Din epoca de aur a Chinei: dinastia Ming

Autor: Redacția

Dinastia Ming a condus China timp de 276 de ani, între 1368 și 1644, preluând frâiele statului după colapsul dinastiei mongole Yuan. Epoca Ming este considerată de istorici drept una din cele mai prospere și stabile perioade din istoria Chinei, o vreme când acest mare imperiu a avut toate șansele de a deveni cel mai avansat stat din lume. A pierdut această șansă, iar unul dintre motive a fost lipsa unor lideri cu adevărat extraordinari. Căci dinastia Ming, deși reprezintă o perioadă prosperă din istoria Chinei, nu a dat decât foarte puțini împărați cu adevărat remarcabili. Să vedem care au fost aceia.

Scurtă istorie a dinastiei Ming

Prăbușirea Dinastiei Yuan (1271-1368) a pornit de la o revoltă a țăranilor:în anul 1352, armata rebelă a cucerit orașul Haozhou, iar din rândul luptătorilor s-a remarcat un anume Zhu, ales apoi general de către unul dintre liderii răscoalei. La moartea acestui lider, Zhu a prelut controlul asupra armatei, având un plan de a-și extinde dominația asupra întregii Chine. În 1356, Zhu a cucerit orașul Jiqing (actualul Nanjing), i-a shcimbat numele în Yingtian și și-a stabilit aici o bază militară. În următorii ani, puterea lui Zhu a continuat să crească pe măsură ce a eliminant rând pe rând forțele separatiste din imperiu. În final, el s-a proclamat împărat în anul 1368 sub numele de Hongwu, fondând astfel Dinastia Ming. În același an, armata Ming a cucerit orașul Dadu (Beijingul de azi și a gonit din teritoriile chineze pe ultimii reprezentanți ai dinastiei mongole.

După fondarea noii dinastiei, Împăratul Hongwu a implementat mai multe politici menite să reducă povara asupra țărănimii și să repună pe picioare producția afectată de anii de război. În același timp, a luat și multe măsuri de natură coercitivă, al căror scop era prevenirea și pedepsirea corupției în rândul oficialilor imperiali. La moartea sa, nepotul lui a preluat tronul pentru o domnie care avea să dureze doar patru ani, sfârșindu-se cu o lovitură de stat dată de Zhu Di, al patrulea fiu al fondatorului dinastiei. Acesta a devenit Împărat sub numele de Yongle, rămas în istorie drept unul dintre cei mai importanți lideri ai Chinei, cu o domnie ce a marcat cea mai prosperă perioadă a dinastiei Ming. În timpul lui Yongle China a avut marea șansă de a da startul marilor explorări geografice, prin expedițiile lui Zheng He, care a navigat cu flota chineză prin întregul Ocean Indian, ajungând până pe coasta de Est a Africii. Moartea împăratului a marcat însă sfârșitul acestei deschideri ale Chinei către lume și întoarcerea spre sine a Imperiului, care va intra din acel moment într-un declin încet, dar sigur.

În final, sfârșitul dinastiei din secolul al XVII-lea a fost cauzat de gradul ridicat de corupție din administrație și de puterea foarte mare dobândită de eunuci. În plus, populația ajunsese să trăiască în condiții foarte dure din cauza exploatării, dar și a mai multor dezastre naturale care au distrus agricultura. Astfel, dinastia Ming s-a prăbușit exact așa cum a început:printr-o rebeliune.

Din punct de vedere economic, dinastia Ming corespunde perioadei în care, ca și în Europa, societatea feudală începe să intre în declin, făcând loc capitalismului. Agricultura s-a dezvoltat foarte mult în această perioadă, la fel și industria producției de porțelan. Aceste progrese au permis la rândul lor urbanizarea unor zone și dezvoltarea economiei de piață, îm China începând să fie tranzacționate tot mai multe mărfuri, precum mătase, alcool, porțalan, tutun ș.a.

Epoca Ming a fost prielnică și evoluțiilor culturale:trei dintre cele mai patru opere clasice ale literaturii chineze au fost scrise în perioada asta, iar literatura folclorică a înflorit.

În privința dezvoltărilor științifice, epoca Ming se împarte în două perioade:în prima jumătate a epocii, știința chineză era cea mai avansată din lume, mult superioară celei europene;același lucru se poate spune despre tehnica militară și arhitectura din imperiu (atunci a fost construit Orașul Interzis din Beijing). Însă după secolul al XVI-lea, în societetea chineză interesul pentru dezvoltarea științei a pălit, iar China a fost devansată de Europa occidentală.

Hongwu, fondatorul dinastiei Ming, a avut o domnie de 30 de ani (1368-1398), timp în care a reorganizat administrația imperială într-o manieră centrată pe persoana împăratului:astfel, administrația funcționa eficient dacă pe tron se afla un lider puternic și capabil (cum au fost primii împărați Ming), dar era ineficace în cazul unui împărat slab. Deși Hongwu a venit la putere pe fondul rebeliunii împotriva dinastiei mongole, el nu a eliminat din practica de guvernare și influența vechilor despoți:el a continuat să domnească într-o manieră despotică, asemenea împăraților Yuan, iar prin reformele sale administrative acest timp de conducere a fost instituționalizat pentru tot restul dinastiei.

Tendințele despotice ale lui Hongwu au fost întotdeauna evidente. Ele reies cel mai clar din modul în care acesta a reacționat la complotul de lovitură de stat în care a fost implicat Hu Weiyong, liderul cancelariei imperiale. Acesta a fost executat împreună cu 30.000 de persoane implicate (mai mult sau mai puțin direct) în complot. După acest incident, împăratul a desființat cancelaria centrală și din acel moment a guvernat doar prin intermediul câtorva miniștri, al căror rol era pur consultativ, împăratul având controlul direct asupra afacerilor de stat.

Deși a avut o guvernare la fel de despotică precum cea a tatălui său, Yongle(1402-1424) este considerat unul dintre cei mai mari împărați chinezi din toate timpurile. Această distincție se datorează faptului că vastul său program de reforme – cu schimbări în domeniul economiei, educației și al armatei – a adus foarte multe beneficii populației de rând, al cărei nivel de trai a crescut considerabil.

Una dintre marile realizări ale domniei sale a fost redactarea așa-zisei Enciclopedii Yongle, o compilație a tuturor scrierilor chinezești de până atunci. Comandată chiar de împărat, enciclopedia a fost terminată în 17 luni și cuprindea 11.000 de volume. Multe dintre vechile scrieri chinezești s-ar fi pierdut mai mult ca sigur în timp dacă nu ar fi fost strânse atunci în această enciclopedie fără egal.

Domnia lui Xuande(1426-1435) este considerată de istorici punctul culminant al epocii Ming, o epocă de aur a guvernării eficiente și a dezvoltării artelor. Al cincilea împărat Ming a fost el însuși artist și poet și s-a înconjurat la curte de mulți artiști, încurajând astfel patronajul artelor. Deși nu a avut o domnie lungă (împăratul a murit după doar nouă ani pe tron, din cauze naturale), Xuande a condus China într-o perioadă pașnică, în care statul a fost scutit de probleme externe și interne.