Divizia de panzere, mâncată de șoareci în Bătălia Stalingradului

Când a aflat ce s-a întâmplat cu tancurile destinate să oprească atacul sovietic, Führerul a cerut executarea lui Ferdinand Heim, comandantul Corpului XLVIII Blindat.

Planul conceput de Hitler pentru o campanie decisivă în sudul Rusiei, în vara lui 1942, cu scopul ocupării regiunilor petroliere din Caucaz și al întreruperii aprovizionării URSS cu materii prime esențiale ducerii războiului, s-a încheiat cu un eșec total, dublat de o tragedie umană de nemăsurat. Angrenată în bătălie alături de germani, Armata română suferă cea mai mare catastrofă din istorie. Având misiunea să asigure flancurile forțelor germane la nord-vest și la sud de Stalingrad, Armata 3 și Armata 4 române sunt practic anihilate în titanica încleștare dintre Don și Volga. Ofensiva sovietică declanșată pe 19 noiembrie 1942, cu numele de cod Operațiunea Uranus, a izbit direct sectoarele de front ale celor două armate române.

Slab echipate cu armament antitanc, având misiunea dată de comandamentul german de a apăra sectoare mult prea extinse de front, diviziile române nu au reușit să oprească atacul și, prin breșele create, trupele de blindate și infanterie sovietice au înaintat rapid și au realizat încercuirea completă a Armatei 6 germane prinse la Stalingrad. Soarta celor trei Armate, 3, 4 române și 6 germană, era pecetluită.

^{Şedinţă la nivelul cel mai înalt la sediul Grupului de Armate Sud german din Poltava. De la dreapta la stânga: generalul Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de Armate B, Adolf Hitler şi generalul Friedrich Paulus, comandantul Armatei a 6-a germane la Stalingrad}

În analizele făcute, generalii germani i-au acuzat pe români pentru incapacitatea de a rezista atacului sovietic, iar comandanții români au blamat erorile de concepție și de decizie făcute de comandamentul german. Pentru a nu-și pierde aliatul, Hitler a preferat, inițial, să afișeze o atitudine rezervată, dar înfrângerea de la Stalingrad a creat o gravă criză de încredere între cele două părți. Pierderile uriașe suferite în Cotul Donului și în Stepa Calmucă i-au făcut pe o parte dintre generali și dintre oamenii politici de acasă să considere că Germania nu poate câștiga și să înceapă să gândească diverse soluții pentru a ieși din război.

În desfășurarea titanicei bătălii, întâmplarea și neprevăzutul au jucat rolul lor, ca în orice întreprindere omenească. Fapte minore și decizii aparent fără mare însemnătate au provocat un lanț de evenimente cu consecințe grave. O astfel de desfășurare se va produce în momentele cele mai critice pe frontul Armatei 3, în Cotul Donului.

Românii primesc misiunea să apere flancurile

Ofensiva din vara anului 1942, sub numele Planul Albastru, prevedea atingerea succesivă a două obiective. Primul, întreruperea comunicațiilor sovietice pe Volga, prin ocuparea Astrahanului, al doilea, capturarea câmpurilor petrolifere din Caucaz, de la Groznîi și Baku. Hitler era ferm convins că numai prin dobândirea acestor rezerve de petrol putea încheia victorios războiul împotriva sovieticilor, ceea ce i-ar fi permis apoi să conducă pe termen lung ostilitățile împotriva anglo-americanilor. În acest sens, Führerul a afirmat că, în lipsa acestui petrol, germanii ar pierde războiul și el ar fi nevoit să ceară pace în trei luni.

Ulterior, în timpul desfășurării ofensivei, Hitler a luat decizia de a-și împărți forțele în două Grupuri de Armate, „A” și „B”, cu misiunea de atinge cele două obiective în mod simultan. Graba de a-și vedea atinse obiectivele este explicabilă ținând cont de lipsa de resurse a Germaniei și de criza de timp. Cu cât Aliații aveau mai mult timp la dispoziție, cu atât forța lor economică și militară ar fi crescut și ar fi dus la copleșirea Germaniei. Dar istoricii și experții care au analizat campania din sudul Rusiei împărtășesc părerea că această decizie luată împotriva principiului militar de concentrare a forțelor a fost fatidică pentru soarta trupelor germane și ale aliaților Germaniei prinse în bătălia Stalingradului. Dintre aliații Reichului, românii vor înregistra la sfârșitul bătăliei pierderile cele mai mari, cifrate la peste 150.000 de oameni, căzuți pe câmpul de luptă și prizonieri.

În momentul în care Hitler a luat fatidica decizie de a stabili atingerea în mod simultan a două obiective divergente ale ofensivei din vara anului 1942, Volga la Astrahan și Caucazul, devenise clar că germanii nu aveau suficiente trupe pentru asigurarea noilor linii supraextinse de front. Singura soluție o reprezenta apelul la armatele aliate. Ungurii, italienii și românii au fost chemați să îndeplinească această misiune.

Hitler a profitat din plin de angajamentul mareșalului Antonescu de a desfăşura masiv trupele române în adâncimea teritoriului sovietic. Pe măsură ce înaintarea spre Stalingrad și spre Caucaz consuma tot mai mult forțele germane, devenea clar că sectoare tot mai largi de front trebuiau încredințate aliaților Reichului. Astfel, se ajunge ca Armata 3 să intre într-un dispozitiv de aproximativ 150 de kilometri în Cotul Donului, înlocuind sectoare deținute de italieni și de germani, iar Armata 4 să ocupe un front de aproape 300 de kilometri în Stepa Calmucă. Comandamentul german considera acest sector lipsit de pericol, de aceea nu s-a arătat îngrijorat de lungimea foarte mare a frontului destinat diviziilor române, de densitatea foarte mică și de lipsa aproape completă a rezervelor. O eroare care va costa soarta bătăliei și a sute de mii de oameni.

Surpriza de la fața locului

Deplasându-se în poziție, generalii români au avut parte de surpriza neplăcută de a vedea că frontul pe care urmau să-l ocupe, în sectorul Armatei 3, era mult diferit față de ceea ce se așteptau. Linia frontului nu se afla pe Don pe aproape jumătate din dispozitiv, ci mult mai în spate, în unele porțiuni chiar la 25 de kilometri de malul fluviului. În timpul verii, rușii reușiseră să obțină capete de pod semnificative peste Don, pe care aveau să le folosească în pregătirea și în declanșarea Operațiunii Uranus. Toate cererile comandamentului român de a reduce cât mai rapid aceste capete de pod nu au fost aprobate de Înaltul Comandament German, tot mai absorbit de asigurarea trupelor destinate ocupării Stalingradului. Tot ce s-a putut obține a fost desemnarea Corpului XLVIII blindat ca principală rezervă în spatele Armatei 3.

Alcătuit din două divizii blindate, Divizia 1 Blindată Română și Divizia 22 Panzer Germană, teoretic, Corpul XLVIII ar fi trebuit să fie o forță capabilă să acopere o eventuală spărtură în frontul Armatei române și să oprească ofensiva sovietică tot mai iminentă.

În realitate, situația era cu totul alta. Divizia românească avea în dotare tancuri depășite, R2 de producție Skoda. Cunoscut în armata germană ca Panzer 35(t), R2 era un tanc ușor cu un tun de 37 de milimetri. A fost folosit inițial cu succes în campania de eliberare a Basarabiei, dar ulterior s-a văzut că nu avea nicio șansă în confruntarea cu tancurile sovietice.

Divizia 22 Panzer nu era departe de capacitatea de luptă a Diviziei 1 Blindate. Formată în Franța, unitatea a fost echipată cu care de luptă Panzer 38(t) de aceeași producție cehească. Considerat un tanc fiabil și bine proiectat, blidajul și armamentul de care dispunea nu puteau face față unui T34. A fost scos din producție în 1942. Pe Frontul de Est, Divizia 22 Panzer a înregistrat pierderi grele în confruntările cu tancurile sovietice, motiv pentru care a primit misiunea de a nu participa direct la luptele pentru cucerirea orașului Stalingrad, ci de a asigura împreună cu Divizia 1 Blindată rezerva din spatele Armatei 3. Întreg Corpul XLVIII Blindat, condus de generalul Ferdinand Heim, a fost pus în subordinea Grupului de Armate B.

Ce s-a întâmplat cu Divizia 22 Panzer

Din cauza lipsei de combustibil, tancurile au fost nevoite să rămână imobile timp îndelungat. Odată cu venirea iernii, echipajele au acoperit tancurile cu paie pentru a le feri de îngheț. Șoarecii și-au găsit, la rândul lor, adăpost în paie și au ros cablurile și firele electrice ale tancurilor. În momentul ofensivei sovietice, doar o parte dintre carele de luptă fuseseră reparate și au avut capacitatea să intre în acțiune. Ordinele confuze primite de la Grupul de Armate B și aprecierea eronată a situației au făcut inefectivă intrarea în luptă a celor două divizii blindate, care nu au putut opri pătrunderea sovietică prin centrul Armatei 3. De fapt, ambele unități s-au văzut la rândul lor încercuite, incapabile să ofere sprijin diviziilor românești de infanterie peste care s-au revărsat valurile de blindate sovietice.

Timp de câteva zile, cele două divizii s-au bătut cu disperare să rupă încercuirea și să se retragă în liniile germane, ceea ce au reușit în cele din urmă, dar cu pierderi imense. Practic, niciuna dintre cele două unități nu a mai avut vreo valoare combativă la sfârșitul bătăliei.

Ferdinand Heim, țapul ispășitor

Ruperea frontului și realizarea încercuirii trupelor germane și române rămase la Stalingrad au dus la izbucnirea unor grave acuze între comandamentul german și cel român. Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de Armate B, a dat vina pe comandamentul și trupele române și chiar a cerut deschiderea unor anchete și aducerea vinovaților în fața Curții Marțiale. Partea română a răspuns, acuzând comandamentul german pentru că a ignorat toate avertismentele și cererile exprimate în numeroase ocazii. Generalii români au arătat că partea germană era perfect informată despre iminența unei ofensive sovietice și despre lipsa echipamentului anti-tanc, dar comandamentul german nu a luat nicio măsură.

În fața unei situații tot mai tensionate între aliați, Hitler a hotărât să intervină personal. Pentru a liniști apele, l-a declarat vinovat pe generalul Heim și chiar a cerut executarea lui. Ordinul nu a fost pus în aplicare datorită intervenției unuia dintre aghiotanții lui Hitler. Ferdinand Heim a fost arestat și scos din rândurile armatei. Ulterior a fost reintegrat și, în 1944, a primit comanda orașului-fortăreață Boulogne, cu misiunea de a-l apăra cu orice preț. Lucrările defensive erau însă departe de a fi terminate în momentul în care trupele canadiene au luat cu asalt orașul. După un asediu de câteva zile, însoțit de bombardamente extrem de puternice, garnizoana s-a predat în fața canadienilor. Generalul Heim a supraviețuit și s-a întors în Germania după câțiva ani de prizonierat.

Acest articol a apărut în numărul 227 al revistei Historia, disponibil  în format digital pe platforma paydemic.com