Diplomaţia românească după Unirea Principatelor

Contextul politic european în perioada 1859-1866

Anul 1859 a schimbat harta Europei. Obiectivele naţionale a două popoare, cel italian şi cel român, aveau să fie realizate. În urma războiului franco-sardo-austriac, Peninsula Italică începe să cunoască statul naţional unitar italian, acţiune desăvârşită în anul 1861, în acelaşi an în care Principatele Române vor deveni o realitate europeană, sub numele de România. De altfel, exista un al treilea stat ce urmărea unificarea într-un singur stat – Prusia. Condusă de Otto von Bismarck din septembrie 1862, din poziţia de cancelar, Prusia va unifica Germania „nu prin vorbe, ci prin fier şi sânge”[1]– aşa cum va prezice cancelarul. Germania va fi şi ea unificată în cele din urmă, după purtarea a două războaie:cel prusaco-austriac din 1866, cu obiectivul recuperării ducatului Schleswig-ducat atribuit Austriei după războiul cu Danemarca din 1864, o abilă „implantare” a unui focar de conflict din partea lui von Bismarck-, dar şi căutând să reducă hegemonia Austriei, atât în centul Europei, cât şi în cadrul lumii germane. Poziţia de hegemon al lumii germane va fi preluată de nou înfiinţatul Imperiu German, după războiul franco-german din 1870-1871.

Lupta pentru recunoaştere

Cum am menţionat mai sus, dubla alegere a lui Cuza încălca articolele convenite la Convenţia de la Paris din august 1858. Cu toate acestea, cinci din cele şapte puteri suzerane – Anglia, Franţa, Rusia, Prusia şi Piemontul (Sardinia)[2]– susţineau, incurajate şi de diplomaţia românească, unirea celor două principate române, iar ultimele două ţări aveau şi ele interese asemănătoare ce vor fi finalizate în următorii ani. În schimb, Imperiul Austriac şi Imperiul otoman – suzeranul Principatelor – se împotriveau acestei uniri;Austria se temea de exarcerbarea sentimentelor naţionale ale românilor din Transilvania, iar Imperiul Otoman considera că această unire putea determina începutul luptei pentru independenţă a popoarelor subjugate. De altfel, otomanii s-au purtat nu foarte onorabil cu delegaţii celor două Principate, vizirul refuzând să-i primească. În schimb, delegaţii români – din care s-a detaşat Costache Negri – i-au vizitat pe reprezentanţii puterilor garante, putând astfel să continue propaganda pro-Unire. Totuşi, noul stat naţional nu şi-a limitat diplomaţia doar la Constantinopol, ci a trimis reprezentanţi în tot vestul Europei – Vasile Alecsandri la Paris, Londra şi Torino, Ludovic Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la Berlin şi Paris, dar şi pe prinţul Obolenski, un apropiat al domnitorului, la Petersburg[3].

Această situaţie explozivă pentru Balcani a determinat constituirea unei noi Conferinţe europene – la 26 martie 1859-ce s-a ţinut la Paris, şi nu la Constantinopol[4]. În cadrul celei de-a doua şedinţe, la 1 aprilie, cele cinci puteri garante vor sancţiona istoricul act al dublei alegeri. Obţinerea înţelegerii din partea celor două imperii potrivnice era doar o chestiune de timp, deşi întârziată de izbucnirea războiului franco-austro-sard. La 2 mai 1859, Austria recunoaşte alegerea lui Cuza şi restabileşte legăturile diplomatice cu guvernele româneşti. Imperiul Otoman va tărăgăna în continuare recunoaştere, însă odată cu sfârşitul ostilităţilor din nordul Italiei, acesta va recunoaşte Unirea la 25 august, celelalte puteri garante confirmând încă o dată decizia luată în lunile anterioare.

Aceasta recunoaştere a Unirii nu fost, însă, deplină. Ea a fost condiţionată de o uniune personală a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce însemna că Unirea nu era valabilă decât pe timpul vieţii sale. De asemenea se cerea menţinerea separaţiei politico-administrative. Românii se aflau în faţa unei „jumătăţi” de unire, dar, cu toate acestea nu s-au lăsat bătuţi. Ceremonia de primire a firmamului prin care sultanul îşi dădea acordul pentru instaurarea lui Cuza pe tron, a fost de scurtă durată, domnitorul nu a sărutat firmanul, iar sala de audienţe a fost aproape goală[5]. Deşi o soluţie temporară, era clar că acest pas este doar o etapă determinantă a unui proces aflat în desfăşurare şi care nu mai putea fi oprit.

Încă din 1859 apare un singur ministru de externe pentru ambele Principate, în persoana lui Vasile Alecsandri, iar din 1860 avem un singur ministru de război care s-a ocupat cu unificarea totală a celor două armate – începând de la uniforme şi până la comandamentul unic. De asemenea, s-a realizat o unificare a poştelor şi a vămilor, instituţiile au renunţat la intermedierea ministerului de externe. Unificarea a apărut şi în viaţa politică – la momentul începerii lucrărilor Comisiei Centrale – mulţi oameni politici dintr-o ţară se aflau aleşi deputaţi în cealaltă sau chiar în guvernul principatului vecin. În aceste privinţe, chiar şi Imperiul Otoman a acceptat anumite concesii, recunoscându-i lui Costache Negri calitatea de agent al Moldovei şi al Ţării Româneşti – ca interimar – şi nu capuchehaie[6].

Odată cu recunoaştere dublei alegeri, chiar daca una „trunchiată”, diplomaţia românească şi-a îndreptat paşii spre a două problemă stringentă a Principatelor Unite – recunoaştere unirii politico-administrative. În vara anului 1860, Cuza a pregătit un memoriu către puteri prin care cerea recunoaştere totală a Unirii. Totuşi, evenmentele europene au făcut ca acest memoriu să nu intre în atenţie marilor puteri decât ăn decembrie 1860, reîncepând un lung şir de tergiversări din partea Austriei şi Turciei, exact cum se întâmplase în 1859. La 19 aprilie, Imperiul Otoman invita marile puteri la o conferinţă pe tema problemelor pe care Principatele le puneau şi în special a Unirii. Tergiversările vor continua şi acum, Poarta va cere ca Unirea să rămână temporară – pe timpul vieţii lui Cuza – dar să primească şi un drept de intervenţie în Principate, ceea ce îl va face pe domnitorul român să plănuiască de două ori proclamarea interna a Unirii totale, documentele necesare fiind deja pregătite. Puterile au acceptat în principiu memoriul român din 1860, în care diplomaţia românească explica în mod concis nevoia urgentă a recunoaşterii pe plan european a unirii politico-administrative. Astfel că domnitorul Cuza va trimite delegaţi pentru susţinerea cauzei române în Europa – în principal la Constantinopol pe Costache Negri si Dimitrie Bolintineanu, ori la Paris pe fraţii Alecsandri ajutaţi şi de Baligot de Beyne. Delegaţia trimisă în Rusia, la Livadia a va fi bine primită, iar aceştia îşi vor exprima suportul total pentru realizarea Unirii, dar vor face unele presiuni pentru ca guvernele sa fie formate, în majoritate, din conservatori[7].

Conferinţa marilor puteri îşi va începe lucrările la 13 septembrie 1861, iar pentru simplificarea discuţiilor Cuza va renunţa la problema electorală prin care cerea lărgirea bazei electorale. Totuşi, negocierile se prelungeau datorită dorinţei Porţii de a avea drept de intervenţie militară în Principate, iar puterile europene erau conştiente că rezolvarea trebuie găsită cât mai repede, temându-se de eventuale mişcări revoluţionare. Într-un final, Turcia va prezenta un firman cu nişte prevederi total contradictorii cerinţelor diplomaţiei româneşti, şi care însemnau de fapt un mare pas înapoi pentru Unirea Principatelor, cerându-se frontieră între cele două ţări, numirea unui guvernator în Moldova şi crearea de consilii provinciale. Opoziţia puternica a Principatelor a făcut ca marea majoritate a prevederilor restrictive să dispară din firman, iar celelalte fiind minimalizate. La 24 noiembrie, Costache Negri trimite firmanul spre ţară. La 11 decembrie 1861, Cuza prezintă victoria Principatelor, considerând recunoaşterea Unirii ca fiind un succes al poporului român, şi nu un dar al marilor puteri.         

Relaţiile cu puterile garante

Relaţiile cu puterea suzerană – Imperiul Otoman s-au schimbat foarte mult după 1859. Dacă înainte de această dată, umilinţa caracteriza acţiunile diplomatice ale Principatelor, agenţii fiind mai interesaţi de a nu supara puterea suzerană, după 1859, diplomaţia românească a fost intransigentă, s-a menţinut pe poziţii extrem de radicale în ceea ce priveşte relaţiile cu Turcia şi a folosit un limbaj liber faţă de puterea suzerană, criticând existenţa, în continuare, a unor „cutume” turceşti ce sunt folosite la judecarea problemelor interne. Toate propunerile Principatelor în materie de reforme – introducerea paşapoartelor de pildă – s-a soldat cu o lupta acerbă între diplomaţia autohtonă şi Turcia. Iniţial, otomanii refuzaseră dreptul Principatelor de a emite paşapoarte, astfel ca acestea au trecut rapid la ameninţări, spunând că nu vor mai permite intrarea în ţară a călătorilor ce folosesc paşapoarte otomane. Această poziţie radicală a dus la recunoaşterea dreptului de emitere a paşapoartelor în vara anului 1860.

Relaţii strânse au existat cu o altă putere europeană – Franţa. Aceasta a sprijinit statul român în procesul său de consolidare, urmarind de altfel şi extinderea influenţei franceze. Deşi a existat un proiect de cedare a Principatelor către Austria, în schimbul primirii de către Italia a Veneţiei, lucru ce a suscitat ingrijorări continue printre patrioţii români, efectele relaţiilor româno-franceze au fost dintre cele mai benefice. S-au trimis misiuni de specialişti francezi în domenii variate, precum cel militar, al construcţiilor publice, sau al administraţiei şi finanţelor, şi s-a încercat crearea şi menţinerea de legături economice. Relaţiile româno-franceze se vor deteriora cu timpul, Alexandru Ioan Cuza fiind conştient de acest lucru în ultimele sale luni de domnie, în ciuda faptului ca Franţa a sprijinit România în toate acţiunile externe întreprinse – începând de la recunoaşterea Unirii si a unificării politico-administrative şi până la modernizarea ţării şi acceptarea de către puterile garante a legii de secularizare a averilor mânăstireşti.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Piemontul – din 1861 – Italia, legăturile au fost favorizate şi de trecutul latin al poporului român şi de limba română, mai apropiată de italiană, decât de franceză – ceea ce automat a condus la relaţii mult mai apropiate cu Italia. Pe de altă parte, o cauza a susţinerii italiene faţă de idealul român a fost că şi patrioţii italieni doreau unificarea teritorială sub conducerea dinastiei de Savoia. Aceasta este o situaţie total opusă cu relaţiile româno-prusace. Deşi luptă şi ea pentru unificarea teritorială a Germaniei, Prusia se arata nu foarte încântată de o posibilă unificare a Principatelor Române, având o atitudine pasivă şi indiferentă, dacă nu chiar răuvoitoare.

Anglia, realistă şi parcă aşteptând întotdeuna să se întâmple ceva pentru a-şi schimba politica, fusese la început de partea taberei unioniste, dar nu-şi va putea ţine pentru ea îngrijorările pe care le avea în ceea ce priveşte „omul bolnav” al Europei, ea iniţiind o politică de salvare şi conservare a acestui imperiu muribund. La toate acestea se adaugă şi o slabă înţelegere a popoarelor ce doresc să se elibereze de sub jugul unei puteri dominante şi să se administreze singur.

Cu marele imperiu ţarist aflat la est, relaţiile au fost oarecum ciudate. Dacă iniţial Rusia a susţinut Unire, în principal pentru a căpăta satisfacţia Franţei, odată cu procese de reformă din Principate, imperiul s-a transformat într-un contestatar al Unirii. Motivele pentru această bruscă schimbare de atitudine nu erau puţine, dar cele mai importante au fost secularizarea averilor mânăstireşti – deoarece marea majoritate a averilor erau străine –, dar şi sprijinul acordat de români revoluţionarilor poloni. Rusia va râmăne până în zilele noastre „ameninţarea de la est”, având în vedere că un imperiu absolutist nu putea vedea cu ochi buni emergenţa unui nou stat naţional la graniţele sale, cu atât mai mult cu cât Rusia stăpânea o provincie românească – Basarabia.

Relaţiile cu celălalt imperiu vecin – Austria au fost tensionate pe durata întregii domnii a lui Cuza. Marile temeri ale austriecilor erau in acord cu cele ale ruşilor. Un stat naţional ce se ridică pe principii democratice, în ciuda tuturor piedicilor puse, putea reprezenta un pol de atracţie irezistibil pentru populaţia românească din Transilvania, Banat sau Bucovina. Altă temere era că această reuşită a românilor putea determina şi alte popoare aflate sub dominaţia austriacă – maghiarii în principal – să se răscoale în căutarea independenţei.

Diplomaţia românească nu a întreţinut relaţii doar cu puterile garante, ci şi cu alte state ale lumii, chiar din zone îndepărtate, cum ar fi Statele Unite ale Americii, pentru care exista un proiect al unui  tratat de „prietenie, comerţ şi navigaţie”[8]. Altă direcţie a politicii româneşti au fost statele sud-est europene. Cu Serbia, stat autonom ce era menit, la fel ca şi Principatele Române, să devina un nucleu al unificării sârbilor, România a întreţinut relaţii foarte apropiate, în 1862, înfruntând marile puteri şi permiţând unui convoi de 500 de care ruseşti să ajungă în sprijinul sârbilor. Aceste relaţii cordiale vor încununa deschiderea agenţiilor diplomatice la Bucureşti şi Belgrad.

Tânărul stat roman a întreprins acţiuni de stabilire a relaţiilor diplomatice cu Grecia, şi a ajutat mişcările de eliberare naţionale ale bulgarilor şi polonezilor, deşi acest lucru putea reprezenta o problemă pentru politica externă a statului român.

Diplomaţia românească a dus o luptă acerbă pentru îndeplinirea idealului românesc – unirea Principatelor sub un singur domn, si recunoaşterea lor de către marile puteri ce dictaseră soarta ambelor provincii pentru mulţi ani. O cauză a succesului diplomatic a fost pleiada de oameni învăţaţi care şi-au asumat rolul de diplomaţi în diferite ţări europene. Menţionăm doar câţiva:Iancu şi Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ludovic Steege sau Ştefan Golescu. Aceşti oameni împreună cu politica extrem de sigură susţinută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza au dus la recunoaşterea internaţională a României şi la modernizarea ei. În ciuda tuturor realizărilor, Unirea va fi umbrită de modul total abject în care va fi îndepărtat Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866.

BIBLIOGRAFIE:

1. Berindei, Dan, Diplomaţia românească modernă. De la începuturi la proclamarea independenţei de stat (1821-1877), Bucureşti, Ed. Albatros, 1995;

2. Istoria Românilor vol. VII, tom I, sub coordonarea lui Dan Berindei, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003;

3. Cliveti, Gheorghe, România şi puterile garante. 1856-1878., Iaşi, Ed. Junimea, 1988;

4. Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, Bucureşti, Ed. Universitară, 2006;

5. Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor. Edificarea statului naţional (1848-1866), Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2002;

6. Iordache, Anastasie, Principatele române în epoca modernă, Bucureşti, Ed. Albatros, 1998;

7. Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1998;

8. Boicu, L., Platon Gh., România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Iaşi, Ed. Junimea, 1980;

NOTE

[1]Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă:de la începuturi la proclamarea independenţei de stat (1821-1877), Bucureşti, Ed. Albatros, 1995, pag. 128;

[2]Istoria Românilor, sub redacţia lui Dan Berindei şi altii, vol. VII, tom I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 498;

[3]Dan Berindei, op. cit., pag. 133;

[4]Gheorghe Cliveti, România şi puterile garante. 1856-1878., Iaşi, 1988, p. 55;

[5]Dan Berindei, op. cit., pag. 134;

[6]Dan Berindei, op. cit., pag 134;

[7]Istoria Românilor, sub redacţia lui Dan Berindei şi altii, vol. VII, tom I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 497;

[8]Dan Berindei, op. cit., pag. 143;