarino din Cefalonia, veneţianul Bussi (în misiune la Viena, în 1698), la care s-au adăugat trimişii domneşti permanenţi la Constantinopol — kapukehaiele — Ghiorghios Clironomos şi Ianachi Porphyrita, foşti dragomani ai rezidenţei habsburgice la Poartă. Lista poate continua cu emisarii lui Brâncoveanu pe lângă hanii tătari din Crimeea şi sultanii din Bugeac, Toma portar, Ianachi căpitan, în 1696, Luca vistier şi Dumitraşco Caramanlău, mare postelnic, în 1698, şi cu negustorul Caraiani aflat în misiune la Veneţia la începutul „Veacului Luminilor” (1700-1704).

Cursuri de limba latină la Academia Sf. Sava 

Cancelaria domnească a fost, aşadar, complet reorganizată şi modernizată de neobositul domnitor. În conformitate cu declaraţiile secretarului său florentin, Anton Maria Del Chiaro, domnul „punctual şi iscusit în toate treburile sale, nu numai de acasă, ci şi străine, întreţinea mai mult ca oricând o corespondenţă prin scrisori cu feluriţi potentaţi, în care ţinea cu lefuri bune, mai mulţi dieci pentru limbile italiană, latină, germană şi polonă (pe lângă cea greacă şi turcă). La toată această corespondenţă nu numai că-l făcea părtaş pe... Constantin Cantacuzino stolnicul, unchiul său, ci îi lăsa lui toată grija şi diriguirea în legătură cu răspunsurile şi celelalte, potrivit însemnătăţii negocierilor, astfel că toţi diecii amintiţi aveau poruncă de la domn să le ducă până la încheiere cu acela”.

Hartă a Țărilor Române, a Balcanilor și a Ungariei în vremea lui Constantin Brâncoveanu

Domnul mai dispunea totodată de pisari pentru limbile rusă şi maghiară, iar în unele cazuri, atunci când corespondenţa sa poseda un caracter strict secret şi confidenţial, opera cu cifru. Aceleaşi metode le-a utilizat şi stolnicul Constantin Cantacuzino, care a purtat la rândul lui o corespondenţă paralelă, însă separată de cea a domnitorului, peste hotare, folosind când emisarii lui Brâncoveanu, când pe ai lui personali.

Pentru învăţarea limbilor străine, atât de necesare personalului cancelariei domneşti, în special a limbii latine, Brâncoveanu a autorizat introducerea de cursuri corespunzătoare în Academia domnească de la Sf. Sava – unde, după cum se cunoaşte, învăţământul se desfăşura în limba greacă – şi a încurajat iniţiativa alcătuirii unor dicţionare, cum a fost dicţionarul latino-român Dictiones Latinae cum Valachica Interpretatione, operă a „pisarului unguresc” Teodor Corbea din Şcheii Braşovului şi a episcopului Mitrofan al Buzăului, la sfârşitul veacului al XVII-lea.

Politică de echilibru între habsburgi şi otomani 

De asemenea, Brâncoveanu şi stolnicul Cantacuzino erau la curent cu informaţiile apărute în presa europeană a vremii, ei primind „diarii” şi reviste cu conţinut politic de la Viena şi Veneţia, şi pe care, în timpul războiului dintre „Liga Sfântă” şi Poartă, le-au trimis şi ambasadorilor britanic şi olandez de la Constantinopol.

Un ultim, dar nu mai puţin însemnat aspect asupra căruia vom zăbovi, se referă la frecventarea asiduă a Curţii Domneşti din Bucureşti de către o serie de emisari diplomatici străini, după începerea negocierilor de pace între principalii protagonişti ai războiului, imperialii şi otomanii. Totodată, schimbul de misive dintre negociatorii de la Viena şi Constantinopol s-a făcut prin Ţara Românească, cu îngăduinţa domnitorului, care, împreună cu unchii săi Cantacuzini, sfătuitorii săi, a căutat să ţină Valahia departe de flăcările conflictului şi să-i apere statutul de autonomie.

Brâncoveanu s-a eschivat, totodată, în măsura posibilului, de la o cooperare activă cu turcii, ducând o politică dibace de echilibru între habsburgi şi otomani. De aceea, el nu s-a mulţumit numai cu simpla poziţie neutră de observator, ci a încurajat demersurile diplomatice iniţiate de britanici şi olandezi, menite a aduce pacea în zonă, fapt cunoscut şi apreciat de contemporanii săi.