Dezinformarea în scrierea istoriei militare a celui de-Al Doilea Război Mondial

Războiul din Pacific a însemnat o confruntare pe viaţă şi pe moarte între cele două puteri navale care doreau supremaţia în zonă. Se spune prin cărţi scrise de autori mai mult sau mai puţin celebri că Japonia avea o flotă capabilă să înfrunte colosul american. Sunt prezentate categorii de nave şi statul asiatic are mereu un avantaj parcă decisiv. 

Tunurile de pe crucişătoare şi cuirasate aveau la dispoziţie sisteme de ochire  moderne şi precizia devenea periculoasă într-o luptă între nave similare. Atacarea cu nave mici şi rapide putea să ducă la surprize neplăcute, proiectilele zburând peste ţinte. În plus, torpilele au înregistrat în perioada interbelică progrese mari în domeniile vitezei, razei de acţiune şi a încărcăturii de explozibil. Flotele se înarmaseră iniţial cu torpiloare, dar acest tip de navă nu avea o autonomie suficientă pentru ducerea operaţiunilor în largul oceanelor. Au apărut apoi contratorpiloarele sau distrugătoarele, vapoare militare dispunând de o artilerie medie şi o autonomie sporită. Se consideră astfel că cele mai puternice distrugătoare sunt cele din clasa Fubuki pentru că fiecare navă avea şase piese de calibrul 127 mm. US Navy nu putea să opună decât unităţi cu 4 sau 5 piese de acelaşi calibru. Nu discutăm aici numărul copleşitor de distrugătoare  din tabăra americană. Teoretic, japonezii ar fi fost superiori într-o ciocnire între distrugătoare pentru că aveau şi torpile cu rază mare de acţiune. Autorii practică aici dezinformarea prin uniformizare, adică toate distrugătoarele americane au acelaşi armament. Exista însă o mică excepţie:navele clasei Porter. Au fost construite opt unităţi denumite simplu Balch, Clark, McDougal, Moffett, Phelps, Porter, Selfridge şi Winslow. Aveau un deplasament de 1800 t şi grupul propulsor dispunea de 50.000 CP, ceea ce asigura o viteză maximă de 37, 5 noduri. Armamentul era însă impresionant. Opt tuburi lanstorpile de calibrul 533 mm reprezentau un pericol mortal pentru orice inamic superior artileristic. Apărarea antiaeriană era încredinţată celor opt guri de foc de calibrul 28 mm, superioare pieselor japoneze de 25 mm. Artileria principală era formată tot din tunuri de calibrul 127 mm şi s-ar putea discuta de o egalitate. Realitatea era totuşi alta. Navele americane aveau opt piese montate în turele duble, iar cadenţa era net superioară. Dar poate distrugătoarele americane erau în 1939 vechi şi uzate? Nici aici niponii nu erau în avantaj, vapoarele americane de luptă fiind asamblate în anii 1936-1937. Unităţile clasei Fubuki au fost realizate începând cu 1926. Ar mai fi un mic amănunt trecut cu vederea de analiştii militari şi de istorici. Piesele nipone de artilerie erau  montate greşit, ceea ce nu permitea o concentrare a focului pe ţintă. Mai exact. Gurile de foc erau risipite pe întreaga lungime a vaporului de luptă. Boala se manifesta şi la alte categorii de nave. 

Clasa Porter a fost suplimentată cu cinci unități ale clasei Somers.

Ar mai fi un aspect puțin analizat de către specialiștii militari admiratori ai tehnicii japoneze:calitatea proiectilelor. Tunurile americane lansau lovituri cu o masă de 25 kg, din care 3, 3 kg erau explozibil. Artileria niponă riposta cu cele de 23 kg, din care doar 1, 8 sau 2, 2 kg erau încărcătură de luptă. Conducerea de la Washington se asigura permanent de obținerea unei supremații în domeniul naval.

Teoria că flota americană nu era pregătită de război în 1941 cade în categoria dezinformării pentru ascunderea unor stări de lucruri defavorabile puterii dominante. Învingãtorului i se iartã însã toate pãcatele, inclusiv denigrarea propriilor tipuri de arme. Există o adevărată manie în a lăuda tehnica adversarului german sau japonez.