Doborârea unui as german: «Victoria mea avea să ia în Germania proporţiile unei catastrofe»
Dacă Manfred von Richthofen, „Baronul Roşu”, cu cele 80 de victorii ale sale, a reprezentat cu strălucire vulturul imperial al Germaniei lui Wilhelm al II-lea, tricolorul francez a fost în chip minunat ilustrat de priceperea şi abnegaţia căpitanului Paul-René Fonck (foto sus), „asul aşilor” aeronauticii franceze, cu cele 75 de victorii – omologate – ale sale.
Din lucrarea memorialistică a căpitanului aviator Paul-René Fonck, Bătăliile mele aeriene, am selectat un capitol semnificativ, intitulat „Victorie asupra unui as german”.
„Deşi ne întrerupe lucrările, permisia nu rupe complet solidaritatea care ne uneşte. În fiecare dimineaţă găseam timpul necesar să caut în gazete ştiri despre camarazii mei, şi aşa am aflat, în plină farniente [visare, trândăvie – it.], despre dispariţia lui Dorme. La început, nu am vrut să-mi cred ochilor. Priveam uimit, cu ochii umezi, înceţoşaţi de lacrimi, caracterele tipărite care îmi jucau pe pagina albă: Dorme nu s-a mai întors. Simţeam o greutate în mine, gândindu-mă la vânjoasa strângere de mână la plecarea mea şi la vesela urare, «Pe curând, băftosule», care a însoţit-o.
Din viteazul şi atât de modestul luptător, poate că la ora actuală nu mai rămăsese decât un biet corp sfârtecat, întins pe sol, aflat lângă un aparat distrus. Numai inamicii se aflau acolo unde căzuse, poate că ei l-au luat de acolo, încă în viaţă, dar în agonie! [...]
Permisia mea s-a terminat într-un fel cât se poate de tern şi de monoton. Nu aveam mintea la distracţii, atât mă obsedau spaima şi în acelaşi timp dorinţa de a şti; de asemenea, cum am sosit înapoi la bază, primul meu gând a fost la el. Întreaga escadrilă era consternată. Fiecare dintre noi îşi amintea şi evoca faptele sale de arme, iar atunci am văzut lacrimi în nişte ochi care, de multă vreme, nu mai ştiau să plângă.
Cel mai încâlcit mister plutea asupra destinului său. Se spera, fără a se crede prea convingător în aceasta, că o avarie a aparatului... sau a motorului i-a impus o aterizare în liniile inamice. Desigur, aviaţia pierdea pe unul dintre campionii ei, însă Franţa, cel puţin, îl va recupera într-o bună zi pe acela pe care vicisitudinile războiului i-l ţineau departe de câmpul de luptă. Chiar şi această consolare ne-a fost refuzată. Dorme era mort, iar noi nu aveam să-l mai vedem vreodată.
Dispariţia acestui erou a determinat repartizarea sarcinilor lui, în mod echitabil, mănunchiului de supravieţuitori. Aşa înţelegeam noi, la «Berze», să ne facem datoria. Dorme mort, ne rămânea nouă sarcina de a-l răzbuna şi, în ceea ce mă privea, mă străduiam din toate puterile să fac acest lucru.
Noi cunoşteam obiceiurile duşmanilor noştri. Parizienii noştri nu se scoală de fel o dată cu aurora, însă Fritz a adoptat, cel puţin în aviaţie, tradiţiile de la noi de la ţară. Răsăritul soarelui îl găseşte pe punctul de a-şi lua zborul pe aparatul care deja îl aşteaptă în faţa hangarului. Este adevărat că această oră este, de obicei, una dintre cele mai calme ale zilei. Patrulam, aşadar, dis-de dimineaţă, atunci când am descoperit, la 12 iunie [1917], doi «albatroşi» care luau înălţime.
Marele Război: aerobusul lui Joseph Sadi-Lecointe în prim-plan, avionul lui Paul-René Fonck, la sol, în plan secund – şi, în zbor, avionul lui Charles Nungesser.
O clipă i-am urmărit în evoluţia lor, apoi m-am repezit subit spre ei, având soarele în spate. Aveam de-a face cu două avioane de vânătoare; acelea, de obicei, nu dau înapoi fără a fi forţate de raţiuni imperioase. Poziţia mea era, cu certitudine, foarte favorabilă. Vedeam avioanele inamice detaşându-se clar pe cerul care se lumina cu fiecare clipă tot mai mult, în timp ce piloţii germani trebuia să aibă o vedere incertă asupra mea, în razele de soare care le intrau în ochi. Mi-am dat imediat seama că aveam de-a face cu doi alergători de cursă lungă experimentaţi.
Primul a întins-o direct spre liniile sale, în timp ce al doilea zbura hotărât în direcţia mea. Şi exact în momentul în care credeam că îl aveam în raza mea de acţiune, l-am văzut întorcându-se într-un viraj rapid. Aşadar, aflaţi acum amândoi în spatele meu, urmau să tragă liniştiţi, degajaţi, în mine. Am avut în acea clipă impresia că viaţa mea atârna de un singur fir şi, pentru a evita un glonte iminent, am riscat o bruscă întoarcere, care trebuia să-l readucă pe adversarul meu în câmpul meu de tragere.
Noua sa încercare fu din cale afară de nefericită, iar virajul său, prea lent. I-am livrat o bandă întreagă de cartuşe care l-au lovit în plin. Aparatul său, ciuruit, luă rapid traiectoria verticală; pilotul lui fusese atins mortal de un glonţ care l-a nimerit în gât. Camaradul său a încercat să profite de circumstanţe pentru a-mi scăpa, însă a fost prea târziu pentru el. L-am ajuns în scurtă vreme şi l-am mitraliat. A căzut în liniile noastre, în faţa fortului Brimont.
Însemnările găsite asupra uneia dintre cele două victime ale mele au demonstrat faptul că victoria mea avea să ia în Germania proporţiile unei catastrofe. Îl doborâsem pe căpitanul von Baer, comandantul uneia dintre cele mai faimoase escadrile de avioane de vânătoare. El avea la activ 12 victorii şi trecea drept unul dintre cei mai abili piloţi inamici. Am fost călduros felicitat pentru doborârea lui. În zilele care au urmat, escortat de sergentul Haegelen, am executat câteva patrulări, în cursul cărora au fost avariate mai multe avioane inamice. Din nefericire, ele au căzut mult prea departe, în liniile lor, şi nu au putut fi, în consecinţă, omologate”.
Acest text este un fragment din articolul „El nu este un om, este o pasăre de pradă”. Paul-René Fonck , publicat în numărul 205 al Revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com!
Citește numărul 205 al Revistei Historia și în format DIGITAL: