Din istoria unei case uitate - Pentru salvarea Casei Enescu din Mihăileni

Undeva, în Moldova de Nord, pe un deal din susul apei Siretului, o casă a lui George Enescu stă să se dărâme. Trista privelişte ce se înfăţişează călătorului are la origine un conglomerat de cauze, multe dintre ele fiind ilustrative pentru cunoaşterea incompletă a biografiei compozitorului român.

Schimbarea de decor din 1945, generozitatea lui Enescu, imposibilitatea acestuia de a-şi mai revendica sau măcar îngriji casa, cauzată de plecarea lui definitivă din ţară în 1946 şi de faptul că a fost silit să renunţe la toate proprietăţile sale, înstrăinarea ei tacită şi tratamentul de care s-a bucurat din partea actualilor posesori de la Mihăileni, îmbinate cu aspectele biografice mai puţin luate în considerare şi având conotaţii de ordin psihologic (divorţul soţilor Enescu) – toate acestea au făcut ca nu doar peste o casă, ci peste o întreagă epocă şi un capitol de decenii al existenţei lui Enescu să se aştearnă un văl de uitare şi de nepăsare.

Placa memorială din marmură albă a dispărut fără urmă de pe zidurile casei după 1989 (valoarea şi istoria ei fiind, în prezent, o piedică pentru cei care vor să o radă de pe faţa pământului), iar mărul din curte, sub care Enescu zăbovea îndelung, şi din care – de fiecare dată, înainte de plecare – „fura” mere pentru drum, a fost tăiat.

Construită de străbunii lui Enescu după mamă, casa din Târgul Mihăilenilor este în sine un monument arhitectonic reprezentativ pentru tipul de casă de ţară moldovenească din secolele XVIII-XIX, aflată şi ea tot mai mult pe cale de dispariţie.

George Enescu, proprietarul casei de la Mihăileni

Au existat și voci care au afirmat recent că gospodăria de la Mihăileni nu ar fi fost proprietatea lui Enescu. Realitatea este cu totul alta, aşa cum o atestă, în 1932, publicaţia „Moldova Literară” a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni. Informaţia, în mod inexplicabil neglijată, a fost confirmată de curând de un document enescian inedit, pus la dispoziţie nouă în scopul salvării casei şi al introducerii ei pe lista monumentelor de patrimoniu de către domnul dr. Ştefan Botez, nepotul după verişoară al lui George Enescu;bunica domnului Botez a fost Eugenia Dimitriu (născută Partenie), fiica Profirei Partenie, născută Enescu (sora lui Costache Enescu, tatăl compozitorului).

Acest document, pe care l-am publicat în săptămânalul ieşean „Suplimentul de cultură”, nr. 396 din 20 aprilie 2013, confirmă nu doar dreptul de proprietate al lui George Enescu asupra casei din Mihăileni, dar, mai mult, obligă, la aproape un veac de la data aşternerii lui pe hârtie, la salvarea şi restaurarea urgentă a acesteia, aşa cum o impun respectul şi pietatea datorate memoriei marelui compozitor român:

„Printr-acesta declar că pun casa mea cu grădina ce-o înconjoară, situată 34 Strada Florilor Mihăileni, verişoarei mele Eugenia Dimitriu născută Partenie la dispoziţie pe timp nelimitat, atât cât ea sau copiii săi vor fi cu domiciliul în Mihăileni. Imediat ce ea sau copiii săi vor părăsi Mihăilenii, casa cu grădina îmi vor fi restituite în bună stare, ţinând socoteală de vechime.

George Enescu, Dorohoi, în 28 august/10 septembrie, 1918”

De casa lui Enescu de la Mihăileni se leagă o întreagă istorie, atât pe linia maternă, cât şi pe cea paternă, a rudelor sale, pe care o vom depăna aici cu ajutorul surselor aflate până în acest moment la dispoziţia noastră. Din motive greu de înţeles, enescologia românească s-a aplecat, până în prezent, mult prea puţin asupra familiei mamei compozitorului, deși din neamul Cosmovicilor s-au ridicat oameni de mare valoare și renume, care au contribuit decisiv la dezvoltarea culturii și știinţelor în România. De asemenea, strânsele legături de rudenie și prietenie dintre aceste personalităţi marcante și George Enescu au rămas, în marea majoritate a cazurilor și într-un mod cel puţin ciudat, într-un soi de penumbră.

Străbunicul compozitorului, Costache (după alte surse Emilian), fiul lui Costake Cozma Nestor (sau Nistor, care încă trăia pe la 1800), cel care şi-a schimbat numele în Cosmovici (Cozmovici), a fost un compozitor de muzică psaltică şi lucrări corale, care studiase la Viena și ale cărui manuscrise s-ar fi păstrat în Biblioteca Catedralei din Cernăuţi. Potrivit informaţiilor moștenite prin tradiţia familiei și transmise de Maria Cosmovici fiului său George Enescu, acesta îmbrăcase mai apoi„haina ecleziastică, trecuse în Moldova, ctitorind casa familiei din Mihăileni”.Vărul primar al lui Enescu, compozitorul Alexandru Cosmovici, oferă și alte detalii preţioase despre acest străbun de vază, despre care se ştiu încă prea puţine:„zis episcopul de Rădăuţi”, el„primise de la austrieci, ca blazon de familie obligatoriu, trei cornuri de vânătoare dispuse în treflă”.

Costache (Emilian) a avut trei băieţi:Ioan, Constantin şi Gheorghe. Preotul Ioan Cosmovici (m. 25 august 1878, bunicul după mamă al lui Enescu) avea să se răspopească mai târziu, deşi pe crucea mormântului de la Mihăileni (unde odihneşte alături de fiica Maria şi soţia Zenovia Vogoride, descendentă a unei vechi familii boiereşti din Moldova) este trecut ca „Iconomu” – rang onorific acordat preoţilor sachelari cu o activitate bisericească remarcabilă şi merite deosebite, ei având ca semne distinctive în vestimentaţie brâul roşu şi bederniţa. Ioan a avut, la rândul său, trei copii:Maria (n. 1839 sau 1851 – dată încă neclarificată –, mama lui George Enescu, care creşte şi se stinge din viaţă la Mihăileni, la 17 februarie/2 martie 1909), Elena (m. 1872) și Leon (renumitul biolog Dr. Leon Cosmovici, n. 1857 la Sasca Mare, Suceava – m. 1921 la Iași, cu studii primare la Iași, apoi licenţă și doctorat la Sorbona, eminent profesor al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, fondatorul învăţământului de fiziologie animală din România, tatăl pictorului Jean Cosmovici și al compozitorului Alexandru Cosmovici).

Personalitate interesantă, ce-ar merita o mai atentă privire din partea exegeţilor enescieni, preotul Ioan Cosmovici cânta la pian şi la chitară (lucru rar în acele vremuri), aducând în casa de la Mihăileni chiar un pian în toată regula. Acest instrument va fi acelaşi pe care, ceva mai târziu, mâinile micului Enescu vor căuta înfrigurate miracolul polifoniei şi al împletirii armoniilor. Mai mult, vărul lui Enescu, Alexandru, spune că„înainte de a avea o vioară în mână, mama sa îi aşternuse degeţelele pe clape, la o vârstă fragedă”, iar Romeo Drăghici susţine că acesta este„pianul vechi al familiei Vogoride pe care învăţase să cânte, în copilărie, Maria Enescu”şi care, mai târziu, va fi adus de la Mihăileni„într-un car cu paie şi acoperit cu ţoluri”, spre marea bucurie a copilului Enescu.

Ioan Cosmovici a transmis pasiunea şi preocuparea pentru muzică şi fiicei sale Maria, care a primit o educaţie aleasă, cu studii liceale făcute la Cernăuţi, cultivându-i astfel firea extrem de muzicală, căci vocea frumoasă şi-o acompania singură la pian ori chitară. Tatăl şi fiica vor lua în casă lecţii de muzică de la profesori de seamă din Cernăuţi, „tocmiţi” special pentru asta, Ioan devenind un adevărat virtuoz pianist şi un excepţional acompaniator.

Semnalăm – pentru prima oară – o eroare de transcriere, aparţinând lui Bernard Gavoty, din cele 20 de Convorbiri radiofonice cu maestrul (Entretiens avec Georges Enesco, difuzate la Radiodifuziunea Naţională Franceză în 1951 și 1953), care s-a strecurat și a fost preluată ca atare în toate ediţiile volumuluiLes Souvenirs de Georges Enescoși, implicit, în toate traducerile și scrierile dedicate ulterior compozitorului, care o citează. Enescu spune clar că„mama mea era, ca și tatăl meu, fiica unui preot ortodox”și nu nepoata(„ma mère était, comme mon père, la fille d’un prêtre orthodoxe“). Faptul că Enescu ar fi omis o generaţie (și părinţii, și bunicii lui fiind preoţi) ar fi fost, în mod evident, lipsit de orice logică.

Merită subliniată aici componenta nu doar nativ-muzicală, dar şi extrem de cultivată a ramurii materne a familiei lui Enescu, prin preocupările pentru muzica cultă ea depăşind cu mult stadiul unor simpli iubitori-amatori. Este ceea ce o deosebeşte de strămoşii pe linie paternă, la care înclinaţiile muzicale s-au manifestat cu precădere în zona cântării bisericeşti, și asta într-un mod cu totul excepţional:străbunicul compozitorului, EneaGalin (al cărui nume de botez va deveni Enescu), a fost dascăl şi un renumit cântăreţ de strană din Siminicea, adus anume de domnitorul Alexandru Moruzi pentru a sluji în biserica de la Zvoriştea, în (pe atunci) judeţul Dorohoi. Se povestea că oamenii străbăteau distanţe de zeci de kilometri ca să-l asculte. La fel, bunicul lui Enescu dinspre tată, preotul Gheorghe, avea o minunată voce de tenor, cu „viers îngeresc”, rămasă vestită prin părţile locului, de veneau toţi musafirii şi neamurile Moruzeștilor la slujbele lui. Însuși George Enescu avea să povestească peste ani trăirea vecină cu transa de care avusese parte în copilărie la slujba bunicului și care avea să-l marcheze profund – emoţional și muzical:„Eram atât de transportat, încât mă credeam singur lângă altar... O așa slujbă bisericească n-am pomenit și o voi ţine minte toată viaţa!“.Fiul său Costache, tatăl compozitorului, a moştenit de la preotul Gheorghe admirabila voce de tenor, dar, renunţând la drumul preoţiei și devenind învăţător, avea să înveţe să cânte şi la vioară, a fost dirijor de cor şi dădea adevărate concerte în casă împreună cu soţia sa – el la vioară, iar ea acompaniindu-l la pian ori chitară.

La rândul lui, Enescu a fost hărăzit – pe lângă „prea multele” sale daruri – şi cu o voce cu totul ieşită din comun, fiind asemuit de contemporani cu Şaliapin. Fragmentul dinConvorbirile cu Gavoty, în care Enescu redă celebra scenă a Sfinxului dinŒdipe, stă mărturie pentru glasul excepţional al maestrului (şi, totodată, pentru filonul de inspiraţie bizantină ce străbate ca un fir roşu capodopera enesciană). Este cunoscut că la reprezentaţia actului III dinSiegfriedde Wagner, din 1937, de la Bucureşti, din cauza îmbolnăvirii basului şi a absenţei acestuia la repetiţii, Enescu a preluat cu dezinvoltură rolul lui Wotan, oferind de la pupitrul dirijoral o versiune interpretativă care a uluit – prin precizia şi volumul vocii – deopotrivă publicul şi artiştii aflaţi pe scenă.

Revenind însă la rudele-muzicieni din partea mamei, a căror istorie este legată de casa de la Mihăileni, trebuie remarcat unchiul George Cosmovici (n. 1859 la Sasca Mare, Suceava – m. 1927 la Paris), văr primar al mamei lui Enescu, compozitor de succes în epocă, cu studii muzicale la Dresda şi o creaţie componistică bogată:muzică instrumentală, de cameră şi vocală (numeroase lieduri, dintre care multe pe versurile Reginei-poete Carmen Sylva, cu care avea o relaţie apropiată), dar şi opere – reprezentate în teatre lirice europene de prim rang. Merită amintiteFântâna Blanduziei(cu premiera în 1910, la Bucureşti) și mai alesMărioara(1902), operă în trei acte pe un libret de Carmen Sylva, cu o reducţie pentru pian aparţinând chiar lui George Enescu, pusă în scenă prima dată în 1905 la Neues Deutsches Theater din Praga, care va avea parte şi de o premieră vieneză încununată de succes la Volksoper în 1914 şi chiar de tipărire. Alexandru Cosmovici spune că la această premieră au mers şi membri ai familiei, iar Enescu, venit la Viena special pentru a fi alături, nu a mai putut rămâne la spectacol, fiind nevoit să se întoarcă la Paris pentru a onora alte angajamente. Deși în România opera nu a avut parte de o reprezentaţie nici până în ziua de astăzi, Mărioaraavea să figureze în repertoriul teatrelor din Nürnberg (1906), Leipzig (până în 1943), Cernăuţi și Lvov.

Continuând tradiţia, fiica lui George Cosmovici, Maria (Mariana sau Mărioara), pianistă de mare talent, a studiat compoziţia la Paris cu Gabriel Fauré şi André Gédalge (în clasa căruia o introdusese chiar Enescu), dar a pierit în floarea vârstei (în mai 1909), după ce abia absolvise în mod strălucit Conservatorul din Paris. Nu este de uitat nici verişoara Matilda („Matilduţa”, 1887-1916), sora lui Alexandru Cosmovici (din prima căsătorie a tatălui său Leon cu Adèle Blancfort), tot pianistă, care, sfătuită de Enescu, a studiat pianul la Viena, iar mai târziu, în 1906, a devenit soţia compozitorului Alexandru Zirra. 

Interesantă ne apare şi mătuşa (prin alianţă) Eufrosina Aronovici, o austriacă ce absolvise pianul la Conservatorul din Viena şi care a jucat un rol important într-un moment decisiv al educaţiei şi destinului micului Jorj:datorită intervenţiei ei şi a recomandării lui Caudella, Enescu a obţinut acea dispensă de vârstă pentru a putea fi admis la cursurile Conservatorului vienez la doar 7 ani (la 5 octombrie 1888), vârsta minimă fiind de 10 ani (amintim aici că, până la George Enescu, la Viena se mai făcuse o singură excepţie de la această regulă, doar în cazul altui copil-minune, a vienezului Fritz Kreisler, cel care va deveni peste ani, la Paris, un preţios coleg şi prieten al compozitorului român). 

Şi, în sfârşit (dar nu la urmă), este de amintit compozitorul şi muzicologul Alexandru Cosmovici (n. 1901 la Iași – m. 1995 la București), vărul primar al lui Enescu (fiul lui Leon, fratele Mariei Enescu), cu studii la conservatoarele din Iaşi (cu Alexandru Zirra), Milano (cu Carlo Gatti) şi Paris (la École Normale de Musique, cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger), autorul cărţii care limpezeşte şi corectează atâtea aspecte neclare ale biografiei enesciene sau chiar schimbă radical viziunea asupra altora, adesea eronat prezentate. (Să-l menţionăm aici și pe fiul acestuia, Andrei Cosmovici, 1927-2013, reputatul profesor de psihologie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.) Se impune ca – într-o nouăMonografieenesciană ce se cere urgent scrisă – informaţiile pe care le oferă volumul lui Alexandru Cosmovici, multe inedite şi prea multe într-un mod inexplicabil ignorate, să ocupe un loc de frunte. 

Traumele mai puţin ştiuteale familiei Enescu

George este al optulea copil al Eneştilor, după un lung şi inimaginabil şir de drame trăite de părinţii săi:Maria a pierdut patru sarcini, alţi doi copii au murit de mici, iar ceilalţi cinci, mai mărişori (între care un băieţel Emil, mort la 6 ani, care se arăta a fi un adevărat geniu matematic, şi o fetiţă Veronica, moartă la 8 ani, cu mare talent la pictură) au fost cu toţii seceraţi de cumplita epidemie de angină difterică, izbucnită în iarna Războiului de Independenţă (1877-1878).

Şi cum nenorocirile nu vin niciodată singure, același an 1878 a mai adus în familia Cosmovici-Enescu un alt eveniment atât de tragic încât pare de necrezut (episod trecut – din motive de neînţeles – cu totul neobservat în scrierile dedicate biografiei compozitorului, deşi el este relatat în detaliu de George Enescu, citat de vărul său Alexandru Cosmovici). Cu ocazia ctitoriei unui monument în memoria ostaşilor români căzuţi în Războiul de Independenţă, ctitorie la care membrii familiei Cosmovici au avut contribuţia cea mai importantă, masa dată în cinstea „târnosirii bisericii” a provocat moartea prin otrăvire – ciuperci, fosfor sau otravă (?!) – a majorităţii celor care au participat la ea. Aşa au pierit în chip năpraznic bunicii lui Enescu, Ioan şi Zenovia Cosmovici, precum şi unchiul său Constantin cu soţia sa Eufrosina, înainte să împlinească vârsta de cincizeci de ani – după cum îi povestea îndurerat Enescu vărului său. Bunicii au fost îngropaţi la Mihăileni, unde odihnesc până în ziua de astăzi, alături de fiica lor Maria, în mormântul pe care cu greu îl descoperi, înecat în iarba deasă şi înaltă a uitării. La auzul veştii, Maria Enescu a avut o cădere cumplită, urmată de o nouă pierdere de sarcină avansată cu repercusiuni grave.

Cumplita imagine descrisă de mama sa avea să-l urmărească pe Enescu decenii la rând, frământările sale întrupându-se peste ani în sfâșietoarelelamentoso-uri din scena cortegiului funerar al actului III dinŒdipe, după cum o mărturisea chiar el vărului Alexandru:„Îmi imaginam o hecatombă:tânguirile familiilor ce întovărășesc convoiul ciumaţilor! Mă gândeam cât trebuie să se fi chinuit atunci bătrânii noștri, în acele zile de pomină!”

Născut în cămeșa norocului

Părăsind Vornicenii, sat unde Costache Enescu fusese învăţător şi peste care se abătuse cumplita epidemie de difterie, şi lăsând în urmă ţintirimul plin de crucile micuţilor, soţii Enescu se vor muta la Liveni, într-o proprietate cumpărată pentru ei de la familia Vârnav de către unchiul Gheorghe şi mătuşa Eufrosina Cosmovici din Corlăteni, oameni înstăriţi care o iubeau pe Maria ca pe propria lor fiică (ei neavând copii). O căsuţă cu grădină şi livadă frumoasă, retrasă (atunci, ca şi acum), unde peste trei ani de zile, la ceasurile opt ale unei seri de august, aproape nesperat, avea să vină pe lume odorul„farmacat din scăldătoare, trezit în cămeşa norocului”, ce va lumina vieţile atât de încercate ale părinţilor săi. Se împlinea o profeţie...

George Enescu (în actul de naştere Gheorghe, aşa cum se va iscăli, de altfel, deseori) s-a născut, aşadar, în cătunul Liveni-Vârnav, comuna Cordăreni, judeţul Dorohoi (astăzi George Enescu, judeţul Botoşani), la 7 august/19 august 1881. În căsuţa din capul satului, Jorjac şi-a petrecut prima copilărie, iar ecourile muzicale ale celor dintâi amintiri ni le va dărui, peste decenii, în geniala suită pentru vioară şi pianImpressions d’Enfance op. 28, compusă la maturitate, în 1938, şi dedicată memoriei lui Eduard Caudella. Peste trei ani, prin 1884, Costache Enescu a luat în arendă proprietăţi ale Aşezământului Institutului Nicolae Sofian din Botoşani, familia mutându-se, în consecinţă, în conacul spaţios şi impunător din satul vecin, de la Cracalia.

Naşterea lui Jorjac le-a adus soţilor Enescu – ne-o spune chiar el înAmintiri–„mai multă spaimă decât bucurie”şi înţelegem de ce va fi, tot după propriile-i mărturisiri, înconjurat de o grijă dusă până la extrem, într-un„climat de vigilenţă înspăimântat㔺i o dragoste ca o„căldură de seră, sufocantă şi pasionată”.Nu e de mirare că genialul copil va„creşte prea repede”, iar cheia hipersensibilităţii bărbatului de mai târziu –„un fel de jupuit de viu” („écorché vif“)– o găsim, fără îndoială, în anii copilăriei sale. 

Închis ca într-o colivie (piuitul trist şi singuratic dinOiseau en cagealImpresiilor din copilărie– de fapt, nimeni altul decât Jorjac – înduioşează până la lacrimi), Enescu nu avea colegi de joacă şi orice contact cu persoane străine îi era cu desăvârşire interzis, căci teama părinţilor faţă de o eventuală contaminare era prea mare. Singurele tovarăşe ale copilului erau muzica şi pictura... Şi totuşi, în ciuda clopotului de sticlă sub care era apărat de „boale şi diochi”, copilăria lui Enescu a avut pentru el parfumul de basm rupt dintr-un colţ de rai, în mijlocul naturii şi al„câmpiei moldave, al lanurilor de orz şi porumb, cu fâşiile de codru bătrân, fără vreo fărâmă de lumină la orizont, cu satele vechi zărindu-se printre mesteceni şi sălcii, [...] cu biserica frumoasă cu icoane aurite, tremurând vii prin fumul de tămâie. [...] Da, aşa arată ţara mea şi tot aşa imaginea pe care am luat-o pretutindeni cu mine”.

„Mais si c’était un piège du Dieu...?“ (Œdipe, actul II)

Anul 1888 a fost unul de răscruce, căci destinul, cu bune şi rele, lucrează pentru micul Enescu, iar drumul său avea să ia o cotitură decisivă. Starea sănătăţii Mariei Enescu dădea semne de îngrijorare, iar familia a venit la Iaşi pentru un control medical aranjat de Dr. Leon Cosmovici (fratele Mariei şi tatăl compozitorului Alexandru Cosmovici) cu colegi ai acestuia de la Facultatea ieşeană de medicină. Li s-a recomandat urgent extirparea radicală a tumorii maligne la Viena, unde se practica deja cu succes operaţia sub anestezie. Această nouă lovitură a sorţii şi zvonul unei alte epidemii de difterie ce ameninţa Moldova, precum şi o anumită răceală tot mai accentuată dintre soţii Enescu au coincis în timp cu sfatul lui Eduard Caudella de a-l trimite pe copil la studii la Viena. Deşi Costache Enescu a făcut în toamna lui 1888 drumul până în capitala Imperiului pentru a-i instala pe copil şi pe mamă într-o pensiune din Apfelgasse nr. 6 (aflată la doar două străduţe de locuinţa lui Brahms), soţii au hotărât ca doar Maria să rămână cu cel mic (Costache fiind, desigur, nevoit să se întoarcă în ţară şi pentru treburile de la moşii). Era, în acelaşi timp, şi o formulă discretă şi elegantă a separării celor doi.

În urma operaţiei de la Viena, viaţa Mariei Enescu a fost salvată şi prelungită cu 21 de ani, ceea ce pentru acele vremuri – și nu numai – era o adevărată minune. Ea nu a rămas, însă, nici un an în capitala Imperiului, neputând să se adapteze climei şi vânturilor Vindobonei. 

De la „Jorjîcă”  la Georges-Jacques...

George avea să rămână la Viena în grija minunatei Mademoiselle Lydie Cèdre – guvernanta franceză cu un rol atât de important în formarea lui Enescu, femeie admirabilă, caldă şi extrem de educată, care, conştientă de excepţionala dotare nativă a copilului, i-a modelat şi şlefuit pas cu pas personalitatea, oferindu-i o cultură generală solidă, fiindu-i chiar parteneră-pianistă la patru mâini (de remarcat, gen muzical favorit al copilului-compozitor Enescu). Tot ei îi datorăm şi numele de alint intrat în istorie, căci „Mam’zelle Ledie”, care nu putea nicicum să pronunţe moldovenescul „Jorjîcă”, crezuse iniţial că micul Enescu avea două prenume îmbinate, ca la francezi (Georges şi Jacques) şi îl va reboteza... Jorjac! 

Fireşte că au urmat inevitabilele variaţiuni moldoveneşti pe o temă franţuzească:Jurjac, Jorjacule ori Jorjacu’ tatii... Ea a fost zâna bună a copilului până la vârsta de 10 ani, când acesta se mută în casa din Nibelungengasse nr. 10 a profesorului său Josef Hellmesberger Jr., unde avea să fie practic „adoptat” de acesta, dezvoltându-se într-un climat muzical şi cultural de excepţie, în mijlocul şedinţelor de cvartet ale Hellmesberg-ilor şi fraţilor Rosé (Rosenbaum, originari din Iaşi), cântând după ştimele manuscris ale lui Beethoven, cu un Johannes Brahms ca oaspete de seamă şi nelipsit din această reşedinţă.

Casa de la Mihaileni în interbelic

O despărţire tăinuită

Slăbită şi în convalescenţă, Maria Enescu s-a întors în ţară, comunicându-i lui Costache hotărârea ei de a divorţa, determinată, cu siguranţă, şi de cruda şi nefondata mentalitate a vremurilor, conform căreia „racul” era molipsitor, separarea conjugală fiind recomandată. A urmat încercarea dramatică a Mariei de a se călugări la Mănăstirea Văratec, unde, cum era de aşteptat, nu a rezistat mai mult de trei luni asprelor condiţii monahale, iar Costache avea s-o aducă înapoi acasă. După acest trist episod, Maria Enescu s-a retras definitiv în casa părintească de la Mihăileni, soţii reuşind, însă, să ascundă această separare faţă de micul Enescu până în vara lui 1893, când Jorjac absolvea cu brio cursurile Conservatorului din Viena.

Trebuie, însă, subliniat că, deşi nu mai trăiau sub acelaşi acoperiş, relaţia umană şi componenta afectivă dintre soţii Enescu nu va fi fost cu nimic zdruncinată, dimpotrivă. Costache poartă o grijă admirabilă soţiei sale, susţinând-o financiar şi moral, iar surorile sale („scumpa” Tinca – confidenta şi mătuşa preferată a lui Jorjac, ale cărei portrete dezvăluie o asemănare izbitoare cu nepotul George –, Profira Partenie sau Maria Budacă) vor fi în permanenţă alături de Maria Enescu la Mihăileni. Mai mult, se remarcă relaţiile extrem de strânse dintre familiile Enescu şi Cosmovici, precum şi persoana lui Ioan Enescu, fratele lui Costache, preot şi învăţător, paroh ani de zile în Mihăileni, „figură simpatică a clerului dorohoian şi un vrednic slujitor al celor sfinte”, unchi la care Enescu ţinea mult şi la care vom reveni în rândurile de mai jos.

Poate cel mai frumos portret al Mariei Enescu îl schiţează Alexandru Cosmovici, vărul primar al marelui compozitor, reliefând, totodată, cu un fin spirit de observaţie şi duioşie familiară, asemănarea dintre mamă şi fiu:„[...] prin anul 1907, ne vizitase şi mătuşa Maria, mama bădiei Jorj. Venise-n Iaşi, zicea, pentru «doftori». Era slăbuţă, trasă la faţă şi, deşi tânără încă, părea îmbătrânită de suferinţe. Totuşi era vioaie şi ochii ei zvârleau scântei, ca şi-ai bădiei. Se îmbrăca în negru, iar pe cap purta un bariz. Povestea multe şi de toate, cu glas dulce, îmbietor. Ştia şi basme minunate, pe care le rostea atâta de frumos, încât îmi ziceam ce fericit trebuie să fi fost bădia când era mic, ca să tot stea să le asculte”.

Firile profund diferite ale soţilor Enescu au condus, aşadar, la o despărţire ce devenise inevitabilă. Natură delicată, introvertită şi hipersensibilă, Maria Enescu s-a retras tot mai mult, iar melancolia ei a fost adâncită de cumplitele lovituri ale sorţii, pe care le-a suportat cu stoicism. Separarea de copilul iubit a accentuat, se pare, simptomele tot mai evidente ale unei depresii prelungite (şi, din nefericire, netratată în acele vremuri), iar mama compozitorului avea să alunece treptat spre misticism, dând chiar semne de neacceptare a realităţii despărţirii de fiul ei. Romeo Drăghici, pe urmele lui Enescu, dezvăluie imagini sfâşietoare ale unei mame îndurerate ce îmbrăca o păpuşă în hainele lui „Cocuţă” (alintul ei pentru George), legănând-o şi culcând-o în pat cu lacrimi în ochi. La polul opus, Costache – aşa cum ni-l descria chiar Enescu – întrupa imaginea bărbatului„voinic, plesnind de sănătate, degajând o energie binefăcătoare”, energic, vesel şi zgomotos, „intrând fluierând în iatacurile întunecate şi trântind uşa după el, de se clătinau zidurile groase”, în timp ce„coana Marghioliţa, firavă şi tăcută, îşi ducea mâinile la urechi cu o privire dojenitoare”.

Cu delicateţe şi discreţie, soţii Enescu au reuşit să ţină copilul departe de neînţelegerile şi evidenta incompatibilitate dintre ei. Scrisorile lor, pline de căldură, grijă şi diplomaţie, îl făceau să înţeleagă că „sunt bine, sănătoşi”, că-i urmăresc pas cu pas evoluţia muzicală şi-l aşteaptă cu nerăbdare să vină în ţară, în vacanţă, unde şerbetul şi bunătăţile Mariei Enescu erau gata pregătite. Jorjac nu trebuie întristat nicicum, căci studiul în capitala austriacă e greu, tabla de materii încărcată, iar profesorii cum nu se poate mai exigenţi.

Prima confruntare cu destinul – divorţul părinţilor

Se pare, totuşi, că anumiţi „binevoitori” au avut grijă ca zvonuri despre problemele conjugale ale părinţilor să ajungă la urechile copilului, astfel încât acesta îi va scrie îngrijorat tatălui său la Cracalia. Răspunsul lui Costache Enescu vine răspicat, dar plin de dragoste şi grijă pentru copilul temător şi necăjit, cerându-i să nu dea ascultare „intrigilor stupide” ale unor „străini răutăcioşi şi nebuni” (cum îi numeşte în scrisoarea către fiul său din 19 februarie 1893) şi să se „ocupe numai de studiile” sale, căci el, tatăl, nu avea„nimica în vedere decât creşterea ta ca singurul copil ce te am şi că te iubesc atâta”.

Strădaniile şi grija părinţilor au dat roade, căci în vara lui 1893, Jorjacul cel„foarte sârguincios şi chiar destul de cuminte”(aşa cum ni se descrie singur cu un zâmbet în colţu’ gurii) obţine la nici 12 ani împliniţi mult râvnita diplomă a Conservatorului vienez cu un succes fulminant, încununat de celebraGesellschaftsmedaillea instituţiei muzicale din capitala Imperiului, distincţie rar acordată. Calificativele lui Enescu la toate materiile de examen sunt de „excelenţă”, iar cronicarii vienezi, care-l numiseră încă de la primele sale apariţii pe scenă „noul Mozart”, spuneau acum despre micul „Georg” Enescu –„der Liebling seines Professors Hellmesberger junior” („elevul preferat al profesorului Hellmesberger Jr.”)și„puștiul din România care a electrizat sala”– că„a intrat deja în rândul virtuozilor”, că a fost„momentul culminant al serii, răsplătit cu aplauze de-a dreptul furtunoase”, că„este deja un iniţiat în toate misterele virtuozităţii moderne”, lăudând, fără excepţie, „bravura și stăpânirea tehnică suverană”, „precizia fără greș a intonaţiei și inteligenţa muzicală de-a dreptul uimitoare”, „sunetul cald și admirabil”, „forţa și înţelegerea muzicală cu totul neobișnuite” și declarând că„micul român face cinste Conservatorului și maestrului său”.

Venit vara în vacanţă, copilul Enescu avea să fie, însă, confruntat cu primul mare şoc al vieţii sale:vede „lucrurile schimbate peste tot”, plânge şi înţelege... Cu inima îndoită de durere, îşi pune părinţii să jure că nu se vor despărţi niciodată. Aceştia îi promit, dar...

Este momentul dramatic care marchează un nou prag de maturizare, forţată şi grăbită, a copilului-adolescent Enescu. În toţi anii ce au urmat, el şi-a împărţit timpul petrecut în România între Cracalia şi Mihăileni, între „casa tatei” şi „casa mamei”, revenind repetat de câte ori îi permitea programul şi aşa încărcat, onorând cât şi cum putea mai bine obligaţiile de inimă impuse de un „domiciliu împărţit”. Este un capitol dureros în biografia enesciană despre care compozitorul, cu discreţia şi eleganţa-i binecunoscute vis-à-vis de viaţa sa intimă, nu vorbeşte, dar care l-a traumatizat, fără îndoială. Un viitor studiu psihologic aprofundat pe această temă, scris cu respectul şi delicateţea cuvenite, s-ar constitui cu siguranţă într-un binevenit şi necesar aport la mai buna cunoaştere şi înţelegere a formării personalităţii extrem de complexe a omului Enescu.

O copilărie de poveste la Mihăileni

Este înduioşător şi admirabil modul în care părinţii şi-au dat toată silinţa ca Jorjac să fie fericit şi să sufere cât mai puţin, iar decizia lui Costache de a-l mai trimite încă un an la Viena, pentru a studia în continuare compoziţia cu Robert Fuchs, poate fi interpretată şi ca un mod de a ţine copilul cât mai departe de zbuciumul acestei despărţiri. La rândul său, Enescu, reţinut precum îl ştim, preferă să-şi amintească şi să povestească acele momente fericite ale unei copilării rupte, parcă, din basmele bunicilor.

Bunăoară, bărbatul Enescu se entuziasmează ca un băieţandru amintindu-şi fluturii frumos împodobiţi după care alerga odinioară:„Uite, fluturele acesta eu îl prindeam când eram copil, în livadă la Mihăileni! Îi prindeam cu volocul şi îi puneam în bold. Ce de mai desene şi ce de mai culori!”.Iar deosebirile între podoabele colorate ale fluturilor erau mari, în funcţie de locurile pe unde îi găsea, iar treaba din cale-afară de serioasă, căci„una era câmpia cu holdele de la Cracalia şi alta era dealul Mihăilenilor, din susul apei Siretului şi cu pădurile alăturate!”.Apoi le desena pe toate – păsări, fluturi, flori – cu culori vii aduse din prăvăliile Dorohoiului de un inginer „hotarnic” în care mama sa avea încredere. Şi bădia Jorj depăna mai departe şirul amintirilor, căci pe cât de rezervat şi scump la vorbă era cu străinii, pe atât de mult îşi dădea drumul în familie, cu apropiaţii, istorisind în dulcele grai moldovenesc vrute şi nevrute, cu mult haz şi amănunte, reînviind imagini dragi ale copilăriei dispărute. Tot într-o vară petrecută la Mihăileni, Enescu a văzut„după o ploaie uşoară, coada unui mare curcubeu care «căzuse» chiar în fundul livezii”şi, părându-i-se atât de aproape încât putea să-l atingă, a alergat după el ca să-l prindă şi să facă tumbe în locul unde minunea atinsese pământul, ca să i se îndeplinească orice dorinţă. Jorjac îşi doreşte să-i „meargă bine cu muzica”, să „scrie lucruri frumoase” şi se„repede ca fulgerul să prindă coada curcubeului”.Dar, ca un făcut, curcubeul fugea de el şi nu-l putea prinde... Aproape plângând, se întoarce în casă la mama, care-l ia în braţe şi-l mângâie „cu vocea ei cea blândă”:„Aşa-i în viaţă, dragul meu. Îţi faci mereu iluzii! Dar când să pui mâna pe noroc, el îţi fuge dinainte...”.

Bădia Jorj povestea multe alte întâmplări din casa bunicilor de la Mihăileni – unele trăite de el însuşi, altele auzite de la mama sau unchii săi. Bunăoară, Maria Enescu îşi amintea de-a dreptul îngrozită cum, în urma unei furtuni teribile, „un bulgăre mare de foc, roşu-aprins” se rostogolise pe pardoseala casei, alunecând pe lângă mesenii înlemniţi, atingând apoi bietul bucătar şi omorându-l pe loc. Era vorba de un fenomen atmosferic extrem de rar şi încă puţin cunoscut, numit de ştiinţa actuală „fulger globular”.

Amintirea acestei case a rămas permanent vie în memoria lui Enescu, iar vărul său, Alexandru Cosmovici oferă un detaliu arhitectonic şi o paralelă demnă de interes. El susţine că la vizitarea Vilei Luminiş de la Cumpătu-Sinaia, construită de arhitectul Radu Dudescu după schiţele şi planurile lui Enescu, a fost frapat de aspectul şi modul lateral de aşezare al camerelor pentru oaspeţi, care amintea de „camerele-chiliuţe” din casa străbunilor de la Mihăileni.

„Jucăria” magică:pianul de la Mihăileni

Dar, înainte de toate, resimţim împreună cu maestrul emoţia profundă stârnită de descoperirea instrumentului pian, pentru întâia dată în casa mamei, la Mihăileni. După ce-i făcuse tatălui o primă demonstraţie „într-un deget” pe vioară cu valsulValurile Dunăriial lui Ivanovici – ceea ce-l face pe Costache să exclame în glumă„Măi, tu ai ureche;ai să te faci lăutar!”(observăm aici nuanţa diferită în relatarea aceluiaşi episod de către Enescu vărului său Alexandru şi, mai târziu, lui Bernard Gavoty, înAmintiri:„Tu seras musicien...”) –, Jorjac începu să caute „alte melodii, ale mele, adică încercam să compun”, iar mica scripcă „Platt” adusă de la Iaşi nu prea-l mai mulţămea... În schimb, „mergând vara la casa mamei din Mihăileni şi văzând pianul de acolo pe care mama mi-a cântat, am cerut pe dată ca să luăm pianul cu noi acasă, ceea ce, desigur, nu se putea face. Pianul era din cele grele, iar drumul dintre Mihăileni şi Dorohoi era foarte lung şi plin de hârtoape”.Şi, de îndată ce a avut la dispoziţie un pian, a „schimbat cu adâncă bucurie instrumentul monodic” de până atunci „cu unul polifonic”;„Ce bine era acum să mă desfăşor în acorduri! Un pahar de apă dat unui om însetat nu poate aduce mai multă bucurie...”. „Acum aşază-te, băiete, la pian şi dă-i şi dă-i;că era doar o joacă, singura mea joacă şi nimeni nu zicea nimic!...”.

Jorjacu’ tatei și Cocuţa mamei:vacanţe petrecute între saloanele de muzică de la Cracalia și Mihăileni

Bogata corespondenţă enesciană (în pofida faptului că nu-i plăcea scrisul, iar părinţii l-au „ocărât” nu o dată din această pricină) atestă că Mihăilenii şi casa mamei erau o destinaţie preferată de vacanţă nu doar pentru Jorjac, dar şi pentru colegii săi muzicieni ce-l însoţeau în România. Între zidurile casei bătrâneşti de la Mihăileni se perindau musafiri sosiţi de departe, tocmai de la Viena şi Paris;Theodor Fuchs, Karl Jeray, Madame Adrienne Rolland (gazda lui Enescu la Paris), fiica sa Eva (violonista, poate iubirea cea dintâi a adolescentului Enescu), Mam’selle Lydie Cèdre şi alţii erau oaspeţi nelipsiţi şi mult-aşteptaţi, petrecând ceasuri binecuvântate la proprietăţile familiei Enescu din Cracalia şi Mihăileni, ce deveneau, mai ales peste vară, adevărate saloane muzicale.

Răsfoind corespondenţa cu Karl Jeray – prieten drag, apropiat, colegul lui Jorjac de la Viena şi pianist apreciat de acesta, cu care a cântat multe concerte împreună – descoperi rânduri precum:„Ce mai fac părinţii tăi şi draga de măicuţă din Mihăileni?” (Viena, 8 iunie 1895) şi mai departe:„[...] am speranţa că-mi voi petrece vacanţa cea mai fericită în geniala şi fermecătoarea ta apropiere. [...]. Mă bucur să văd pe D-ra Cèdre, dar trebuie să mărturisesc că şi mai mult mă bucur să văd pe mama matale”. 

De la Mihăileni, scrisorile Mariei Enescu trădează nerăbdarea abia stăpânită, mama dându-i sfaturi şi-i povestindu-i noutăţile de-acasă:„Din zi în zi aştept venirea matale, apoi din ceas în ceas cu câtă bucurie...”, „[...] florile sunt frumoase, câinele Aladin pocneşte din gură ca un lup...”(recunoaştem în rândurile Mariei un stil epistolar foarte asemănător cu al lui Enescu, plin de delicateţe, umor şi imagini poetice). George şi Karl Jeray ajung împreună la Mihăileni, spre nemărginita bucurie a mamei. Jorjac îi „raportează” tatălui aflat la Cracalia:

Pe 7 august 1895 (stil vechi) George împlineşte 14 ani, iar aniversarea şi-o petrece împreună cu mama la Mihăileni, care-i scrie tatălui, la trei zile distanţă, pe 10 august 1895:

„Costache dragă, Nespusă bucurie am de copil, suntem bine, mergem la plimbare după-masă...”.

La rândul său, energic şi rezolut ca de obicei, Costache nu-i „slăbeşte” nicicum pe cei de la Mihăileni: 

Ajuns apoi la Cracalia, unde-l aştepta tatăl său, împreună cu Madame Rolland şi alţi invitaţi, Enescu avea să rămână vreo zece zile, iar Maria Enescu, văzând că întârzie să se întoarcă la Mihăileni, dădea glas neliniştii:„Costache dragă, Te rog decide ziua când au să vie, că vacanţa aproape s’a sfârşit, vai...” (12 august 1895) sau „Aştept copilul şi cu D-na şi D-ra (Mme Rolland şi Eva, n.n.) cu multă bucurie, cred că au să vie cât mai curând, te rog să-mi scrii când au să vie. Dorescu să te văd...”

La venirea toamnei, George şi „trupa” lui se întorc la Paris (Karl Jeray îl însoţeşte până la Viena), iar Maria Enescu rămâne iar tristă şi cu casa goală.

Vedem cum micul Enescu face „naveta” între Cracalia şi Mihăileni, între dorul şi nerăbdarea soţilor Enescu, vizibil „sufocat” de lupta plină de dragoste a acestora de a-şi avea copilul cât mai mult lângă ei. Deşi cam purtat pe drumuri, Jorjac e vesel (sau pare...) şi hotărât să-şi mulţămească părinţii cu prezenţa sa. Şi corespondenţa continuă, de-a lungul anilor, în acelaşi tempo...

Târgu’ Mihăilenilor – oază de tihnă și inspiraţie pentru compozitorul Enescu

Mai târziu, în primăvara lui 1900, tânărul Enescu a venit în ţară pentru a susţine la Bucureşti o serie de concerte importante, în triplă calitate de compozitor, dirijor şi solist, printre care:la Ateneul Român, la 19 martie/1 aprilie, Poema Română(cu Carl Flesch în solo-ul de vioară), la 26 martie/8 aprilie (tot la Ateneu) prima audiţie aFanteziei pentru pian şi orchestră(cu Theodor Fuchs ca solist) sau la 31 martie/13 aprilieAndante religioso pentru două violoncele şi orgă(tot primă audiţie, în cadrul concertului de binefacere de la Biserica Evanghelică, unde şi-au dat concursul Jan Kubelik, Constantin Dumitrescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Jaksch).

După concertele de la Bucureşti, la sfârşit de aprilie, Enescu pleacă împreună cu Theodor Fuchs la Cracalia şi apoi la Mihăileni, ca să ajungă acasă la timp pentru „a mânca cu poftă cozonacii în floare şi povidla” Mariei Enescu. La Cracalia, compuneImpromptu pour Piano(13/26 aprilie), se joacă (la 19 ani!) cu Fuchs, aleargă şi călăreşte pe coclaurile moldave. Apoi zăboveşte până prin iunie la Mihăileni, unde compune, la „12/25 Maiu, 1900”, liedurilePlugar(pentru cor, pe versuri de N. Rădulescu-Niger), Die nächtliche Herrschau(pentru bariton, cor şi orchestră, pe versuri de Joseph Christian Zedlitz) şiDe ziua ta(18/31 mai, dedicat Aspaziei Zaharescu). Tot în acest răstimp, definitivează, printre altele, Octetul pentru coarde op. 7, dedicat lui André Gédalge (datat Paris, 5 decembrie 1900).

În aceeaşi săptămână, la 28 mai 1900, George îi scrie „Vice-mamei” de la Paris, principesa pianistă Elena Bibescu, iar rândurile sale dezvăluie un tânăr Enescu obosit, golit de puteri, poate chiar luptând cu o uşoară depresie, care-şi recapătă forţele şi buna voie în preajma căldurii materne şi în tihna târgului cel departe de lume. De asemenea, ne oferă un detaliu interesant şi amuzant privitor la viaţa socio-culturală a Mihăilenilor, căci o rudă îndepărtată a principesei Bibescu ajunsese acolo profesoară: 

(Scrisoare în limba franceză în original, aflată în colecţia Bibliotecii Musée de l’Opéra, Paris, donaţia Lucie Meyer.)

Aşadar, după cum o arată rândurile sale, George se simte tare bine în „târguşorul pierdut”, îşi regăseşte vlaga şi îşi redobândeşte speranţa, simţindu-se chiar fericit. Ne-o confirmă şi alte mărturii, cu acelaşi mesaj, deşi scrise într-un alt registru – schimbat de la limba lui Molière la cea a lui Nică a Petrii.

În cartea saGeorge Enescu – Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale, Iaşi, 1927, părintele Nicolae Hodoroabă furnizează nenumărate detalii despre familiile Enescu-Cosmovici şi despre puternica legătură afectivă a compozitorului cu Mihăilenii. Bunăoară, împrejurările în care bădia Jorj va fi scrisPlugarulsunt redate în rânduri fermecătoare, în dulcele grai moldovenesc, iar talentul de narator al lui Hodoroabă cucereşte irezistibil, scena fiind, parcă, desprinsă dinAmintirilelui Creangă. Găsesc de cuviinţă s-o reproduc integral mai jos:

„Enescu fiind în Mihăileni la mama sa, făcea dese plimbări până în Sinăuţi la şcoala unde preda moşul său (unchiul său, preotul Ioan Enescu, n.n.). O lua încet pe dealul târgului, apostoleşte – distanţă de 4 km –, şi cu capul gol, cu pălăria în mână, trecea pe lângă pădurea Grigorcea şi prin «Propitură», cobora în sat. Şi părintele numai ce se trezea deodată cu el în clasă, ca c’un cogeamite inspector:

– Ce faci, moşule?

– Ce să fac, nepoate? Ia, luminez şi eu copchiii iştia!... Să-ţi cânt ceva, Jorjîcă, cu şcolarii mei?

– Cântă, moşule, dacă vrai!...

Şi părintele îşi scula prichindeii în picioare şi îşi epuiza în faţa marelui violonist tot repertoriul său patriotic de pe vremea aceea:«Imnul Regal», «Deşteaptă-te Române», «Colo’n Plevna şi’n redute», «Cântecul Griviţei», «Drum bun, doba bate» şi altele. 

– Moşule, să-ţi dau eu un cântec nou să-l cânţi cu băieţii?

– Dă-mi-l, Jorjîcă, că-l iau cu amândouă mânele...

Şi marele compozitor scoase din buzunar o foaie pe care avea pusă pe note poezia lui N. Rădulescu-Niger:Plugarul. Compoziţia poartă data:«Mihăileni, în 12/25 Maiu, 1900» şi o publicăm la sfârşitul acestei cărţi. Preotul o luă bucuros în mâna şi-i zice:

– Bun, acum te rog să mi-o cânţi odată tu, ca s-o prind după ureche, că eu nu ştiu notele.

Şi maestrul se execută.”

„Ţi-oi scrie peste câteva zile o scrisoare mai lungă...”

La capitolul corespondenţă, trebuie menţionată aici şi una „la nivel înalt”, dintre „două mame” ale aceluiași fiu – Maria Enescu, de la Mihăileni şi Vice-mama Elena Bibescu, de la Paris –, cea din urmă având grijă s-o informeze pe prima de cum îi merge fiului, cunoscând, cu siguranţă, mai vechea problemă a lui George cu scrisul – căci maestrul, după propria-i mărturisire, se exprima mult mai bine pe hârtia cu portative. Enescu detesta scrisorile lungi şi recunoștea că, încă din copilărie, avea o adevărată „oroare” şi era cuprins de atacuri de panică în faţa colii albe. Această „meteahnă” enesciană, cu care toată viaţa a luptat din greu, se agrava, fără îndoială, în momentele sale dificile, pe care nu dorea să le împărtăşească măicuţei grijulii şi cam temătoare, „o biată mamă care mă gândesc neîncetat la mata”. Îşi spăla, însă, păcatele, trimiţându-i o puzderie (uneori zilnic) de superbe cărţi poştale din toate colţurile lumii, una mai frumoasă decât cealaltă, inspirate, colorate, presărate cu şotii, pilde şi calambururi (o adevărată „specialitate” enesciană), subînţelesuri şi apropouri, multe ştiute – fără îndoială – doar de mamă şi fiu. Iar sfaturilor (poate chiar „cicălelilor”) ei materne, tânărul de 21 de ani le răspundea cu mult haz și duioșie, fără să-și ascundă, totuși, o undă de iritare:

(Document aflat în arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)

Vederile sunt iscălite (fără excepţie) cu „GHIŢĂ” – celulă motivică supusă unui intens și elaborat travaliu tematic, din care rezultă un număr infinit de variaţiuni și metamorfoze:de la Ghiţ, Giţ, Ghiţiș, Ghiţișor, Ghiţikuţișor, până la Ghiţkiţ, Ghiţkiţik, Ghiţăkiţghiţăkiţăkiţ și multe, multe altele... Și iată ce-i scria dragei sale „Mameleben” restanţierul la corespondenţă George Enescu, cu vădită autoironie, în 21 martie 1902, din Dorohoi, la doar două ceasuri după ce părăsise Mihăilenii:

(Carte poștală cu vederea generală a Dorohoiului și textul „Salutări din Dorohoi”, arhiva Bibliotecii Academiei Române, București)

O bijuterie muzicală zămislită în casa de la Mihăileni și multe coincidenţe tragice

În toamna lui 1901, George Enescu s-a aflat din nou la Mihăileni, unde a lucrat intens, având în acelaşi timp grijă de mama sa, atunci suferindă. Acestea sunt tristele împrejurări ale naşteriiSimfoniei concertante pentru violoncel şi orchestră op. 8, compoziţie de mare rafinament şi originalitate, care – deşi primită cu multă reticenţă de criticii timpului – este redescoperită de celiştii contemporani, devenind tot mai mult una dintre piesele preferate în repertoriul acestora. 

Peste decenii, Enescu avea să rememoreze acele momente înConvorbirile cu Gavoty. Rănile lăsate de boala mamei, pe de o parte, şi cele provocate de insuccesul acestei muzici, la acea vreme – chiar vădita maliţiozitate a anumitor critici parizieni (unii au numit-o „Symphonie déconcertante“...) –, pe de altă parte, străbat cu tristă prospeţime din cuvintele sale:„Dacă voiau doar să mă rănească, îşi atinseseră scopul! Am fost cu atât mai lovit de aceste răutăţi cu cât traversam un moment dureros. Scrisesem această operă la ţară, stând lângă mama, grav bolnavă. O îngrijeam cum puteam eu mai bine, dar abia s-a făcut ea sănătoasă că m-am îmbolnăvit şi eu, de o nevroză cardiacă de care am suferit ani îndelungaţi”.

Piesa pare urmărită de ghinion, căci opt ani mai târziu, în preajma primei audiţii absolute de la Paris, evenimentele au luat o întorsătură şi mai dramatică. În iarna lui 1909, starea sănătăţii Mariei Enescu s-a agravat, iar doctorii nu au mai putut face nimic pentru a-i împiedica sfârşitul. Alexandru Cosmovici povestea:„După reîntoarcerea mătuşii Maria la casa ei de la Mihăileni, tata spunea că doctorul prof. Emanoil Riegler de la Facultatea ieşană de medicină, care o consultase, a spus că ea n-ar mai avea mult de trăit. După aproape 20 de ani de la o primă operaţie pentru scoaterea «racului» avut, acesta se reîntorsese şi se întindea încet spre piept şi-nspre rărunchi. Urmau să vină deci zile triste în familie. Bădia Jorj, însă, nu ştia încă nimic despre toate acestea şi îşi vedea netulburat de treburile sale frumoase pe la Paris şi-n lume.”

Prima audiţie aSimfoniei concertante pentru violoncela avut loc la 13 februarie 1909, laSalle Gaveaudin Paris, avându-l ca solist pe Joseph Salmon, cuOrchestre Colonneaflată sub conducerea lui Enescu. Moartea mamei survenea două săptămâni mai târziu, la 17 februarie/2 martie 1909, iar Enescu, aflat la Paris şi anunţat telegrafic, n-a mai putut ajunge la timp nici măcar la înmormântare (ceea ce avea să se întâmple şi zece ani mai târziu, la moartea tatălui, în 23 decembrie 1919).

Pierderea mamei avea să-l lovească profund pe tânărul compozitor, într-o perioadă în care fusese deja rănit de insuccesul parizian a două dintre lucrările sale la care ţinea mult –Octetul de coardeșiSimfonia concertantă(în ambele cazuri, Enescu fiind nemulţumit și de prestaţiile executanţilor) –, de turneul său lipsit de apreciere din Italia (1908) și de moartea prematură la Paris a verișoarei sale Mariana Cosmovici (în mai 1909), tânără compozitoare care promitea enorm. Vărul său Alexandru ne descrie unaltEnescu – dezarmat, vulnerabil, incapabil să-şi mascheze durerea şi aproape doborât de ea:„Era prin toamna anului 1909 când Bădia Jorj trecu din nou prin Iaşi, călătorind de aci spre Rusia, unde avea de dat primele sale concerte în acea ţară. S-a oprit doar o zi la noi acasă. Avea la braţul stâng al hainei şi la palton o largă bandă de stofă neagră şi ochii lui strălucitori erau adumbriţi de o adâncă tristeţe. Îşi lăsase şi o mică barbă de nu-l mai recunoşteam. A vorbit îndelung cu tata şi am observat atunci cum la marginea ochiului său luminos s-a furişat o lacrimă firavă. Da, înţelesesem. În acel an murise la Mihăileni mătuşa Maria, mama lui cea dragă, care era totul pentru el, întreaga sa viaţă”.

A fost odată un conac la Cracalia...

Preţioase sunt şi informaţiile părintelui Hodoroabă din interviul luat lui Enescu la Iaşi în 1927 (publicat prima dată în revista„Opinia”şi preluat de autor în volumul mai sus amintit). El depune mărturie că Bădia Jorj – cel supranumit„le Prince de l’archet”şi aclamat în lumea largă – „nu şi-a uitat obârşia, ci, dimpotrivă, se mândreşte cu ea”, căci în timpul turneelor sale prin România venea adesea pe la Cracalia, chiar ani de zile după moartea tatălui său, când în conacul vechi şi odată impunător nu mai locuia nici un membru al familiei Enescu, aici funcţionând acum o şcoală. Îl ruga pe învăţător să-l lase să intre, trecând emoţionat prin toate camerele copilăriei, după care mergea în curte şi bea apă rece de la un şipot făcut de tatăl său, rugându-l pe învăţător să-l îngrijească. La sfârşitul anilor ’20, atunci când preotul Hodoroabă stătea de vorbă cu Enescu, casa se ruina tot mai tare (precum cea de la Mihăileni în zilele noastre), privelişte care-l întrista pe compozitor din cale-afară. El îi spunea preotului „că-l doare inima”, că aici a petrecut mai bine de trei decenii din viaţă şi că a încercat să cumpere casa de la Epitropie, ca s-o salveze, dar n-a reuşit.

Conacul de la Cracalia a ars în anul foametei negre din 1947 în condiţii neelucidate. Locul a fost arat, iar astăzi nimic nu mai aminteşte de faptul că aici s-au născut capodopere muzicale nemuritoare. Doar localnicii mai vârstnici se grăbesc să-ţi povestească, arătând nostalgici cu braţul în sus, spre deal:„Uite, colo, lângă biserică, une’i lanu’ cel’ di păpuşoi, acolo o fost conacu’ boierului Costache, une’o crescut şi compus Bădia Jorj, care ne’o dus faima’n lumea-ntreagă...”.

Iar la Liveni, prin anii ’20 (citim tot la Hodoroabă), uimeşte modul în care un simplu ţăran conştientiza valoarea unei case de patrimoniu, după principiul „omul sfinţeşte locul” şi nu după valoarea intrinsecă a construcţiei:

„ – Da’ casa asta ştiţi cât face?

– Apăi, aşa mult tare, n’a hi făcând e, că-i veche!...

– Ce-are a face, moşule! Dar aici s’o născut cel mai mare muzicant al neamului...

– Hei! Apăi, dacă-i aşa, atunci a hi făcând mult tare!...”

An de an, conu’ Jorj bătea drumuri lungi şi obositoare până la Dorohoi şi Cracalia, pentru a ajunge apoi în – pe atunci – cochetul „Tărg al Nihăleştilor”, răscruce și model de convieţuire interetnică, punct de vamă înfloritor între Moldova şi Bucovina (căci Molniţa devenise râul-hotar cu Austria), centru renumit al olăritului și meșteșugurilor, având chiar o mică viaţă culturală. Subliniez aici încă o dată că în anul 1909, după moartea mamei sale, aşa cum era şi firesc, „fiul ei George, artistul”devine„posesorul casei bătrâneşti”şi„vine în fiecare an în luna octombrie, face panahidă pentru sufletele părinţilor şi moşilor lui”– după cum se precizează în„Moldova Literară”, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, nr. 7-8 din iulie-august 1932.

Ultimul popas în ţară:la mormântul mamei și al strămoșilor de la Mihăileni

Să mai spunem că, în vara lui 1946, înainte de despărţirea definitivă de România, Enescu îşi ia rămas bun de la locurile dragi şi sfinte, într-un adevărat pelerinaj la Liveni, Cracalia, Dorohoi, Şendriceni, Tescani... Popasul cel din urmă va fi la Mihăileni, iar Romeo Drăghici îşi aminteşte:„[...] Apoi, cu tot cortegiul, ne-am dus şi la Mihăileni, la mormântul mamei sale. Aci, a căzut cu capul în ţărână, unde a rămas aşa o jumătate de oră încheiată, meditând. Simţea nevoia să respire aerul de acolo, înainte de despărţire. La plecarea din Mihăileni ne-a spus:«De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung.»”.Nu ştia sau nu vroia să creadă că va fi pentru totdeauna...

Peste câteva zile, pe puntea vasului „Ardealul”, cu care a părăsit la 10 septembrie 1946 ţărmul românesc către America, George Enescu avea să încropească aceste versuri:

„O, Moldovă, draga mea!

Cine pleacă şi te lasă,

E pătruns de jale grea!”

În așteptarea restaurării unui monument istoric de valoare naţională

La ora la care aştern aceste rânduri se aşteaptă, încă, decizia definitivă prin care casa, deşi recunoscută încă de la sfârşitul lunii mai de către Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, să capete oficial statutul ce i se cuvine:de monument istoric. România şi autorităţile ei au datoria de a salva acest colţ magic – capitol drag şi sfânt al biografiei enesciene şi sursă de inspiraţie pentru noi, umilii săi colegi de breaslă. Un talentat pianist american şi interpret al muzicii lui Enescu, Christopher Falzone, spunea cu ceva timp în urmă, alăturându-se şi sprijinind campania internaţională de salvare a casei:cum poate fi exprimat în cuvinte„norocul de a merge în acele locuri, de a atinge acelaşi copac, de a privi prin aceeaşi fereastră spre grădina unde Enescu crea şi se plimba, de a respira noaptea acelaşi aer...?”Am căpăta, astfel, o şansă în plus în strădania noastră de descifrare a enigmei inefabilului enescian, a misterului geniului ce nu poate fi cuprins doar citind o partitură.

Nu-mi mai rămâne decât să dau cuvântul părintelui Hodoroabă care, cu aproape un veac în urmă, spera că„generaţiile viitoare vor avea în sufletele lor mult mai desvoltat decât noi cultul oamenilor mari ai ţării”, „nădăjduind că nu se va întâmpla cu casele Enescu ceia ce s’a petrecut cu casa lui Eminescu din Ipoteşti, a lui B. P. Hajdău şi a altor genii ale neamului. Sper că acţiunea ce se va întreprinde în acest scop nu va fi prea târzie. Rog pe bunul Dumnezeu ca glasul meu să nu răsune în pustiu...”.

Bibliografie selectivă:

1. Bernard Gavoty, Les Souvenirs de Georges Enesco / Amintirile lui George Enescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.

2.George Enescu. Monografie, de Mircea Voicana, Clemansa Firca, Alfred Hoffman et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Academiei R.S.R., vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1971. 

3.George Enescu, de Fernanda Foni, Nicolae Missir et al., coordonator Mircea Voicana, Editura Muzicală, Bucureşti, 1964.

4.George Enescu. Scrisori, ediţie îngrijită de Viorel Cosma, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1974 şi 1981.

5.George Enescu. Interviuri din presa românească, ediţie îngrijită de Laura Manolache, Editura Muzicală, vol. 1 şi 2, Bucureşti, 1988 şi 1991.

6. Alexandru Cosmovici, George Enescu în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.

7. Romeo Drăghici, George Enescu:Biografie documentară. Copilăria şi anii de studii (1881-1900), Muzeul de Istorie şi Artă al judeţului Bacău, 1974.

8. Nicolae Hodoroabă, Contribuţiuni la cunoaşterea vieţii sale cu 16 clişee în text, Viaţa Românească, Iaşi, 1927.

9. „Moldova Literară“, publicaţie a Societăţii Culturale „Tinerimea” din Mihăileni, Nr. 7-8 din iulie-august 1932.

10.Mihăilenii de altădată. Monografii de Nicolae Zahacinschi, Ioan C. Luca şi Zisu Lebel, Editura Fundaţiei „AXIS“, Iaşi, 2002.

11. Clemansa Liliana Firca, Noul catalog tematic al creaţiei lui George Enescu, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 2010.

12. C.D. Zeletin, Principesa Bibescu. Marea pianistă, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007.

13. Viorel Cosma, Enescu azi, Editura Facla, Timişoara, 1981.

14. Viorel Cosma, Muzicieni de altădată. Lexicon biobibliografic, Editura Muzicală, București, 2006.

15. O. L. Cosma, Hronicul Operei Române din București, vol. 1 (1885-1921), Editura Muzicală, București, 2003.

Articol apărut în Historia Special Nr. 4.