Discursuri antimonarhiste: Regele Mihai în istoriografia comunistă
Regele Mihai s-a aflat pe tronul României într-o perioadă critică a istoriei naționale – războiul și apoi anii impunerii comuniștilor pe scena politică românească. Acest fapt explică de ce, în ciuda domniei scurte, regele apare destul de mult în scrierile istoricilor comuniști, cu precădere în cele referitoare la 23 august sau la instaurarea republicii. De observat este că în privința lui 23 august, nu toți istoricii interpretează în aceeași manieră rolul jucat de regele Mihai:acesta apare fie ca personaj secundar – aflat în umbra Partidului Comunist Român, fie ca personaj negativ – ca unul care s-ar fi împotrivit răsturnării lui Antonescu, dar niciodată ca personaj principal (rolul acesta revenind Partidului Comunist)!
Manualul lui Mihail Roller din 1947 abia dacă îl menționează pe regele care, la momentul publicării volumului, era încă pe tronul țării. Numele lui nu apare în relatarea evenimentelor din august 1944 decât atunci când vine vorba de citirea proclamației (va fi menționată însă acordarea ordinului Victoria);nu apare nici în episodul 6 martie 1945 – ca și cum poporul însuși l-ar fi numit pe Groza Președinte al Consiliului de Miniștri, nu regele. Ediția manualului din 1949 nu prezintă prea multe schimbări:prezentarea lui 23 august și a venirii lui Groza la conducerea guvernului se face fără a-l menționa pe Regele Mihai. Nu apare nici episodul grevei regale, pe care o ghicim însă în spatele unor fraze:„încercările cercurilor reacționare dinăuntru și din afara țării de a provoca [...] complicații interne și externe”.
În Jefuirea poporului de către monarhie, autorii V. Anescu și M. Popa încep prin a-l prezenta pe Mihai ca pe un tânăr lipsit de competențele necesare de a prelua tronul. Potrivit acestora, în 1939 Mihai ajunge în clasa a VII-a exclusiv „prin grija profesorilor” (plătiți generos de Carol al II-lea) și nu prin eforturi proprii, căci „nici pe departe nu scânteia de inteligenţă şi cu atât mai puţin prin voinţa de a munci pentru însuşirea cunoştiinţelor. Pentru lucrări scrise (teze) cu 10-20 de rânduri, cu multe greşeli, primea calificativul de 9 sau 10.”
De observat că atunci când vorbesc despre regele Mihai, cei doi autori îi spun aproape de fiecare dată fie „Mihai de Hohenzollern”, fie „Mihai von Hohenzollern und Sigmaringen”. Scopul cuvintelor este evident:sublinierea originii germane a fostului rege, fapt ce ar demonstra că acesta a fost întotdeauna străin de popor.
Rolul Regelui Mihai în „războiul antisovietic”
Mihai apare ca fiind la fel de vinovat ca și generalul Antonescu pentru intrarea țării în „criminalul război antisovietic” și, mai mult decât atât, ca direct vinovat pentru „distrugerile provocate de bombardamentele anglo-americane, distrugerile de război provocate în nordul Moldovei și nordul Ardealului”. Având în vedere „colaborarea” dintre rege și Antonescu, autorii cărții ajung la concluzia că Mihai s-ar fi împotrivit actului de la 23 august. Ei susțin chiar că el a complotat cu generalii germani aflați la București pentru a le da „timpul și posibilitatea organizării lor pe noi poziții de luptă” în vederea continuării războiului antisovietic. Singurul lucru care a prevenit însă această dramatică schimbare de situație a fost, în mod evident, acțiunea fermă a adevăratului apărător al intereselor naționale, nimeni altul decât Partidul Comunist. Astfel, regele a trebuit să accepte răsturnarea lui Antonescu pentru a-și salva poziția (idee care apare destul de des în istoriografia comunistă, cu precădere în primele decenii). El va rămâne însă în centrul forțelor reacționare din țară, dar și din afară, și va face tot posibilul pentru a preveni reformele democratice inițiate de comuniști.
Conform lui Anescu și Popa, regele Mihai îl aduce la guvernare pe generalul Rădescu cu scopul precis de a „ține mai departe muncitorimea și țărănimea română în cătușe și a dezlănțui în țară, în plin război de eliberare, un război civil”. Totodată, regele este și cel care ordonă reprimarea protestelor pașnice din 24 februarie 1945. Ulterior, după ce e forțat să-l numească pe Groza în fruntea guvernului, regele se va opune tuturor măsurilor democratice inițiate de P.C.R.
În privința imaginii regelui Mihai, cartea semnată de Anescu și Popa este foarte interesantă deoarece pe lângă aceste idei care apar – parțial sau integral – și în alte lucrări de istorie, autorii menționează un aspect pe care alți istorici îl vor ignora total:activitatea regelui Mihai de după abdicare. „Cel care și azi mai visează să-și reia «serviciul»”, spun autorii, a mers în America în aprilie 1948, unde a fost întâmpinat de o comisie organizată de cercurile imperialiste, iar românii aflați la Washington ar fi organizat manifestații de protest împotriva sa. În plus, cartea face trimitere și la Comitetul Național Român, fără a spune însă exact despre ce este vorba – autorii doar îl menționează pe Constantin Vișoianu, „«președinte» al unui comitet de trădători”. De asemenea, se fac trimiteri și la emisiunile de la Radio Europa Liberă, precum și la mesajele rostite la radio de regele Mihai.
„Apelurile [...] unui Mihai von Hohenzollern und Sigmaringen care bâlbâind adresează «mesaje» prin radio neamului românesc? Pe cine mai pot înşela «mesajele» «regelui de operetă» în care acesta aminteşte «poporului său» despre o «descătuşare» care urmează să vină (odată cu reurcarea lui pe «tronul străbunilor»), despre o viaţă «românească» de bunătate şi «omenie» şi în care «cetăţenii vor trăi numai cu frica lui dumnezeu»? [...] Se pot uita vreodată asemenea lucruri? Numai uneltele ticăloase ale oficinelor de propagandă imperialiste, zdrenţe politice de teapa lui Hohenzollern sau Vişoianu, aruncate de mult la lada de gunoi a istoriei, îşi pot închipui aşa ceva.”
Lucrarea propagandistică a lui Alexandru Gârneață promovează de asemenea o imagine negativă a regelui Mihai, folosind unele informații cel puțin controversate fără a-și dezvălui și sursele (însă, la urma urmei, în propagandă sursele contează mai puțin.)
În primul rând, Gârneață vorbește și el despre anumite „insuficiențe” ale tânărului rege, dar nu unele la nivel intelectual (ca Anescu și Popa);el sugerează că Mihai ar fi avut chiar o problemă psihică:„Regele Mihai suferea de o anume insuficienţă. De aceea de foarte multe ori era apucat de crize nervoase care frizau nebunia. Martorii au fost de multe ori puşi în situaţia de a-l duce în camera sa pe regele care-şi pierdea cunoştinţa.” Care ar fi cauza acestor crize? Desele vizite feminine pe care Mihai – care, din această perspectivă, l-ar fi moștenit pe tatăl său – le primea la palat. De asemenea, Gârneață vorbește și despre numeroasele legături amoroase pe care Mihai le-ar fi avut cu diverse actrițe sau cu fiicele și soțiile marilor industriași (precum Irina Malaxa).
Regele Mihai și Garda de Fier?
Unul din aspectele puse în evidență de către Al. Gârneață este relația dintre regele Mihai și legionari. Potrivit acestuia, regele purta sub rever două insigne, „una a Gărzii de Fier și alta cu capul lui Codreanu”, și era un admirator al mișcării de extremă dreaptă. Mai mult decât atât, el „devine «regele României Legionare»” și aprobă toate crimele comise de legionari. Pentru a demonstra veridicitatea celor afirmate, Gârneață citează o telegramă trimisă de rege generalului Antonescu în octombrie 1940, după organizarea unei parade legionare, și trage următoarea concluzie:că regele era de acord cu toate acțiunile întreprinse de Ion Antonescu, inclusiv cu pogromurile, deportările, condamnările la moarte, supunerea țării în fața Germaniei și războiul antisovietic.
„Legiunea, subordonâdu-se azi hotărât acţiunii de refacere a ţării pe care Domnia Voastră aţi pornit-o, vă felicit domnule General şi vă urez, atât Domniei Voastre personal, cât şi Mişcării Legionare, completă reuşită pentru binele românismului.”
Tot în aceeași direcție, de a arăta legăturile regelui cu legionarii, Gârneață oferă citate din spusele lui Horia Sima și Ion Codreanu, în care aceștia pun accent pe relațiile dintre mișcarea legionară și rege.
Urmând aceeași linie de interpretare a faptelor, autorul Adevăratei istorii a unei monarhiisusține că, după ce îl sprijinise pe Antonescu, regele, dându-și seama că Germania va pierde războiul, „a încercat o schimbare de front, după exemplul celeia făcută de bunicul său Ferdinand”. Însă regele nu a dorit să negocieze cu toți Aliații la un loc, ci doar cu anglo-americanii, căci numai aceștia erau interesați de menținerea regelui pe tron pentru păstrarea legăturilor economiei românești cu trusturile străine. Mai mult decât atât, Gârneață subliniază faptul că regele, nefiind interesat de dorințele poporului, a ignorat propunerile sovietice care includeau și recuperarea Ardealului! În continuare, după actul de la 23 august, Mihai se opune tuturor reformelor democratice, aprobă reprimarea manifestațiilor din 24 februarie și refuză colaborarea cu guvernul ales de popor. Și pentru că era „străin de orice bucurie a poporului, departe de el, împotriva lui, alături de forțele retrograde și obscurantiste”, Mihai nici măcar nu participă la prima aniversare a lui 23 august! Iar într-un final, după ce își dă seama că nu mai poate rămâne în țară, regele „a avut grijă să-şi pregătească din vreme bagaje încărcate cu bijuterii, devize, tablouri celebre, toate strânse pe spinarea poporului”.
În următorii ani, interpretarea acțiunilor regelui din perioada 1944-1947 se va schimba treptat, făcându-și apariția și versiuni ceva mai echilibrate. Nu dispar însă toate elementele discursului propagandistic anterior. Spre exemplu, într-un studiu publicat în 1967 de Eufrosina Popescu și M. Rusenescu, se admite că „unele cercuri ale palatului în frunte cu regele Mihai” au fost de acord cu lovitura de stat de la 23 august, dar autorii spun că acest fapt s-a datorat dorinței regelui de a nu fi făcut responsabil de politica antonesciană, precum și luptei pentru putere ce se născuse între rege și gruparea din jurul lui Antonescu. În același timp, se subliniază că planul loviturii de la 23 august a fost elaborat de Partidul Comunist. În rest, cei doi autori ai studiului păstrează vechea linie de interpretare, spunând că după 23 august regele s-a opus reformelor ce aveau ca scop refacerea țării.
Studiul atrage însă atenția prin altceva. Autorii prezintă numeroase citate din presa străină (cu precădere din țările comuniste sau din presa occidentală de stânga) cu privire la proclamarea Republicii. Între acestea, menționează și o informație apărută în ziarul francez France Soirreferitoare la vizita regelui Mihai la Londra de la sfârșitul anului 1947. Potrivit acesteia, în timp ce se afla în capitala Marii Britanii, Mihai „a avut o convorbire telefonică cu tatăl său care se afla la Lisabona, cu care prilej acesta i-ar fi spus «Întoarce-te la Bucureşti şi când ei îţi vor cere să abdici, nu accepta decât dacă îţi vor acorda venituri suficiente ca să poţi trăi în străinătate.»” Aceste date vin doar să confirme cele susținute cu câteva pagini înainte, anume că regele a părăsit țara „cu un tren special, lăsându-i-se posibilitatea de a lua cu el tot ce dorea.”
Primii pași spre reabilitare
Un element pe care nu-l vom mai regăsi în istoriografie este presupsa implicare a regelui în înăbușirea manifestațiilor din 24 februarie 1945 și în organizarea violentelor manifestații promonarhiste din 8 noiembrie 1945. În privința interpretării poziției regelui față de Antonescu, unii istorici vor rămâne pe vechile poziții, însă alții vor accepta – cu unele rezerve – că Mihai nu a colaborat cu generalul Antonescu și că a acceptat înlăturarea acestuia și din alte motive, nu doar pentru a-și salva tronul. Unul din istoricii care vor rămâne fideli interpretărilor antimonarhiste este Gheorghe Ghimeș. În Ideea de republică la români, acesta se arată a fi la fel de radical precum Gârneață sau Anescu și Popa. El spune că în timpul domniei lui Mihai a fost continuată „politica antipatriotică și antinațională”, că regele a aprobat „toate acțiunile nefaste din anii dictaturii militaro-fasciste, începând cu instaurarea dictaturii antonesciene și continuând cu crunta teroare împotriva forțelor democratice, patriotice, alianța cu Germania hitleristă și împingerea țării în războiul hitlerist”.
Ultimii ani ai regimului comunist au adus reabilitarea regilor Carol I și Ferdinand și a reginei Maria. În cazul regelui Mihai, lucrurile nu stau foarte diferit, însă de data aceasta reabilitarea nu presupune neapărat recunoașterea unor merite în dezvoltarea țării (în contextul în care a domnit Mihai, problema nu se poate pune tocmai în felul acesta), ci interpretarea chibzuită a acțiunilor regelui din perioada 1940-1947. Facem apel la una din lucrările cunoscute ale istoricului Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, pentru a vedea care era perspectiva permisă la sfârșitul anilor '80.
Scurtu atrage atenția încă de la început asupra atitudinii pe care Antonescu a adoptat-o față de tânărul rege Mihai din momentul venirii la conducerea țării: generalul „a urmărit să anihileze orice posibilitate a regelui Mihai de a participa efectiv la conducerea statului.” În plus, el oferă un citat dintr-un document de arhivă din care reiese clar cât de hotărât era Antonescu în a-l ține pe rege departe de treburile statului:
„Până când regele va deveni cu vârsta și mintea ca să-și dea seama de problemele statului, vă rog să luați notă de acest lucru, nimeni nu va putea să-i supună problemele de stat și oricine și pe orice treaptă s-ar găsi în stat, va fi destituit de mine. Nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol. El este un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea statului.”
Cu toate acestea, Scurtu păstrează unele semne de întrebare cu privire la unele dintre acțiunile lui Mihai. Pe de o parte, recunoaște că regele nu poate fi considerat 100% responsabil pentru unele acte semnate – precum decretul de proclamare a statului național-legionar, însă pe de altă parte conchide că nimeni nu l-a obligat pe rege să-i trimită lui Antonescu acea telegramă pe care Gârneață o interpreta ca fiind dovada simpatiilor regelui față de mișcarea legionară. De asemenea, istoricul menționează faptul că Mihai a răspuns la telegrama pe care Hitler i-a trimis-o după ce România a aderat la pactul tripartit, scriindu-i că urează „Führerului și poporului german «tot binele la care aspiră»”.
În privința intrării României în război alături de Germania, I. Scurtu nu se pronunță precis asupra implicării regelui în această decizie. El spune că inițiativa a aparținut lui Antonescu și că regele susține că a aflat de la radio, dar adaugă și textul telegramei pe care Mihai a trimis-o generalului imediat după aceea, din care reiese că era de acord cu lupta pentru recuperarea teritoriilor pierdute.
Regele Mihai și actul de la 23 august: de la aliat al germanilor, la instrument esențial în răsturnarea lui Antonescu: „Fără îndoială, hotărârea regelui Mihai I de a-l demite pe Antonescu din funcția de conducător al statului a reprezentant un act de curaj, care se afla în consens cu voința întregii națiuni.”
Schimbarea în interpretare devine evidentă când ajungem la capitolul cu privire la organizarea actului de la 23 august. Scurtu afirmă că din momentul continuării luptei dincolo de Nistru, regele a început să se distanțeze de Antonescu și că a acceptat colaborarea cu P.C.R. pentru că și-a dat seama că acest partid reprezenta o adevărată forță politică la momentul respectiv. Istoricul nu adoptă vechea teză a intereselor personale care l-ar fi împins pe rege să accepte înlăturarea lui Antonescu. Dimpotrivă: el spune că „fără îndoială, hotărârea regelui Mihai I de a-l demite pe Antonescu din funcția de conducător al statului a reprezentant un act de curaj, care se afla în consens cu voința întregii națiuni. […] Actul regelui a fost apreciat, la vremea respectivă, de toate forțele democratice, inclusiv de partidele muncitorești.”
O astfel de afirmație este cât se poate de surprinzătoare într-o carte de istorie din perioada comunistă, chiar și de la sfârșitul anilor '80, Scurtu recunoscând fără nicio îndoială meritele regelui Mihai. Câteva pagini mai încolo, găsim însă și clarificarea de rigoare:Scurtu adaugă că în ciuda contribuțiilor regelui, „elementul fundamnetal, care a făcut posibil actul de la 23 august 1944, a fost poporul român.”
În privința evenimentelor din 24 februarie, Scurtu afirmă că regele nu a fost implicat în repimarea manifestațiilor. Mai mult decât atât, spune că F.N.D.-ul a încercat atunci să-l implice pe rege și i-a forțat mâna pentru ca acesta să accepte demisia lui Rădescu. În continuare, este prezentat pe larg episodul grevei regale, fără ca regele să fie aspru criticat pentru această acțiune:se spune doar că regele „a avut o atitudine negativistă față de guvern”.
Unul din aspectele interesante aduse în discuție de I. Scurtu se referă la poziția lui Mihai față de procesul lui Ion Antonescu, organizat în primăvara anului 1946. Potrivit istoricului, procesul a fost „un adevărat coșmar pentru rege și regina mamă” deoarece aceștia erau foarte îngrijorați de informațiile care ar fi putut ieși la iveală în timpul interogatoriilor, mai precis „regele se temea că vor fi dezvăluite telegramele de felicitare pe care le-a trimis lui Antonescu și că se vor face referiri la vizitele făcute de el pe front”. Acestea nu au fost însă aduse în discuție, iar la final regele ar fi acceptat „de comun acord cu guvernul” doar trei dintre cererile de grațiere.
Problema condamnării sau grațierii unor personaje politice importante avea să se pună din nou un an și jumătate mai târziu, în cadrul procesului membrilor P.N.Ț. În timp ce alți istorici l-au condamnat în mod deschis pe regele Mihai pentru încercările de a obține diminuarea pedepselor celor acuzați, Scurtu se limitează la a spune că regele a intervenit, fără succes, pe lângă guvern în vederea micșorării pedepselor, și că a fost foarte afectat de faptul că a trebuit să accepte condamnarea liderilor național-țărăniști.
Apropiindu-se de momentul înlăturării monarhiei, Scurtu adoptă același discurs pe care îl întâlnim la toți istoricii din perioada comunistă în privința motivelor schimbării formei de guvernământ:„pe acest fond de adânci transformări revoluționare”, monarhia se dovedea a fi nepotrivită ca și formă de guvernământ, nu se mai implica în viața politică și nu-și mai avea rostul. De asemenea, susține că, în momentul abdicării, au existat negocieri cu privire la bunurile pe care familia regală avea voie să le ia în momentul plecării din țară.
În concluzie, imaginea regelui Mihai cunoaște aceeași evoluție în sens pozitiv ca și imaginea predecesorilor săi. Se renunță la criticile privind defectele de caracter (reale sau nu);dispar, de asemenea, unele idei-cheie folosite anterior de istorici, precum imaginea de „fascist” și aliat al lui Antonescu sau cea de continuator al practicilor dinastiei în materie de jefuire a poporului. Este, și aceasta, o reabilitare în sine. Însă ceea ce contează mai mult este reinterpretarea rolului jucat de regele Mihai la 23 august și recunoașterea meritelor acestuia.