Dezmembrarea Cehoslovaciei - sfârșitul iluziilor politicienilor occidentali
Anschluss a reprezentat un nou succes de proporţii pentru Hitler. [...] Pasivitatea de care au dat dovadă, a câta oară, Marea Britanie şi Franţa l-au convins că putea trece şi la alte acţiuni îndrăzneţe pentru a clădi visul său de o viaţă, Marele Reich German. Pentru a-şi atinge obiectivul, tânărul stat cehoslovac trebuia să dispară.
Acesta ocupa o poziţie strategică în Europa Centrală, căutând sprijin de la Paris şi, eventual, de la Moscova împotriva Germaniei. Deţinea o armată bine dotată şi o industrie de armament eficientă (cel puţin în comparaţie cu ţările din Europa Centrală şi de Est), dar era un stat subminat de frământări interne. Existau disensiuni între cehi şi slovaci şi în raport cu minorităţile de maghiari, ruteni şi polonezi. Dar cea mai mare ameninţare o reprezentau cei peste 3 milioane de germani sudeţi care îşi doreau integrarea în cel de-al Treilea Reich.
La 28 martie 1938, Hitler l-a instruit pe Konrad Henlein, liderul germanilor sudeţi, să formuleze cereri de autonomie pentru minoritatea germană, dar în aşa fel încât să fie considerate rezonabile pentru comunitatea internaţională, dar pe care cehii să nu le poată accepta fără dezmembrarea statului. Dar reacţia guvernului de la Praga, de a mobiliza armata în zilele de 20 şi 21 mai, ca urmare a unor zvonuri (false) referitoare la un iminent atac german, l-a luat prin surprindere pe Hitler, obişnuit până atunci cu reacţiile molcome şi previzibile ale democraţiilor occidentale. Când Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică au reacţionat, declarând că un eventual atac german nu va fi tolerat, cancelarul german s-a repliat, declarându-şi „nevinovăţia”.
În mod paradoxal, intervenţiile marilor puteri europene, departe de a-l descuraja, l-au determinat să stabilească toamna anului 1938 drept termen-limită pentru dezmembrarea statului vecin. În vara anului 1938, Hitler a continuat nu doar să încurajeze separatismul germanilor sudeţi, ci şi să determine minorităţile maghiare şi poloneze să facă revendicări similare pentru ca Ungaria şi Polonia să îl susţină în eforturile de eliminare a statului cehoslovac.
La 12 septembrie 1938, aflat la Nürnberg, Hitler a lansat o nouă tiradă specifică împotriva Cehoslovaciei, cerând imperios dreptul de autodeterminare pentru germanii sudeţi. Discursul a fost întâmpinat cu entuziasm în regiunea vizată, iar norii ameninţători ai războiului păreau să plutească deasupra Europei Centrale.
Premierul britanic Neville Chamberlain s-a dus la Berchtesgaden pentru a negocia cu Hitler, care a acceptat – cam fără tragere de inimă – propunerea lui Chamberlain ca Cehoslovacia, respectând acordul cu Franţa, să cedeze Germaniei toate regiunile populate de germani în proporţie de cel puţin 50%. Chamberlain şi Hitler s-au întâlnit din nou la Bad Godesberg, în 22 septembrie, după ce Anglia şi Franţa au obligat Cehoslovacia să accepte cedarea regiunii sudeţilor.
Singurele concesii făcute guvernului de la Praga au fost garantarea – de către Anglia şi Franţa – a noii frontiere, care avea să fie trasată de o comisie internaţională, şi un pact de neagresiune ceho-german. Dar Hitler, în spiritul de jucător ce îl caracteriza, s-a decis să respingă aceste condiţii şi i-a prezentat lui Chamberlain un ultimatum. La 23 septembrie a ordonat armatei să fie gata să intre în regiunea sudetă, data fixată fiind 1 octombrie.
Cancelarul german era hotărât să tranşeze problema sudetă, fie prin negocieri, fie prin forţa armelor. Respingerea ofertelor de pace propuse de premierul britanic a dus la punerea în aplicare a scenariului pe care Hitler îl concepuse iniţial. Cum cehii au refuzat să accepte ultimatumul acestuia, se prefigura izbucnirea iminentă a unui război. Întrucât Anglia şi Franţa nu păreau dispuse să mai facă compromisuri, iar generalii săi se opuneau categoric unui conflict armat, Hitler a revenit la masa negocierilor. A mascat pasul înapoi prin acceptarea ofertei lui Mussolini de a juca rolul de mediator şi a propunerii de a organiza, a doua zi, o conferinţă la München.
În cadrul acestei conferinţe s-a căzut de acord ca Germania să ocupe regiunea sudetă în etape, între 1 şi 10 octombrie, iar mai târziu o comisie internaţională avea să traseze linia de frontieră. Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia aveau să-i garanteze apoi Cehoslovaciei teritoriile rămase. Mai mult, Hitler a acceptat să semneze o declaraţie potrivit căreia Marea Britanie şi Germania „nu vor porni niciodată un război una împotriva celeilalte”.
De la stânga la dreapta: prim-ministrul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Édouard Daladier, cancelarul german Adolf Hitler, „Il duce” Benito Mussolini și ministrul italian de Externe, contele Galeazzo Ciano, la München, în octombrie 1938
Deşi repurtase o nouă victorie diplomatică, Hitler era decis să lichideze ceea ce mai rămăsese din statul cehoslovac. Pentru asta s-a folosit de revendicările separatiştilor slovaci ca de un cal troian. Deşi criza din martie 1939 probabil l-a luat prin surprindere, a ştiut să profite imediat de această situaţie, de care nu era străin. La începutul lunii martie 1939, conflictele dintre cehi şi slovaci s-au agravat în momentul în care guvernul de la Praga a dizolvat cabinetul regional slovac.
În 13 martie, fostul premier slovac, Josef Tiso, a fost invitat la Berlin, unde Hitler i-a atras atenţia că singura modalitate de a evita o invazie a Ungariei era declararea independenţei statului slovac. A doua zi s-a întrunit o Adunare Naţională Slovacă şi, după ce o flotilă germană a ajuns pe Dunăre la Bratislava, ,,slovacii au cerut protecţia” Germaniei. Într-o încercare disperată de a păstra o formă de independenţă, preşedintele Hacha s-a dus la Berlin, unde un Hitler arogant i-a cerut imperativ să accepte crearea unui stat independent slovac, de fapt, un satelit al Germaniei, şi ocuparea Pragăi de către germani. În momentul când trupele germane au intrat în Praga, parcă un văl uriaş a fost tras de pe feţele politicienilor din Europa occidentală. Nu mai existau iluzii.