Dezbatere Historia: Cum au furat comuniştii Crăciunul

📁 Comunismul in România
Autor: Redacția

Românii s-au simţit mereu apropiat de tradiţia sărbătoririi Crăciunului şi au încercat să păstreze cu credinţă şi sfinţenie tot ce învăţase de la părinţi. Cu toate acestea, oraşul a adăugat treptat sărbătorii elemente noi, care au prins rădăcini, rămânând să coexiste cu cele tradiţionale. Însă instalarea comunismului în România a schimbat totul.

Despre toate acestea au discutat istoricii Dan Falcan, Călin Hentea şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o dezbatere moderată de Ion M. Ioniţă şi transmisă de site-ul adevarul.ro.Că vorbim de secolul XIX sau de anii dintre cele două războaie mondiale, Crăciunul a reprezentat pentru locuitorii Bucureştilor un prilej de pietate, dar mai cu seamă de bucurie şi petrecere.Încă din timpul postului, pe care unii îl ţineau cu sfinţenie, iar alţii mai puţin, fiecare familie începea pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători, muncind din greu pentru a face curăţenia generală a casei (fapt consemnat şi de călătorii străini veniţi la noi, exemplu fiind Paul Morand), pentru ca apoi să urmeze îndeletniciri mai plăcute, precum înnoirea hainelor şi prepararea mesei de sărbătoare.Dezbatere Historia:Cum au furat comuniştii Crăciunul Un rol important în pregătirea mesei de Crăciun îl aveau băcăniile de odinioară de unde bucureşteni mai cu stare cumpărau carne, mezeluri, icre, măsline, vinuri fine, fructe exotice şi câte şi mai câte alte bunătăţi. În general, însă, oamenii îşi preparau mâncărurile tradiţionale în casă. Gospodinele înfăşurau sarmalele, umpleau caltaboşii, tocau şi condimentau cârnaţii şi nu uitau nici de „fiertul şuncilor şi al limbilor afumate”. Dulciurile erau şi ele la mare cinste. Făcute cu trudă, dar şi cu multă bucurie, cozonacii, plăcintele, baclavalele şi sarailiile care urmau să împodobească masa de sărbătoare erau scoase aburinde şi răspândind o aromă ameţitoare din cuptoarele încinse.

Copii aveau şi ei preocupările lor, hotărând unirea în cete şi învăţând cu multe zile înainte colindele tradiţionale pentru a le spune apoi din casă în casă, la sorocul potrivit. Nici împodobirea Stelei, cu care aveau să colinde în nopţile Crăciunului, nu avea să fie uitată de cei mici, dar şi de tineri, după cum nu era uitată nici pregătirea straielor specifice Vicleimului mahalalei unde trăiau. Hârtia colorată şi lipiciul din făină se găseau din belşug în perioada Crăciunului, tocmai pentru astfel de îndeletniciri.

Intruziunea bradului împodobit în sărbătoare

Un element nou, adus de oraş în marea sărbătoare, l-a reprezentat bradul de Crăciun, căruia românii i-au spus, mai simplu, pomul de Crăciun. Bradul împodobit a fost un împrumut din sfera apuseană. El a aparţinut lumii germane păgâne, pătrunzând treptat şi în tradiţiile popoarelor creştine. A fost preluat, cu timpul, de întreaga Europă, ajungând inevitabil şi la noi.

Pentru români, încă din vechime, bradul constituia un element deosebit de important la nunţi şi înmormântări, aşa încât n-a fost prea greu ca un astfel de obicei străin să se muleze pe o credinţă de-a noastră existentă. Numai că la noi brad împodobit nu se făcea decât la înmormântări. Adus aici prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bradul împodobit de Crăciun se întâlneşte la Bucureşti, mai întâi în casele „nemţilor”, apoi în acele ale orăşenilor avuţi pentru care inovaţia părea mai tentantă decât tradiţia. Semnale de alarmă ale intruziunii acestui obicei străin nouă au fost trase de intelectualii vremii, exempu elocvent fiind Petre Ispirescu, dar fără prea mare succes, deoarece ideea împodobirii bradului cucerea tot mai mult.

Un factor important în promovarea acestui element alogen se pare că l-au avut, curios lucru, chiar şcolile noastre, care l-au propagat „cu toată pompa oficială”, pomul de Crăciun „devenind chiar punctul principal al întregii sărbători a datinilor de Crăciun. Treptat, pomul de Crăciun a fost integrat firesc în sărbătoarea Crăciunului, extinzându-se de la casele mai avute la întreg oraşul;şi nu numai în locuinţe, dar şi în feluritele instituţii bucureştene. Cumpărarea bradului rămânea şi ea un eveniment în viaţa familiilor bucureştene, la fel ca împodobirea lui cu „panglicile cele mai sclipitoare, cleştii şi lumânările colorate, jucărioarele cele mai hazlii şi pachete cu tot felul de cofeturi (dulciuri)”.

Colinde la Palatul Regal

Un vechi obicei păstrat până astăzi îl reprezintă colindul. Dacă uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători de la miezul nopţii şi până în zori începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, la oraş colindătorii îşi începeau colindul de seara şi îl continuau până în miez de noapte.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Ajunul era considerat semnalul general al intrării bucureştenilor în sărbătoarea Crăciunului. Onorurile erau făcute mai întâi de către corurile de bărbaţi:corul Mitropoliei, cel de la „Domniţa Bălaşa”, precum şi corul operei Teatrului Naţional. Cântecele acestora de colind începeau la ora 8 seara, iar primul popas era făcut la Palatul Regal. Acolo se aşezau în faţa scării palatului şi începeau colindele cu emoţie şi talent, căci auditoriul era dintre cel mai ales:Majestăţile lor, împreună cu principii moştenitori şi copii lor. Copii din mahalalele bucureştene, văzuţi de autorii vremii, cu „picioruşele îngreunate de cizmuliţe sau de şoşoni, cu paltonaşele aproape până la glezne, înfofoliţi cu şaluri de lână până peste nasuri, cu căciuli ţuguiate de oaie înfundate pe ceafă şi pe sprâncene, cu desagile de covrigi pe umăr şi cu mânuţele înmănuşate în lână şi înfundate în buzunare, luptând din greu cu zăpada moale ce cădea fără contenire din văzduh…” nu se deosebeau cu nimic de cei de la sate.

Corul bisericilor din Bucureşti, în seara de Crăciun

Tot în ajunul Crăciunului, dar în vremuri ceva mai vechi, dascălii bisericilor mergeau din casă în casă cu „icoana”, cântând troparul şi condacul Naşterii Domnului. Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie în Ţara Românească şi Moldova în anii1650-1660, spunea că „se obişnuieşte ca în seara spre naşterea lui Hristos, toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de Germani, de citeţi şi de corişti, să se adune în bande, purtând icoane şi să umble toată noaptea dinspre naşterea Domnului şi în noaptea următoare”. Alte surse povestesc despre obiceiul de a merge a doua zi cu icoana. Un copil purta în braţe icoana acoperită cu o maramă, iar în urma lui mergea dascălul. Împreună intrau din casă în casă.

Crăciunul în comunism

Descurajarea tinerilor de a frecventa bisericile şi blocarea oricăror manifestări cu caracter religios nu-i împiedicau pe mai-marii PMR – şi ulterior ai PCR – să petreacă în mod tradiţional, alături de familiile lor, Crăciunul şi alte sărbători. Până  în 1989, dacă deţineai vreo funcţie de conducere pe la vreo întreprindere sau dacă lucrai în sistemul judiciar ori în Armată nu era bine să fii văzut pe la biserică. Nici „tovarăşelor” nu le era îngăduit să poarte, la serviciu, pandantive în formă de cruce sau să-şi aducă ouă roşii în pacheţelul cu mâncare.

Religia fusese eliminată din programa de studiu, iar seminariile şi institutele teologice erau atent supravegheate de către autorităţile comuniste. Unii spun că partidul şi Securitatea puseseră la punct chiar şi un plan de racolare a feţelor bisericeşti pentru a ţine sub control „fenomenul”. Dar în pofida măsurilor de izolare a clericilor şi a lăcaşelor de cult, românii nu au pierdut contactul cu Biserica. Dimpotrivă. Anii ce au urmat evenimentelor din 1989 au demonstrat setea oamenilor de a-şi asigura libertatea religioasă.

Pe de altă parte, ironia sorţii a făcut ca mulţi dintre liderii comunişti, şi mai ales părinţii şi copiii lor, să respecte – în ascuns, ce-i drept – obiceiurile creştine. Iată un prim argument şi un posibil început de explicaţie:potrivit documentelor păstrate în arhivele Mitropoliei Olteniei, tatăl lui Nicolae Ceauşescu, Andruţă Ceauşescu, a fost consilier parohial la Scorniceşti până la moartea sa (1969).

Zoia Ceauşescu ţinea post

De Crăciun şi de Paşti, în familia lui Nicolae Ceauşescu erau nelipsite preparatele culinare specifice acestor sărbători. Mai mult, apropiaţii copiilor familiei Ceauşescu susţin că Zoia era o fire foarte religioasă şi că ţinea toate posturile de peste an, rânduite de Biserică.

O altă mărturie în legătură cu modul în care Elena şi Nicolae Ceauşescu înţelegeau să se raporteze la tradiţie vine de la Suzana Andreiaş, fost administrator al reşedinţelor prezidenţiale din Bucureşti şi Snagov. Ea relatează următorul episod, în volumul de convorbiri cu Maria Dobrescu („La curtea lui Ceauşescu”):„Să ştiţi că ţineau sărbătorile astea, Paştele, Crăciunul. Mâncau ce mânca toată lumea:carne de miel, ouă roşii, cozonac. Să ştiţi, la ei în casă se făceau întotdeauna ouă roşii.”

Suzana Andreiaş povesteşte cum odată n-a făcut cozonac de Paşti pentru familia Ceauşescu. „Pentru mine făcusem, dar pentru ei nu. Şi în ziua aceea, de Paşti, au venit la Snagov. Ouă roşii făcusem şi pentru ei, şi pentru mine. În casă era cozonac de la Sector (Gospodăria de Partid, n.n.), frumos aranjat pe tavă. «De unde este cozonacul ăsta?», mă întreabă tovarăşul. De la Sector, îi spun. «Tu n-ai făcut?». N-am făcut! Mi-a fost ruşine să-i spun că pentru mine am făcut şi pentru ei nu.

«Uite, noi mergem să ne plimbăm şi tu ne faci cozonac până ne întoarcem!». În două ore am făcut cozonac acolo, în vilă, în cuptor. I-au pus în maşină şi i-au luat cu tot cu tăvi la Bucureşti. A treia zi de Paşte, când am ajuns la Bucureşti, am mai văzut doar unul în bucătărie. Şi o întreb pe fata din casă:Olimpia, cine a mâncat, mă, cozonacii ăia? «Dumnealor au mâncat», a zis fata. Lui îi plăcea cozonacul simplu, numai cu stafide”, îşi aminteşte Suzana Andreiaş.

Mai multe