Doftana: mitul comunist scos la vânzare

Doftana este locul care s‑a schimbat concomitent cu epocile istorice:de pe vremea lui Carol I şi până în 1940, la cutremur, a fost închisoare, comuniştii au transformat-o în muzeu şi loc de pelerinaj, amintind mereu de faptul că acolo au fost închişi şi asupriţi, iar acum Doftana este un monument istoric puternic degradat şi uitat.

Ridicat pe un platou solid, în apropierea şoselei ce uneşte Telega de Câmpina, Muzeul Penitenciar Doftana se află la capătul unei uliţe, la aproximativ un kilometru de râul căruia îi poartă numele. Porţile ruginite de la intrare au mai mult o factură simbolică, deoarece nu mai constituie o barieră de netrecut nici pentru cei care vor să intre, nici pentru cei care vor să iasă din fosta puşcărie. Ferestrele sparte, tocăria smulsă, ţiglele acoperişului furate ori căzute atestă faptul că de două decenii „vizitatorii“ constanţi ai muzeului au fost doar hoţii care au luat cam tot ce se putea lua:fier vechi, tocuri de ferestre, cărămidă şi mobilier.

Vizită la puşcărie cu aviz de la primărie

În momentul de faţă, cine vrea să viziteze oficial fosta închisoare, trebuie să obţină semnătură de la primărie şi să dea o declaraţie pe propria răspundere, deoarece riscul prăbuşirii acoperişului este foarte mare. Dacă zidurile exterioare şi cele 11 turnuri de pază, construite din piatră grea adusă din albia râului Doftana, par a fi singurele rămase intacte, cum treci dincolo de arcada uriaşă a intrării începe dezastrul.Prima cameră din dreapta este fostul „vorbitor“.

Două rânduri de gratii din tavan până‑n podea despărţeau deţinuţii de cei veniţi în vizită. Fiind solide şi bine zidite, hoţii de fier vechi nu le‑au putut smulge. În camerele alăturate erau sala de mese şi atelierele de tâmplărie şi pictură unde lucrau cei închişi. La tot pasul sunt pereţi căzuţi şi moloz pe jos. Din fosta cameră a directorului penitenciarului n‑a mai rămas nimic. Până şi macheta din ipsos a puşcăriei, aşezată cândva pe un postament din lemn acoperit cu catifea verde, a fost vandalizată şi făcută bucăţele. Scărilor din lemn, care duceau spre etajele superioare, le‑au fost furate scândurile şi folosite ca lemn de foc. Prin acoperişul căzut aproape în întregime se proiectează cerul albastru al libertăţii, atât de tânjit de miile de deţinuţi care au trecut pe aici.

Celula lui Ceauşescu

Pentru a ajunge în zona H (fostul corp de reeducare), la primul etaj, accesul se mai poate face doar pe o scară din ciment. E nevoie de atenţie, multă atenţie, pentru că sunt găuri‑capcană pe culoarul de trecere. În total, închisoarea avea 365 de celule, de aceea se spunea „ziua şi celula“. Înghesuite într‑un spaţiu de doi pe doi metri, reci, întunecoase, încăperile aveau menirea de a dizolva din mintea celor închişi orice urmă de răzvrătire politică. Celula lui Ceauşescu se află undeva pe la mijlocul coridorului. Cu mucegai pe la colţuri, cu uşa ieşită din balamale, nu se diferenţiază cu nimic faţă de celelalte. Doar o urmă dreptunghiulară lăsată pe perete, semn că aici a fost o plăcuţă (pesemne furată şi ea), a rămas singurul indiciu.

Uite turla, nu e turla

În mandatul său, Ceauşescu a venit de patru‑cinci ori la Doftana. Ultima dată a fost în 1988. După vizită, la plecarea din Muzeu, s‑a mers spre Câmpina. Şi cum Ceauşescu ţinea minte că, în momentul în care a fost adus aici ca tânăr ilegalist, se uita din dubă la o turlă cu ceas care era pe traseu, a dorit să vadă ceasul cu pricina. De câţiva ani, însă, turla cu ceas fusese demolată, aşa că edilii au dat din colţ în colţ. Până când în mintea unuia a încolţit salvarea:în Câmpina mai exista o turlă cu ceas, aşa că au deviat de la traseu şi i‑au arătat‑o lui Ceauşescu pe aceasta. În felul ăsta, au şi salvat‑o, dat fiind că era şi ea inclusă în planul de sistematizare.

Sus, pe platou, cu tencuiala căzută şi acoperişul spart, zidurile groase din piatră încă stau semeţe sub semnul timpului. În curtea din faţă a închisorii, în fosta clădire administrativă, de puţină vreme a fost cazată o familie din localitate, căreia i s‑a dărâmat casa în urma unei alunecări de teren.

Căderea Doftanei

Nepăsători şi deloc interesaţi de valoarea în sine a monumentului, oamenii şi‑au făcut un amărât de depozit de lemne într‑un turn de pază al muzeului‑penitenciar. La rândul său, strângător, primarul comunei Telega, Ilie Gheorghe,   a dat dispoziţie ca toate pânzele uriaşelor tablouri, ce se aflau cândva pe holurile muzeului, să fie scoase din rame şi aduse la primărie. Motivează gestul spunând că le păstrează în vederea unei viitoare licitaţii cu vânzare. Ramele din lemn sculptat au fost aruncate în fosta sală de proiecţie (o ruină şi ea), aflată lângă depozitul de lemne al gospodarului.  S‑au dus anii de glorie ai Doftanei! Cu fiecare zi trecută uitarea se instalează implacabil. Poate doar brazii bătrâni şi înalţi de la intrare să‑şi mai amintească de vremurile când, în curtea muzeului, răsuna viu imnul comunist:„Privesc din Doftana prin gratii de fier/Departe, în zare, un petic de cer...“

Naşterea Doftanei

Poveştile locale spun că în 1894, Regele Carol I a vrut să‑şi construiască o reşedinţă de vară, un castel. I s‑ar fi recomandat zona Telega deoarece, pe lângă condiţiile ambientale, dealuri line, păduri întinse şi apa Doftanei, există şi o climă stabilă, cu aer curat şi băi termale. Regele s‑ar fi deplasat cu suita sa spre aceste locuri, unde a poposit mai întâi într‑un sat al comunei, Mericeşti. Ca semn al trecerii regelui pe aici, mai târziu a fost ridicată o cruce, numită „Crucea Domnitorului“.

Iniţial, Carol I a vrut să‑şi construiască reşedinţa aici, dar cum calul său şi‑a rupt piciorul, a renunţat, crezând că e semn rău. În timp ce căuta un alt loc de construcţie, pe teritoriul comunei Telega, i‑ar fi ieşit în faţă fata unui sătean care i s‑a plâns că fusese violată de ocnaşii de la minele de sare din zonă. Impresionat de cele auzite, regele a dat dispoziţie ca toţi ocnaşii să fie duşi la închisoare şi să se construiască pentru ei un penitenciar după modelul Bastiliei, din care să nu poată evada. De altfel, Penitenciarul Doftana chiar a avut renumele de „Bastilia“, fiindcă din 1897 şi până la desfiinţarea ei, la 1940, nimeni nu a reuşit să evadeze.

Închisoare de vânzare

După ce, timp de 43 de ani, Doftana a frânt sau a schimbat destinele celor condamnaţi în celulele sale, catastrofalul cutremur din 1940 a curmat însăşi menirea penitenciarului. Puternic avariat, a fost închis între anii 1940‑1950. Refăcut la ordinul conducerii de partid şi de stat din acea vreme, a devenit, în 1950, monument istoric, numindu‑se Muzeul Penitenciar Doftana. În timpul „Epocii de aur“ a fost loc de pelerinaj al comuniştilor şi cadru de festivităţi pentru organizaţiile de pionieri la înmânarea cravatei roşii şi a depunerii jurământului.

După 1989, însă, „viaţa“ Doftanei se stinge lent. Intră pe lista imobilelor de patrimoniu naţional şi în custodia – pe hârtie doar! – a Ministerului Culturii. Tot pe hârtie este trecută şi în bugetul de cheltuieli al administraţiei locale. Nimeni nu alocă bani pentru îngrijirea ei. Părăsită de oameni, neglijată de autorităţi şi renegată până şi de foştii comunişti, destinul îi este astăzi dictat doar de „conducerea de partid“ a vântului, ploilor şi ­zăpezilor.

Doftana, hotel?

Actualul primar al comunei Telega (pe teritoriul căreia este construit fostul penitenciar), Ilie Gheorghe, lansează ideea năstruşnică de a vinde puşcăria sau de a găsi investitori care s‑o renoveze şi s‑o transforme în hotel cu terase, restaurante, piscine şi grădini de vară. „Eu am lansat această ipoteză, cu hotelul, că poate cineva vede dezastrul care se întâmplă la acest obiectiv, pentru că noi, localitatea, nu mai putem interveni financiar. Nu mai avem fonduri pentru reparaţii“, spune edilul. Propunerea primarului este doar o vorbă aruncată în vânt, deoarece, fiind un monument istoric de categoria A (considerat de valoare naţională excepţională, reprezentativ pe plan universal), obiectivul îşi poate schimba destinaţia numai în baza unor avize de la Comisia Naţională a Monumentelor Istorice.

Privesc din Doftana,     de Teodor Rudenko„Privesc din Doftana prin gratii de fierDeparte, în zare, un petic de cer.E cerul sub care închisă şi eaSe mistuie‑n chinuri tovarăşa mea.Puternici şi tineri şi plini de avânt, Cerut‑am noi muncă şi‑un loc pe pământ, Dar nu ne lăsară ciocoii pe noiŞi‑n lupta cea grea am căzut amîndoi.Acum stau în fiare bătut şi flămând, Ea zace bolnavă abia răsuflând.Călăii ne‑omoară în ghearele lor, Să nu ne întoarcem ’napoi la popor.Azi spargeţi‑mi zidul şi lanţul sfărmaţi, Să zbor ca un şoim peste ’nalţii Carpaţi.Să strâng înc‑o dată tovarăşa meaŞi iar să m‑arunc în lupta cea grea!”

7 Noiembrie la Doftana„Caracterul sărbătoresc al zilei trebuia să fie subliniat şi printr‑o masă mai bună”

„În anul acela 7 Noiembrie se nimeri să cadă duminica, ceea ce înseamnă că era a doua zi după «cursă» (n.r. – un nou transport de deţinuţi). În cadrul pregătirilor trebuia să se ţină seama şi de posibilitatea sosirii unui lot de tovarăşi «noi».

Pregătirile în vederea lui 7 Noiembrie începeau de obicei la Doftana cu multe săptămâni înainte de data aniversării. Se avea în vedere mai ales următoarea cerinţă:toţi membrii colectivului să simtă pe de o parte caracterul sărbătoresc al zilei, iar pe de altă parte sufletul eroic al evenimentelor din 1907, rămase pentru decenii şi veacuri pildă de abnegaţie revoluţionară.

În acest scop angajamentele se luau încă din luna septembrie. În primul rând, în pragul iernii toţi tovarăşii trebuiau să fie echipaţi cât mai corespunzător. Vara se făcea «recensământul» celor lipsiţi de pături şi haine calde. Pe baza cifrelor totalizatoare, tovarăşii cu «posibilităţi» scriau apoi acasă cerând pentru ei cutare sau cutare lucru. Totodată nevoile erau comunicate şi Ajutorului Roşu. În tot cursul lunii septembrie, dar mai ales în octombrie, lucrurile cerute soseau şi trebuiau să fie repartizate după nevoi în aşa fel încât 7 Noiembrie să nu prindă pe nimeni fără pătură sau haină caldă. Era o operaţie grea şi destul de complicată, întrucât celulele acelora care primeau lucrurile se găseau câteodată la distanţe mari de cele ale beneficiarilor.

Caracterul sărbătoresc al zilei trebuia să fie subliniat şi printr‑o masă mai bună. Bineînţeles, la aşa ceva nu ne puteam aştepta din partea administraţiei. Mâncarea mai gustoasă urma să fie asigurată din partea colectivului. Şi în această direcţie pregătirile durau mult. Încă din septembrie «economii» reţineau în celulele unor tovarăşi diferite categorii de alimente nealterabile. Mai toţi scrisesem acasă să ni se trimită colete cu alimente «la sfârşitul lui octombrie sau începutul lui noiembrie». Cea mai mare parte a cererilor se satisfăceau de obicei la timp, aşa încât spre 6 noiembrie se găseau acumulate în celule rezerve de pesmeţi, slănină, brânză, salamuri uscate, marmeladă... Cantităţi mai mari de pâine se cumpărau de la cantină în zilele de 3, 4 şi 5 noiembrie. În ziua de 6, întreaga această cantitate trebuia să fie împărţită şi distribuită, în aşa fel încât fiecare membru al colectivului trezindu‑se în ziua de 7 să aibă «porţia de sărbătoare» în celulă. Distribuirea nu putea fi amânată pentru a doua zi, întrucât era de presupus că în ziua de 7 administraţia va înăspri supravegherea.

Un alt sector însemnat al pregătirilor era cel «cultural». Program special de referate şi prelucrări era «planificat» pentru şase săptămâni, aproximativ:de pe la 5 septembrie până la sfârşitul lui octombrie.Toate «brigăzile» erau în întrecere pentru «steagul roşu al muncii culturale» ce se decerna într‑un cadru festiv tot în ziua de 7. (Bineînţeles era vorba de un steag «simbolic».)

Paralel se desfăşura activitatea pentru pregătirea programului «festiv» ca atare, alcătuit dintr‑un scurt referat ocazional, solemnitatea «înmânării» premiilor brigăzilor câştigătoare în întrecere, un concurs de poezii şi povestiri cu amintiri despre 7 Noiembrie în diverşi ani. Seara trebuia să aibă loc un program artistic:cântece, declamaţii, povestiri de filme şi chiar mici scenete, jucate la geamuri, fireşte (un fel de teatru la microfon, sui generis).

Timp de câteva săptămâni comisia culturală de la secţiile întunecoase a desfăşurat o activitate laborioasă. În timpul plimbărilor şi prin corespondenţă fiecare tovarăş era interogat ce amintiri personale are, ce cântece sau poezii cunoaşte, ce filme sau nuvele poate să povestească. Întregul material fiind adunat şi triat din timp, în primele zile ale lui Noiembrie se comunica fiecăruia cu ce va contribui şi când îi va veni rândul. Concomitent se elaborau tezele referatului festiv stabilindu‑se persoana referatului şi asigurându‑se controlul necesar. O comisie specială verifica rezultatele muncii culturale pe brigăzi pentru a stabili cine urmează să fie premiat”.

Mihai Novicov, „Povestiri despre Doftana”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1957