Dinastia călăilor braşoveni

Imaginea marginalilor nu a atras multă vreme atenţia istoriei. Consideraţi în afara statului, aceştia puteau să îndeplinească roluri pe care nimeni dintre cei vrednici nu ar fi fost dispus să şi le asume. Una dintre meseriile considerate indispensabile, însă impură şi nedemnă pentru un cetăţean, era cea de călău. Citiţi, în cele de mai jos, o scurtă istorie a călăilor din Braşov, oraş posesor aljus gladiis– dreptul de a ucide.

Călătorului care ajungea la Braşov în secolul al XVIII-lea prin pasul Timiş dinspre Muntenia i se dezvăluia înaintea ochilor o scenă şocantă cu doar câţiva kilometri înainte de destinaţia finală:pe vârful unui deluşor din stânga drumului se ridica o spânzurătoare din piatră, de care atârnau corpuri pe jumătate putrezite ale răufăcătorilor pedepsiţi cu moartea. Este vorba de Galgenberg – Dealul Spânzurătorilor sau Dealul Furcilor, care se găseşte – în configuraţia de astăzi a Braşovului – în spatele blocurilor din faţa actualului Spital Judeţean. Cu câteva sute de ani în urmă, zona cu pricina găzduia, cu excepţia spânzurătorii, şi vasa călăului, aflată mult în afara oraşului, şi tot aici erau înmormântaţi cei care nu îşi puteau găsi odihna în cimitire:sinucigaşii, alături de cei decapitaţi, traşi pe roată sau în ţeapă.

Torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, alungări din oraş

Cei care doreau să ajungă în cetatea Braşovului trecând prin cartierul Blumăna (actualul Bulevard 15 Noiembrie) erau întâmpinaţi în faţa porţii Porzen (actuala intrare pe strada Republicii) de locul ubi homines comburuntur – acolo unde sunt arşi oamenii, locul de execuţie prin ardere pe rug, în vecinătatea căruia se găseau două lacuri unde vrăjitoarele erau supuse „probei plutirii“. În stânga acestui loc de execuţie se găsea ţigănia oraşului (pe locul magazinului Star de astăzi), o îngrămădire de colibe din pământ, acoperite cu paie, cu uliţe întortocheate, noroioase şi urât mirositoare din cauza pâraielor împuţite ce veneau de pe Schwarzgasse (strada Neagră). Aceasta era strada breslei tăbăcarilor ce îşi vărsau pe canale anume construite butoaiele în care pieile stăteau la înmuiat.

(Una  dintre cele mai cumplite modalităţi de tortură şi execuţie era smulgerea membrelor. Concret, condamnatul era legat de mâini şi de picioare de patru cai, iar aceştia trăgeau până când, efectiv, părţile corpului se desprindeau. Aşa a murit şi Sfântul Hipolit (în imagine)

Un alt loc de execuţie unde răufăcătorii erau lăsaţi să putrezească în public era cel din faţa porţii Closther (intrarea pe actuala stradă a Mureşenilor). Prin această poartă intrau călătorii ce veneau din Moldova. Exista, de asemenea, şi un anunţ prin care cei care ajungeau în Braşov erau informaţi că sosesc într-un oraş posesor al jus gladiis (dreptul de a ucide), un oraş care putea pronunţa şi duce la îndeplinire pedepse cu moartea.

Prima execuţie pronunţată de Senatul Braşovului datează din anul 1442, însă despre cei care le duceau la îndeplinire nu ştim mai nimic. O primă informaţie cu privire la etnia acestora datează din anul 1504 în registrele castelanilor de la Bran, care îi foloseau pe Egiptii sau Ciganorum drept călăi pentru a-i spânzura pe răufăcătorii din satele ce ţineau de cetate.

Călăii din Braşov, dar şi din întreaga Transilvanie, erau ţiganii, care aveau „îndeletniciri spurcate, pentru că ei fac şi pe călăii“, după cum scria, la 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la ­curtea lui Sigismund Bathory. Începând cu anul 1520, registrele Braşovului încep să consemneze execuţiile duse la îndeplinire în oraş de călăii ţigani. Conform acestor însemnări, între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire un număr de 120 de sentinţe, printre care se numărau torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş. Înregistrările amintite sunt de obicei succinte, redând doar sentinţa, cui a fost aplicată şi câţi bani s-au plătit ţiganilor. Descrieri mai ample apar în cazurile care necesitau torturarea învinuiţilor sau arderea pe rug a condamnaţilor, fiind consemnate preţurile plătite pentru materialele necesare acestor operaţiuni.

De asemenea, călăii oraşului erau însărcinaţi şi cu înmormântarea cadavrelor sinucigaşilor. Serviciile acestora erau folosite şi în satele aflate sub jurisdicţia Braşovului. Trebuie menţionat faptul că registrele de plată în general nu consemnează numele călăilor, ei fiind desemnaţi prin pluralurile latine Czigani, Cigani ori Egiptii, doar în anul 1541 este trecut în registrul de plăţi al oraşului „ţiganul Nicolae, care a spânzurat doi răufăcători“.

Şi călăii sfârşesc executaţi…

Documentele păstrate permit reconstituirea dinastiei ţiganilor braşoveni între anii 1695 şi 1719. Marcu a fost decapitat în 1695 pentru mai multe crime. În 1717, călăul Simon a fost tras pe roată fiind acuzat că a ucis o fecioară şi i-a vândut sângele unor evrei. Urmaşul său, Bîţă, a murit de moarte bună, însă fiul acestuia, Gligore, devenit călău, ar fi fost ucis în 1719 de către Palko (al doilea soţ al mamei sale), care îşi dorea pentru sine slujba de călău.

(Gravură  germană înfăţişând călăi care „trag pe roată“ nişte condamnaţi la moarte)

De multe ori călăii braşoveni ucideau şi în afara „programului“, cum este cazul călăului Marcu, judecat în 1695 pentru crimele comise cu câţiva ani înainte. Împotriva acestuia au depus mărturie mai mulţi ţigani, principalul martor fiind Juon der Zigäner Diener (Ion slujitorul ţigan), ceea ce, în terminologia braşoveană, îl desemna pe ţiganul temnicer. În mărturia acestuia cu privire la fărădelegile săvârşite în decursul timpului de călăul oraşului se menţionează:pe când se afla la culesul viei la senatorul Johannes Retsch, alături de alţi ţigani, călăul Marcu a încercat să-i ia cu forţa lui Mămăligă câştigul zilei de muncă, însă senatorul braşovean a intervenit şi i-a cerut să înceteze cu aceste obrăznicii. Răspunsul călăului a fost ca senatorul să tacă din gură, ori îl va lovi cu baltagul. Ion temnicerul îşi mai aminteşte că altă dată, când se afla împreună cu senatorul Simon Weis, călăul Marcu a început să-l ameninţe pe acesta cu bătaia şi „să-i amintească cine este el, care a omorât o sută de oameni şi cine este el (senatorul Weis) faţă de o sută de oameni? Este un păduche, un om de nimic“. „Cam cu trei ani în urmă“, călăul Marcu se afla în curtea senatorului Georg Drauth, care dăruia vin iobagilor orăşeneşti (printre care se numărau şi ţiganii), iar în curtea cu pricina călăul l-a tăiat cu sabia pe Prişcu Lăutarul, acesta murind după trei zile de îngrijire din partea bărbierului. În urma acestor mărturii, pe 20 martie, Senatul braşovean consemna executarea călăului Marcu:„A fost osândit la moarte fostul călău de aici Marcu pentru mai multe omoruri înfăptuite:el a omorât 7 oameni, pe doi i-a tăiat, iar pe alţi 5 i-a dat morţii prin lovituri şi de asemenea a curvit siluind o femeie;pentru împlinirea acestei sentinţe mai întâi să fie târât cu un cal de trei ori în jurul Casei Sfatului şi apoi să fie dus în afara oraşului până la locul de osândă de lângă casa călăului;să-i fie tăiate ambele mâini şi la urmă să-i fie tăiat capul pe butuc şi pus în ţeapă, iar trupul să-i fie îngropat în gunoiul care se găseşte acolo“.

În 1717, un alt călău braşovean este judecat şi condamnat la moarte:„...în februarie a fost tăiat în patru călăul Simon pentru că în noaptea de Sfântul Bartolomeu a tăiat o fată şi i-a vândut sângele evreilor“. Cronicarul braşovean Joseph Teutsch îl descrie astfel:„bărbat înalt, de 35 de ani, pe nume Simon, de familie ţigan“. Acest proces pare ciudat la o primă vedere, deoarece, în 1717, nu existau evrei la Braşov, acestora fiindu-le permis să locuiască doar în Alba Iulia. Însă registrele de plată ale oraşului consemnează faptul că mărturiile celor doi complici au fost smulse sub tortură:„pe 3 februarie au fost torturaţi cei doi băieţi ai călăului, i-am plătit lui Bîţă pentru asta 50 denari, iar pentru scoaterea din oraş a băiatului care s-a spânzurat singur, 1 florin. Când a fost torturat încă o dată celălalt, i-am plătit lui Bîţă 25 denari“. Torturile trebuie să fi fost insuportabile pentru unul dintre cei doi băieţi ai călăului Simon, care a ales să se spânzure, iar cel rămas în viaţă a preferat, sub al doilea rând de tortură, să mărturisească ceea ce voiau anchetatorii să audă. Pe 13 aprilie a fost pus la cazne călăul Simon împreună cu asistentul său, iar pe 22 aprilie „mai întâi a fost călăul zdrobit cu roata şi apoi tăiat în patru, slujitorul său a fost decapitat şi apoi aşezat pe roată“.

Bîţă, Gligore, Palko... şi crime pentru postul de călău

Călăul Simon a fost urmat de Bîţă, călău adus de la Făgăraş, care a slujit oraşul vreme de doar doi ani, în 1719 figurând în locul lui fiul său, Gligore. Dar nici Gligore n-a rezistat foarte mult:el avea să sfârşească ucis de chiar tatăl său vitreg, Palko, mama sa fiind complice la crimă. O anchetă a Senatului braşovean a avut loc la 19 mai 1719, iar Istok, ajutorul de călău, a dat mai multe informaţii privind modul în care s-a făcut trecerea de la un călău la altul şi mijloacele „neortodoxe“ pe care le-au utilizat cei care-şi doreau pentru ei funcţia de călău.

(Gravură  reprezentând cum se desfăşura procedura de decapitare a unui condamnat în spaţiul german, în secolul al XVI-lea)

Astfel, după ce Bîţă, fostul călău, a murit de moarte bună, fiul lui, Gligore, şi-a convins mama să-l lase pe el să preia această slujbă. La puţin timp după aceea, Palko, noul soţ al mamei (şi de-acum tatăl vitreg al lui Gligore), l-a chemat pe Gligore să meargă cu el pe câmp să jupoaie un măgar mort;de atunci, Gligore n-a mai fost văzut, iar Palko a devenit călăul oraşului. Un nepot de-al lui, pe numele Dodoc, a fost văzut purtând dolmanul şi cizmele cu care plecase Gligore.

Ancheta cu privire la dispariţia lui Gligore a fost reluată în 1720, când Neaga, mama celui dispărut, mărturiseşte că Palko, al doilea bărbat al ei, a lovit-o şi ea a ieşit din colibă strigând:„Câine, dacă fiul meu ar fi fost aici nu m-ai fi lovit, ce-au făcut oamenii tăi cu el?“. Întrebată despre ce oameni este vorba, Neaga a răspuns:„Nişte ţigani de şatră, Grancea, Kempul, Dodoc şi alţi câţiva“. Cu privire la fiul său, Neaga a spus autorităţilor că a murit de ciumă şi a fost îngropat lângă casă de către ajutorul de călău Istok şi de alţi doi ţigani. În încheierea interogatoriului, văduva lui Bîţă a negat că ar fi uneltit cu Palko, cel de-al doilea bărbat al ei, devenit între timp călău al oraşului, să-şi ucidă fiul, pe Gligore. Dar la anchetă a mai fost înregistrată o mărturie conform căreia văduva lui Bîţă, împreună cu Palko, Necula şi Dodoc au mers într-o seară la cârciumă, iar pe drum Palko ar fi spus că trebuie să scape cât mai repede de Gligore „pentru că este mai bine să ne bucurăm noi de bucata lui de pâine“. Cazul dispariţiei călăului Gligore a rămas nerezolvat, însă trebuie constatată o tendinţă de păstrare a meseriei de călău în aceeaşi familie.

O meserie bănoasă, dar impură

Anchetele amintite mai sus ne fac să credem că Neaga, mama călăului dispărut Gligore, a fost implicată în uciderea propriului fiu, „pentru ca să ne bucurăm noi de bucata lui de pâine“. O bucată de pâine consistentă, deoarece călăul oraşului Braşov era un om bogat faţă de restul ţiganilor. O reglementare „din vechime“ prevedea că fiecare ţigan trebuia să-i plătească o sumă de doi denari călăului după fiecare execuţie, în afară de banii plătiţi de primăria oraşului. De asemenea, călăul primea câte 4 florini de patru ori pe an (de Paşte, Sfântul Ioan, Sfântul Mihail şi de Crăciun), iar ajutorul său primea câte 2 florini la aceleaşi sărbători. Oficial însă, de la primărie, un călău primea următoarele sume, în funcţie de pedepsele duse la îndeplinire:pentru spânzurarea unui tâlhar – 1 florin, pentru o decapitare sau o tragere pe roată – câte 2 florini, iar pentru torturarea învinuiţilor – câte 25 de denari.

Dacă-l luăm, de pildă, pe călăul Bîţă, în anul 1717 a încasat, oficial, pentru munca sa  10 florini şi 75 de denari. Cadourile de sărbători au urcat câştigurile sale la 26 de florini şi 75 de denari. Şi pentru cele patru execuţii duse la îndeplinire în anul cu pricina, călăul Bîţă trebuie să fi primit de la ţiganii din Braşov şi din district (dacă ne folosim de cifrele recensămintelor din 1755) alţi 26 de florini,   ceea ce a dus câştigurile sale totale la 52 de florini şi 75 de denari. O sumă mare, în condiţiile în care ţiganii geambaşi de cai din Braşov – care erau consideraţi a fi bogaţi – plăteau câte 5 florini impozit anual.

„Bucata de pâine“ a călăului era zdravănă, însă era legată de conceptul de „necurăţenie“, care servea drept bază a organizării sociale a lumii medievale. În orice oraş al acelei perioade, dominat politic de bresle, nu puteai deveni cetăţean decât dacă făceai parte dintr-o astfel de corporaţie. Dar toate statutele breslelor precizau că eventualul candidat trebuia să fie ehrlich – onorabil şi ehelich – născut dintr-o căsătorie legitimă. Prin natura activităţii lor, călăii erau consideraţi unrein – impuri, ceea ce le anula statutul de onorabilitate. Juristul german Eylenberg  justifica dezonoarea călăului prin următoarea metaforă:„Aşa cum anumite părţi ale corpului uman, pe care modestia ne împiedică să le menţionăm, ne scapă de fecale, tot aşa călăii sunt cele mai de jos membre ale corpului politic, fiind eficienţi în curăţirea şi menţinerea statului“.

(Versiunea  clasică a „tragerii pe roată“, în care călăul folosea o roată pentru a zdrobi oasele condamnatului)

Conceptul de impuritate a călăului stătea la baza excluderii sale sociale şi ducea, în Occident, la apariţia „dinastiilor“ de călăi. În Franţa, postul „monsieur de Paris“ (denumirea sub care era cunoscut călăul) a fost ocupat, între 1879 şi 1881, de membrii unei singure familii. Primul din această dinastie a fost Louis Deibler (al cărui nume indică o legătură cu o altă dinastie de călăi din spaţiul Germaniei), urmat de fiul său Anatole, al cărui loc a fost preluat de nepotul Jules-Henri Desfourneaux, urmat de alt nepot al lui Anatole, André Obrecht, şi, în sfârşit, de fiul vitreg al lui André, Marcel Chevalier. În Marea Britanie, meseria de călău a fost deţinută între anii 1902-1956 de familia Pierrepoint:Henry, urmat de fiul său Thomas, ultimul fiind fiul lui Henry, Albert. În spaţiul german, plin de oraşe libere deţinătoare ale dreptului de execuţie, călăii erau siliţi să trăiască la marginea societăţii şi să se căsătorească între ei, rezultând de-a lungul anilor un adevărat monopol asupra meseriei de călău, împărţit de câteva familii.

Căsătorii şi recrutări cu forţa

Din cauza statutului lor de impuri, călăii Braşovului aveau, evident, probleme în a-şi găsi soţii,   Astfel, călăul Marcu, judecat şi executat în 1695, a ­adus-o în casa lui cu forţa pe fiica ţiganului Dumitru cu care a făcut un copil. Martorii din procesul lui Marcu spun că biata ţigancă se temea de Marcu, aşa că a fugit în secuime, lăsându-şi copilul pe mâinile călăului. Mama soţiei fugare a încercat să îşi recupereze nepotul, dar fără succes, şi niciunul dintre martori nu ştia ce s-a întâmplat mai departe cu acest copil.

Mult mai târziu, în anul 1785, mai mulţi ţigani au depus mărturie împotriva călăului braşovean din perioadă (din păcate, documentele nu au înregistrat numele lui). În acest caz, ţiganul Constantin Ţire a mărturisit autorităţilor că a aflat despre călău că acesta „se poartă în mod nepermis cu o altă ţigancă, Stanca Lupulaş“, iar atunci când preotul catolic von Beldi s-a întâlnit cu călăul la o cârciumă şi a încercat să-l convingă să o lase pe ţigancă în pace, călăul l-a bătut cu un toiag şi l-a lovit cu palma peste gură.

Călăii braşoveni întâmpinau dificultăţi şi în recrutarea ajutoarelor, de multe ori servitorii călăului fiind luaţi cu forţa. Conform mărturiei lui Ion temnicerul, călăul Marcu l-a făcut slujitor cu forţa pe Gologanul, „târându-l în coliba sa“, după care „l-a torturat şi i-a tăiat urechile“. La şase săptămâni după aceasta, lui Marcu nu i-a plăcut cum săpase Gologanul o groapă în care trebuia pusă o ţeapă pentru o execuţie, aşa că „l-a bătut pe acesta cu o secure peste piept şi între umeri încât nu mai putea să se ridice în picioare şi doar se târa pe pământ, iar după trei zile a murit“. În anul 1785, ţiganul Ion Colţa s-a plâns de faptul că a fost silit cu forţa de călău să-i fie ajutor şi să participe la două execuţii, mai mult, a fost chiar sechestrat în casa călăului, care l-a obligat să recunoască că îi este dator cu bani ameninţându-l că îl va tăia în bucăţi cu sabia. Chestiunea impurităţii rezultate în urma atingerii călăului era cât se poate de serioasă în Braşovul secolului al XVIII-lea. Ancheta asupra călăului din 1785 consemnează mărturia ţiganului Matei Moldovan care se plânge că, într-o seară, în vreme ce mergea la o nuntă în Altstadt împreună cu soţia şi copilul său, a fost atacat fără motiv de călăul oraşului, care l-a bătut. Urmarea imediată a fost că vecinii săi l-au declarat impur, unrein, în urma contactului cu călăul, şi a început să nu îşi mai poată găsi de lucru în oraş. Matei Moldovan se mai plângea că „a trebuit să dau socoteală vecinilor şi să mă curăţ pentru că spuneau că am avut de-a face cu un ceva necurat şi în felul acesta nici eu, nici alţi oameni cinstiţi nu mai putem umbla pe stradă fără să ne temem de el“.

Intrarea în modernitate

Încet-încet, călăii braşoveni şi-au pierdut importanţa şi sursele de venit. Taxa de doi denari pe care fiecare ţigan trebuia s-o plătească după fiecare execuţie a fost abolită în 1785. În 1856 s-a renunţat la serviciile călăului oraşului, execuţiile fiind duse la îndeplinire prin împuşcare de către un pluton de execuţie. Spânzurătoarea din piatră ridicată în secolul al XVIII-lea, al cărei prim client a fost chiar meşterul zidar care a înălţat-o, a fost demolată în anul 1870. În 1872 au fost desfiinţate breslele, dispărând şi conceptul de „puritate“ a cetăţeanului. Doar la mijlocul secolului al XX-lea mai exista în Braşov porecla de „Henkerjoszi“, dată hingherului, o ultimă amintire a călăului braşovean, desemnat în documentele germane de secol al XVIII-lea, „Henker“.