Din istoria medicinei arabe - Aspecte şi caracteristici

Pentru vindecarea bolnavului se folosea tehnica copierii unui text din Coran pe o bucată de piele de capră sau pe un papirus, iar acest talisman trebuia purtat toatã viața, sau până când boala dispãrea. 

Odatã cu secolul al VII-lea, ia avant renașterea unei culturi vaste și bogate atât în Orientul mijlociu cât și în cel apropiat, culturã care și-a întins ramurile datorită civilizațiilor supuse, cât și de sporirea ei prin aportul propriu. În țãrile califatelor arabe, știința și cultura au cunoscut de asemenea un grad foarte ridicat de dezvoltare, implicit cultura arabă s-a format în contact cu celelalte culturi aparținătoare țărilor califatelor arabe. De exemplu, atât în Siria cât și în Imperiul Persan, la școala de la Gondişapur se găsea o înfloritoare știință medicală. Acest lucru e datorat în mare parte datorită izgonirii a unui mare număr de filozofi greci de către împăratul Iustinian din Bizant și adăpostirea lor în Gondişapur de către regele Kabad al Persiei. 

 În centrul orașului Genta Shapur, denumit ulterior Gondişapur exista o veche universitate în interiorul cărei se studiau stiințele și filozofia greacă, ebraică, persană și hindusă, totodată locul unde nestorienii au introdus și studiul medicinei, studiu bazat pe vechile texte grecești și siriene. Acest mare și important centru cultural a rezistat până în anul 1000.

Medicina arabă este eterogenă, fapt datorat practicării atât intervenției mistice vrăjitorești și religioase cât și a celei laice. Medicina arabă a unificat informațiile clinice găsite până atunci cu chimia și botanica. În medicina arabă timpurie, aparținătoare perioadei existenței nomazilor, medicina vrăjitorească era principalul element. Acest element a rezistat chiar și în timpul lui Mahomed și introducerii islamului, fapt dovedit de continuarea profilaxiei bolilor prin folosireatalismanelor și amuletelor.

 După anul 650, când toată lumea arabă era cuprinsă de mahomedanism, medicina religioasă a stagnat, folosirea vrăjitorilor fiind limitată din ce in ce mai mult, în locul lor fiind folosit preotul musulman, denumit generic marabul. Pentru vindecarea bolnavului se folosea tehnica copierii unui text din Coran pe o bucată de piele de capră sau pe un papirus, iar acest talisman trebuia purtat toatã viața, sau până când boala dispãrea. În toate țările cucerite și subjugate, a avut loc o ciocnire între procedeele mistice de tratament, adică cele vrăjitorești și islamice și medicina popoarelor cucerite, adică a indienilor, perșilor, egiptenilor, grecilor și ibericilor. Această coliziune a dus la apariția unei medicine noi, profesionale, având totodată și un caracter cult. Astfel, sunt create centre culturale și științifice în Bagdad (secolul VIII-IX) și la Cordoba(secolul al X-lea), medicina califatelor fiind veriga care a legat medicina antichității și medicina bizantină de medicina Renașterii din Europa Apuseană. În intervalul 750-900, o intensă operă de traduceri în arabă a principalelor scrieri medicale grecești și siriene a cunoscut o vastă dezvoltare. Cel care a inițiat această campanie este Abu Zacaria Yuhanna Ibn Masawayh, sau pe latineşte, Messue cel Bătrân sau Ioan Damaschinul.

Știința medicală e datoare din punct de vedere cultural arabilor, deoarece datorită lor multe opere grecești au putut să fie păstrate în timp prin traducere arabă. Arabii au adăugat ca aport propriu la știința universală și chiar la frumusețea și comoditatea vieții de fiecare zi, elemente noi ale civilizației.Cultura arabă a adus importante contribuții în matematică, chimie, geologie, dar tot lor trebuie să li se recunoască faptul că au introdus și sticla la ferestre, felinarele, focurile de artificii, cât și unele instrumente muzicale cu corzi. Un important centru arab l-a reprezentat spitalul din Damasc, fondat în anul 1160, care a funcționat timp de trei secole și care a acordat îngrijiri medicale tuturor persoanelor suferinde, fără nici un fel de criteriu de religie sau etnie sau statut social. Un factor care susține acest lucru este cum că focul de la bucătărie nu era stins niciodată, fiind folosit pentru sustenabilitatea permanentă a asigurării hranei și mediului propice evoluției în bine a bolnavilor. Tot un spital la fel de important a fost și spitalul din Cairo, înființat în 1276, iar spitalul din Bagdad avea o reputație foarte bună, fiind vestit pentru blândețea de care dădea dovadă în îngrijirile acordate bolnavilor mintali, spitalul fiind specializat pentru bolile mentale și cele de ochi.Tot un factor predominant în afirmarea reputației culturii medicinei arabe îl reprezintă și faptul că în instituțiile medicale arabe, acordarea îngrijirilor medicale era total gratuită pentru oricine. Drept dovadă, în istorie s-a pãstrat mărturia unui călător pe nume Ibn-Al-Alhir care ajungând la Damasc în 1184, și datorită faptului că avea nevoie de medicamente a fost îndrumat la spitalul din centrul orașului unde medicul i-a scris o rețetă și l-a asigurat că le va primi acasă în cel mai scurt timp. Călătorul voind să plătească a fost oprit de medic, acesta spunănd că (inclusiv) chiar și fiul sultanului, dacă trimite după medicamente la spital, le primește tot gratuit, acest lucru onorând dorința înființãtorului spitalului, implicit Nuredin. După cum am mai menționat, lipsa de discriminare în ceea ce privește bolnavii care necesitau tratament trebuie subliniată, cât și faptul că singura conditie impusă era folosirea limbii arabe, în timp ce rămânea la latitudinea fiecãruia să își pastreze limba maternă și credința. De aici reiese problematica legată de numirea medicinei ca arabă, nicidecum musulmană, fapt ce ar impune o religie unică.

Bibliografie.

Bologa V. L. Istoria medicinei universale, Editura Medicalã, Bucureşti, 1970.

Brătescu Gh. Ibn Sina-Avicenna, Bucureşti, 1962.

Mieli A. La science arabe et son role dan lévolution scientifique mondiale, Leiden, 1938.

Ternovski V. N. Ibn Sina, Moscova, 1969.

Vogralick V. Ocerki Kitaiskoi meditini , Moscova, 1961.