Din presa de altădată: Mănăstirile din Bucovina

Salbă neprețuită de pietre scumpe, vechile mănăstiri moldovenești de pe plaiurile bucovinene sunt cea mai scumpă podoabă, cu care se poate mândri trecutul nostru. Răsărind din luminișuri de păduri sau prin deschizători adânci de munte, ele îmbată ochii și farmecă mintea: e atâta bogăție de culoare și de lumină când le cuprinde bătaia soarelui, e atâta liniște când te învăluie în pragul serii, umbrele munților, că simți parcă pacea intrând pe ușa larg deschisă a sufletului.

E pacea celor care pot să se desprindă măcar pentru câteva ceasuri de restul lumii, retrăind bucuria mare a credincioșilor din toate veacurile trecute. E pacea pe care a trăit-o credința atâtor ctitori domnești, ce veneau însoțiți de mari alaiuri și atâtor boieri bătrâni și tineri, trecând sau întorcându-se de la oaste; e pacea pe care a trăit-o credința atâtor țărani cu plete lungi și grele.

Toți s-au închinat și în clipele de bucurie și în cele de amărăciune înaintea icoanelor, care împodobeau altarul, toți s-au minunat de meșteșugul zugravilor, care au știut să povestească în chip atât de măiestru pe ziduri, viața lui Isus și a Mariei, viața cea plină de încercări a sfinților, răsplata pentru cei buni și mai ales pedeapsa grozavă pentru cei răi în ziua judecății celei din urmă. Nu toți însă acei care au putut admira vechile biserici moldovenești și-au putut da seama de imensa lor valoare artistică. Cei care n-au putut să le vadă sau cei pe care nu i-a mânat spre ele dragostea pentru asemenea lucruri vechi și frumoase știu și mai puțin despre arta neobișnuit de bogată pe care o reprezintă mănăstirile din Bucovina. Nu există decât puține monumente religioase în întreg Orientul creștin care să le poată sta alături.

La sfântul Munte al Athosului sau la Sinai doar mai întâlnești, strânsă la un loc, atâta bogăție de linie și culoare, de tezaure bisericești și de religii. În vremea când au răsărit, ca florile târzii de toamnă, aceste minunate monumente moldovenești, în țările creștine din Orient nu se mai ridicase de mult nimic, care să însemne ceva mai deosebit. Cele două principate românești erau printre singurele, aici, în acest colț al lumii creștine, care să țină continuu aprinsă făclia ortodoxismului. Arta moldovenească din vremea lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș, a lui Ieremia Movilă și a lui Vasile Lupu reprezintă un apogeu al artei bisericești ortodoxe.

E o artă care trebuie însă a fi cunoscută spre a putea fi apreciată așa cum merită. Fiecare fragment de zugrăveală își are rostul și frumusețea lor. Artistul a știut să creeze, în cadrul precis și sever al „canoanelor” picturii bizantine, forme atât de variate ca linie și culoare, scene dovedind atâta putere de imaginație și compoziție, încât numai cine are veșnic în minte aceste lucruri își dă pe fiecare zi tot mai bine seama de valoarea artistică excepțională a acestor vechi și minunate monumente ale Moldovei.

Ele sunt produsul unor „școli” artistice care au înflorit, în Moldova mai ales, în veacurile al XV-lea și al XVI-lea, începând din vremea domniei lungi și bogate în fapte a lui Ștefan cel Mare și mergând până în primii ani ai veacului al XVII-lea, când alte curente culturale și alți oameni au produs monumente artistice deosebite și ca expresie și ca valoare. Până în pragul secolului XVI, de când datează cele mai multe dintre mănăstirile Bucovinei, așa cum ni s-au păstrat ele până astăzi, arta veche moldovenească cunoscuse o lungă evoluție, cu forme variate și deosebite.

De la biserica lui Bogdan de la Rădăuți, pe care artistul a clădit-o în felul occidental al vechilor biserici romanice, adăugându-i însă contraforți și chenare gotice la ferestre, s-a trecut la monumentele multe și frumoase ale lui Ștefan cel Mare, care prezintă o linie arhitectonică deosebit de elegantă. Cupola subțire și înaltă se ridică în sus spre cer, dând întregului monument o sveltețe pe care n-au mai cunoscut-o niciodată până atunci bisericile din întreg Orientul creștin.

La Hârlău și la Suceava, la Vaslui și la Piatra, întreaga țară a Moldovei a fost semănată de Ștefan cel Mare cu monumente deosebit de frumoase, care dovedesc nivelul artistic înalt la care se ridicase Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Din nefericire, bogata ctitorie a marelui domn, mănăstirea Putna, nu ni s-a păstrat până azi în forma pe care o avea când a înălțat-o Ștefan cel Mare. Plumbii tătărești și sălbăticia cazacilor lui Timuș Chilnicki au adus-o într-o stare de ruină, din care a ieșit transformată așa cum o vedem astăzi.

Un minunat tezaur, cel mai bogat, pe care-l avea vreo mănăstire românească, dovedește însă fastul și bogăția neobișnuită cu care a înțeles Ștefan să-și înzestreze ctitoria. Adevăratul său continuator a fost însă, mai ales pe tărâmul cultural, Petru Rareș. Din vremea domniei lui ni s-au păstrat cele mai multe din bisericile mănăstirilor din Bucovina, refăcute sau clădite atunci din temelie. Ele constituie o raritate în toată arta creștină.

Bisericile mănăstirilor Humor, Vatra Moldoviței, Arbora și Voroneț, continuate la sfârșitul secolului XVI de cea de la Sucevița (foto sus), sunt zugrăvite pe dinafară de la acoperiș până la temelii de o serie nesfârșit de variată de picturi, care îmbracă întreg monumentul ca un covor oriental de o neobișnuită fantezie. Ele se păstrează încă și astăzi, cu toată asprimea climatului de munte, datorită execuției lor excepționale. Fiecare scenă dovedește atâta simț al culorii și al compoziției, atâta fantezie și în amănunte și în întreg, încât în spațiul restrâns pe care-l avem acum la dispoziție nu ne putem opri asupra lor așa cum ar merita-o ele pe deplin.

Ne mulțumim să amintim aici doar câteva din scenele cele mai bogate și mai reprezentative din pictura bisericilor din Bucovina. Ele pot să ne dea totuși o imagine destul de clară despre valoarea excepțională a acestor picturi, ce reprezintă creația cea mai desăvârșită a „școlilor” artistice moldovenești, care au înflorit în jurul mănăstirilor din vremea lui Petru Rareș. Astfel, biserica mănăstirii de la Humor, construită pe la 1530, pe locul unei bisericuțe mai vechi, păstrează aproape intactă pictura exterioară a pereților, ilustrând în special scene din viața Fecioarei Maria.

„Glorificarea Fecioarei” e una din scenele cele mai bogate și mai proaspete din pictura exterioară a bisericii. Pe un tron, cu micul Isus pe genunchi, Fecioara Maria e înconjurată de îngeri, îmbrăcați în haine de o bogăție excepțională, în atitudine de adorație. Dedesubt, profeți în haine regale și sfinți își îndreaptă privirile și mâinile înspre tronul regesc al Mamei lui Isus. Sub această scenă se poate vedea, deși mult mai puțin bine păstrată, scena asediului Constantinopolului, pe care o vom găsi și la biserica mănăstirii Moldovița.

Alături de o mănăstire mai veche, Petru Rareș ridică în 1531 biserica mănăstirii Moldovița, a cărei pictură fu terminată în 1536. De dimensiuni tot atât de modeste ca și biserica Mănăstirii Humor, Moldovița își păstrează încă și astăzi picturi exterioare de aceeași excepțională calitate. Fotografia pe care o redăm prezintă o parte din peretele de apus al bisericii, decorat cu scene din viața Fecioarei Maria, zugrăvite după miniaturile Imnului Acatist. Scena de jos reprezintă asediul Constantinopolului, ca și la Humor, dar cu mult mai bine conservată.

Roma nouă, așezată pe cele șapte coline și înconjurată de ziduri înalte, e plină cu biserici înalte în stil moldovenesc, de procesiuni religioase și de cortegii imperiale, de arcași care resping de pe turnurile înalte, atacul Turcilor. Pe mare se văd corăbiile turcești, iar dinspre dreapta înaintează oștile lui Mahomed al II-lea, călare pe un cal alb, în frunte. Întreaga această scenă dovedește o adevărată bogăție de amănunte și de compoziție, care o așează printre cele mai reușite creații ale lumii creștine.(...)

Cele mai bogate și mai bine păstrate picturi exterioare sunt însă acelea de la biserica mănăstirii Voroneț, ridicată în 1488 de Ștefan cel Mare, mărită și zugrăvită pe la 1557. De o bogăție neobișnuită de amănunte și de culoare e mai ales scena judecății de apoi, care ocupă întreg peretele de apus al bisericii. Creatorul lumii și Mântuitorul oamenilor, Dumnezeu tatăl și fiul, stând pe tron, înconjurați de toate vietățile pământului și de sfinți și îngeri, asistă la cântărirea sufletelor muritorilor.

Necredincioșii, printre care se numără Armenii, Papistașii și Etiopienii, pe care artistul i-a zugrăvit în hainele lor caracteristice, cei încărcați de păcate, care-și așteaptă tremurând cântărirea greșelilor de viața pământească, vor fi împinși de diavol în gura de foc a iadului. Sufletele curate se vor proslăvi în paradis, la umbra chiparoșilor. Jos, artistul a reprezentat și pe David cântând din harfă, care nu e însă altceva decât o chitară de formă italienească, așa cum apar cântând și îngerii lui Melozzo da Forli în celebrele sale fresce. Pe peretele de la miazăzi apar alte scene dovedind aceeași surprinzătoare vioiciune. Cele reprezentând clipe din viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, martirizat de tătari, au o prospețime și o vervă, cum rar se mai întâlnește în pictura bisericilor din întreg Orientul creștin. (...)

Sursă:

Em. Condurachi, Almanahul ziarelor Basarabia și Bucovina, București, 1942