Dincolo de zei: pe cine mai întâlnim în miturile nordice?

Izvoarele literare medievale ne fac cunoştinţă cu un întreg alai de creaturi fantastice, de la uriaşi, dwarfi şi alfi până la tot felul de spirite protectoare şi animale mitologice. Scriitorii medievali nu sunt cei care le-au inventat, dar le-au interpretat conform schemelor creştine, ceea ce îngreunează considerabil reconstituirea atributelor acestor fiinţe interesante.

Pe lângă zei, uriaşii sunt cei care domină miturile nordice. Sunt mai vechi şi mai puternici decât zeii, iar în izvoare îi regăsim sub diverse nume literare cu conotaţii de obicei negative:Skekir (Zgomotosul), Amr (Cel întunecat), Grisla (Purcelul), Hrökkvir (Strâmbul), Surtr (Cel Negru), Hrossthjofr (Hoţul de cai), etc. Uriaşii cosmogonici poartă rareori nume cu rezonanţă arhaică. Se întâmplă însă în cazul lui Ymir (înrudit cu Yima din cultura indiană şi însemnând ‘geamăn’), care este de altfel creatorul tuturor făpturilor, mit transpus coerent prima dată în textele eddice, care încearcă să îmbine şi să uniformizeze diverse tradiţii mitice şi să le confere o formă poetică.

Nu există nicio pretenţie de a reda o religie vie, din moment ce autorii sunt toţi creştini, dar textele se pot dovedi foarte folositoare prin prisma multitudinii de nume şi motive mitice. În ceea ce priveşte această mitologie ‘minoră’ să spunem, adică dincolo de marile fapte de glorie ale zeilor, creaturile care o populează s-au păstrat destul de bine întrucât neexistând concepte creştine contare care să le înlocuiască, au fost pur şi simplu percepute ca nişte fantezii.

Neexistând concepte creştine contare care să le înlocuiască, au fost pur şi simplu percepute ca nişte fantezii.

Aşadar, Ymir este cel responsabil de crearea universului, într-o vreme când nu existau nici cerul nici pământul, imagine recurentă în textele nordice (“Völuspa”)dar şi anglo-saxone (“Heliand”), cu puternice conotaţii creştine. Apar în peisaj apoi fiii unui anume Burr, zeii care îl ucid pe Ymir şi îi folosesc părţile corpului pentru a construi lumea:sângele său devine marea, craniul cerul, membrele munţii, pădurile şamd. Uriaşii nu sunt însă doar mai vechi, ci deţin şi o cunoaştere mai profundă a tainelor. La ei recurg zeii atunci când sunt în dificultăţi. În plus, în multe genealogii mitice ale regilor nordici aceştia apar ca strămoşi:Forjotr de pildă este considerat uneori predecesorul familiilor regale suedeze şi norvegiene.

Nu doar înţelepciunea uriaşilor apare ca laitmotiv la autorii Eddelor (“Vafþruðnismal” de pildă), ci şi devotamentul şi afecţiunea uriaşelor. Există o ipoteză care încearcă să asocieze aceste personaje cu laponii, atât din cauza conotaţiilor şamanice comune, cât şi a spaţiului care le este atribuit, Utgard, la marginea lumii cunoscute. Regele Harald din secolul al IX-lea ar fi trăit printre laponi şi s-ar fi întors acasă cu multe cunoştinţe tainice, aceste atribuite de înţelepciune ale misterioşilor vecini negermanici putând fi sursa iamginii despre uriaşi.

În afară de “risi”, uriaşii mai erau numiţi “jötunn” sau “troll”, dar ultima are o vădită conotaţie negativă şi apare în textele medievale târzii, care dezvoltă imaginea trolului, o creatură hidoasă, rău-intenţionată, imagine care se amestecă treptat cu cea a uriaşului.

Alte prezenţe constante sunt dwarfii, tot membri ai unei categorii ancestrale, dinaintea zeilor şi oamenilor. Nu se spune nimic despre dimensiunea lor, ci doar că ar locui sub pământ şi că ar fi meşteşugari şi inventatori desăvârşiţi. Zeii beneficiau mereu de talentul lor. Ei sunt de pildă creatorii miedului scalzilor, cel care înzestra cu pricepere poetică. Dwarfii, pe lângă abilităţile lor desosebite, mai erau totodată şi creaturi ale nopţii, cum ni se spune de pildă în “Alvissmal” despre dwarful înţelept că putea să stea la sfat până crăpa de ziuă şi soarele îl împietrea. Înţelepciunea pe care şi-o demonstrează în diverse întreceri este completată şi de atribute războinice reflectate printre altele şi în nume:Thrainn cel Ameninţător, Thrasir cel Furios sau Eikinskjaldi (Scut de Stejar). Nu reiese foarte clar dacă aceştia deţineau şi conotaţii negative sau acestea sunt iarăşi doar produsul infuziei creştine.

Cam la fel de incertă se prezintă şi imaginea alfilor, tot o rasă distinctă de oameni şi zei, însă nu prea se ştie în ce constau particularităţile. În evul mediu creştin au fost asimilaţi demonilor şi percepuţi îndeosebi drept spiritele malefice care provoacă boli şi împotriva cărora se foloseau amulete din plumb. Formulele magice din secolul al XIV-lea sunt îndreptate împotriva alfilor, trolilor şi altor personaje.

Alfii însă apar în versurile vechi laolaltă cu asenii, deci pe o treaptă mitologică net superioară. Importanţa lor o dovedeste şi faptul că regii norvegieni îi consideră uneori şi pe aceştia legendarii lor strămoşi:Alfr, Alfgeirr, Gandalfr. Un lucru şi mai interesant îl reprezintă indiciile din poezia scaldică privind sacrificiul pentru aceste fiinţe, “alfablot”. Se pare că erau într-adevăr fiinţe foarte importante, denumirea lor având posibil legătură şi cu latinescul “albus”, luminos. Poate spirite ale morţilor, poate spirite ale naturii (după cum apar în texte anglo-saxone), aceştia au reusit să scape de demonizare relativ târziu, graţie prelucrărilor literare de la Shakespeare până la Tolkien, care au creat imaginea strălucitoare a elfilor nemuritori.

În folclorul nordic s-au păstrat şi alte resturi mitologice, cum ar fi de pildă aşa-numiţii landvættir, tot un soi de spirite ale strămoşilor, care împreună cu alfii şi dwarfii alcătuiesc “hudrefolk”, amalgamul de fiinte mistice. Nu numai personajele umanoide îşi fac simţită prezenţa în pesiaj, ci şi creaturi zoomorfe, fie monştri, fie alter ego-uri ale zeilor. Vierul lui Freyr are de pilda o incărcătură simbolică puternică:ca simbol al puterii şi autorităţii casei regale suedeze îl întâlneam pe coifuri sau inele. Corbii lui Wotan au şi ei o importanţă majoră şi îi regăsim pe bracteate încă din timpul migraţiilor. Surprinzătoare pare însemnătatea minoră a calului, principalul animal de sacrificiu la triburile germanice.

Oricum, cele mai reprezentative făpturi animalice rămân cele cu rol escatologic şi aici îl pomenim în primul rând pe lupul Fenrir, care răbufneşte la sfârşitul Ragnarök-ului, devastează lumea şi înghite soarele. Pe lângă textele care vorbesc despre isprăvile sale (“Hakonarmal” de ex.), îl putem surprinde chiar şi in inconografia creştină, uneori pe cruci (Gosforth, Northumbria, sec. X). Nici şarpele din Midgard, cel cunoscut mai ales din mitul cu Thor care a vrut să-l pescuiască, nu este de neglijat. Şi el supravieţuieşte creştinismului, dacă ne gândim la obiecte precum ceasul cu cadran solar din biserica din Escom (tot Northumbria), unde vedem un semiglob pământesc înconjurat de corpul creaturii. Motivul acesta se păstrează până târziu şi îl regăsim printre altele în textele clericului Konrad, sec. al XIV-lea, care încă mai face responsabil pe şarpe responsabil de cutremure.