„Deșteptarea primăverii” - ultima ofensivă germană a războiului
Întrebați orice iubitor de istorie și vă va spune că ultima ofensivă de mari proporții a Germaniei în ultimul război mondial a avut loc în Ardeni. De fapt, ultima ofensivă a celui de-al Treilea Reich, denumită Frühlingserwachen (Deșteptarea primăverii), s-a desfășurat în martie, în Ungaria, în zona lacului Balaton. Este interesant rolul pe care l-a avut Ungaria în ultimele luni de război, din decembrie până în aprilie. Putem vorbi de un cumul de circumstanțe, dar pentru un cunoscător al modului de gândire al dictatorului german e limpede că motivațiile au fost în primul rând economice.
După lupte grele purtate pe flancul de sud al frontului de est pe parcursul verii și toamnei anului 1944 (în timp ce restul frontului de bucura de o acalmie prelungită), Hitler a decis, la 24 decembrie (în plină bătălie din Ardeni) să lanseze o ofensivă pentru despresurarea Budapestei, cu doar o zi înainte ca încercuirea să fie completă. Deși Ungaria a rămas ultimul aliat al Germaniei, nu aspectele politice îl preocupau pe Hitler. Ultimele resurse de petrol rămase sub controlul Reich-ului se găseau în Ungaria;în plus, această țară reprezenta poarta Austriei, unde se găseau, de asemenea, importante centre de producție ale mașinii de război germane. Din punct de vedere militar, pierderea unei linii defensive extrem de importante precum Dunărea și pierderea nodului de comunicații Budapesta însemnau prăbușirea flancului de sud al frontului. Astfel se explică operațiunile pentru eliberarea Budapestei, desfășurate de la sfârșitul lui decembrie până la sfârșitul lunii ianuarie, precum și asaltul de amploare din martie, într-un moment în care Armata Roșie se găsea în plină ofensivă spre Berlin.
Hitler:Câmpurilor petrolifere de lângă lacul Balaton, decisive pentru operațiunilor militare
La începutul lunii ianuarie 1945, când devenise limpede că bătălia din Ardeni nu va avea deznodământul așteptat, Hitler a decis transportarea Armatei 6 SS Panzer (vârf de lance în primele zile ale ofensivei) pe frontul de est. Spre dezaprobarea unor generali, îndeosebi Heinz Guderian, ea a fost direcționată nu spre Oder, unde se preconiza că va lovi cu forță următoarea ofensivă sovietică, ci în Ungaria, pentru a proteja câmpurile petrolifere din vestul țării. Cifrele erau de partea liderului nazist:80% din producția de petrol a Germaniei din acel moment provenea din această zonă. Generalul Jodl, șef de stat major al Forțelor Armate, avea să noteze în jurnal concluziile discuțiilor:„Führer-ul a subliniat, din nou, enorma importanță a câmpurilor petrolifere localizate la sud-vest de lacul Balaton. Controlul lor e decisiv pentru continuarea operațiunilor militare”.
Tancuri germane scoase din luptă de armata sovietică
Transferarea atâtor divizii de pe un front pe altul într-un timp relativ scurt nu era o treabă ușoară. Sistemul feroviar german fusese grav afectat de bombardamente. Mișcarea celor mai bune trupe de care mai dispunea Hitler au fost însoțite de o secretomanie dublată de operațiuni de dezinformare pentru a convinge serviciile de informare aliate (îndeosebi sovietice) că Armata 6 SS era dirijată spre Berlin. Mișcările trupelor au avut loc doar noaptea, însemnele divizionare de pe echipament și de pe vehicule au fost acoperite de camuflaj sau vopsea. Operațiunile de dezinformare n-au avut efect:serviciile de informații ale Armatei Roșii au identificat, în februarie, o mare regrupare de forțe în fața Frontului 3 Ucrainean. Concentrarea unităților a fost încheiată cu succes până la 8 februarie 1945. Timp de o lună, unitățile au fost reorganizate și reechipate, iar oamenii s-au odihnit după luptele intense de pe frontul de vest. Deși efectivele au fost completate, Georg Maier (șef de stat major al operațiilor pentru Armata 6) mărturisea în memoriile sale că era vorba doar de o completare numerică, nu calitativă. Noii recruți, nevoiți să intre în luptă după o instrucție aproape formală, nu se ridicau la nivelul foștilor combatanți din 1943-1944.
La 25 februarie 1945, în buncărul cancelariei în care avea să-și găsească sfârșitul, Hitler a aprobat planul de atac ce avea să cuprindă atât Armata 6, cât și trupe aparținând unor unități aflate în zona de operații. Nucleul Armatei 6 SS Panzer era format din Corpul 1 SS Panzer (diviziile 1 SS Leibstandarde Adolf Hitler și 12 SS Hitlerjügend) și Corpul 2 SS Panzer (diviziile 2 SS Das Reich și 9 SS Hohenstaufen), cele mai bune dintre unitățile SS și, probabil, din întregul Wehrmacht. La startul operațiunii „Deșteptarea primăverii”, Armata 6 SS Panzer cuprindea, în afara celor două corpuri blindate, Corpul 1 Cavalerie SS (diviziile 3 și 4 Cavalerie), divizia 23 Panzer și divizia 44 Volksgrandier, precum și elemente aparținând Armeegruppe Balck, care acționa în flacul stâng. La lupte au participat și două batalioane de tancuri grele, SS 501 și 509, dotate cu tancuri King Tiger (Tiger II). Dar documentele și cifrele nu reflectă realitatea. De fapt, în 1945 diviziile blindate, fie din SS sau din Wehrmacht, erau departe de a fi complet echipate și dotate cu armament și personal, fiind doar o palidă copie a unităților care spulberau Franța în 1940. Pe de altă parte, moralul și spiritul de luptă al acestor unități din SS a rămas neștirbit până la sfârșitul războiului, iar tancurile germane de ultimă generație, chiar mult inferioare numeric, constituiau o reală amenințare. Oricum, numărul trupelor aruncate în luptă a fost destul de consistent. La 5 martie 1945, Armata 6 SS Panzer număra aproximativ 125.000 de oameni. Armeegruppe Balck avea 45.000;astfel, germanii au atacat în regiunea cuprinsă între lacurile Balaton și Velence cu peste 170.000 de oameni. Unitățile Armatei 2 Panzer, care au atacat concomitent la sud de lacul Balaton, dispuneau de 50.000 de oameni, în timp ce grupările aparținând Grupului de Armate E, care au forțat trecerile peste râul Drava, numărau aproximativ 40.000 de oameni. Numărul de tancuri și tunuri autopropulsate se ridica la aproximativ 750, cu rezerva că cifrele sunt greu de stabilit cu precizie, de vreme ce multe tancuri se găseau în reparații și e greu de estimat câte dintre ele au devenit operaționale;cel mai probabil, în jur de jumătate din această cifră. Erau forțele menite să oprească tăvălugul sovietic;timp, de asta avea nevoie Hitler, care își punea speranțele în „armele minune” ce aveau să salveze Reich-ul în ultima clipă.
Lunetist sovietic
Sovieticii se pregătesc de atacul german
După ocuparea Budapestei, sovieticii plănuiau o ofensivă de mari proporții spre Viena și Bratislava. Dar serviciile de informații au aflat (spre deosebire de ceea ce se întâmplase în ianuarie, când ofensiva germană din Ungaria luase complet prin surprindere forțele sovietice) că în fața Frontului 3 Ucrainean se găseau forțe însemnate, care au fost identificate cu multă acuratețe. S-au analizat posibilitățile de atac, iar previziunile se vor dovedi cât se poate de precise. Mai mult, serviciile de informații au anticipat corect și data începerii ofensivei – nu mai târziu de 12 martie. Pe de altă parte, istoriografia sovietică a amplificat ulterior datele privind forța germanilor; cercetări recente demonstrează că cifrele din documentele vremii au fost destul de aproape de realitate.
În decurs de două săptămâni, începând cu 20 februarie, sovieticii au construit trei centuri de apărare, întinse între 30 și 50 de kilometri în spatele frontului. Forțele Frontului 3 Ucrainean erau compuse din cinci armate (4 Gardă, 26, 26 și 57, Armata 1 Bulgară) la care s-au alăturat forțe aparținând Armatei 3 Iugoslave, precum și o armată aeriană, cu un total de peste 400.000 de oameni, 6.100 de tunuri, 400 de tancuri și aproape 1.000 de avioane. Interesant este faptul că artileria a avut rolul principal în respingerea ofensivei – probabil o excepție între toate operațiunile defensive din ultima perioadă a războiului. Au fost create zone speciale de apărare antitanc, pe direcțiile probabile de atac, iar artileria a fost poziționată în așa fel, încât să poată acționa eficient cu predilecție împotriva blindatelor. În rezervă au fost poziționate unități capabile de manevre rapide, formate din tunuri auto-propulsate, astfel încât să poată răspundă eficient situațiilor de criză, iar o atenție specială a fost acordată formării unor unități care cuprindeau ingineri dotați cu mine antitanc și antipersonal. La 5 martie 1945, existau 68 de asemenea detașamente. Au fost instalate aproape 250.000 de mine, cu o densitate de 2.500-3.000 pe kilometru și s-au săpat 2.400 de kilometri de tranșee.
Așa cum a anticipat, Înaltul Comandament Sovietic, ofensiva germană s-a declanșat pe trei direcții la 6 martie 1945. Primul atac a avut loc în sectorul de front ocupat de Armata 1 Bulgară, aflată în apărare pe râul Drava, trecut de unități de asalt la ora 1 dimineața. Cinci ore mai tîrziu, Armata 57 sovietică a fost atacată de unitățile Armatei 2 Panzer, după o pregătire intensă de artilerie.
Soldaţi maghiari capturaţi de Armata Roșie în luptele din jurul lacului Balaton
Primele breșe în apărarea sovietică
Atacul principal s-a declanșat la orele 8.47, când Armata 6 SS Panzer și Armeegruppe Balck au luat cu asalt frontul întins între lacul Balaton și lacul Velence, după 30 de minute de baraj de artilerie. Activitatea aviației germane a fost mult diminuată de plafonul jos de nori, de ninsoare și nu în ultimul rând de starea foarte proastă a aerodromurilor. În primul eșalon au atacat Corpul 1 SS și Corpul 1 Cavalerie, având circa 60-80 de tancuri drept vârf de lance, urmate de infanterie (pe jos) și apoi de tunurile auto-propulsate și de alte unități de infanterie, de această dată motorizate. Cel mai important succes a avut loc în sectorul Diviziei 1 Gardă. Profitând de ninsoarea abundentă, tancurile și infanteria Diviziei 1 SS LAH au pătruns prin surprindere pozițiile ocupate de un batalion de infanterie, care s-a retras în dezordine, părăsind pozițiile. Rămas fără sprijin de infanterie, regimentul de artilerie antitanc aflat în apărare a încercat să facă față asaltului, reușind să scoată din luptă 10 blindate, cu costul pierderii întregului armament greu.
Luptele au fost teribile, iar noroiul vâscos a împiedicat, în majoritatea sectoarelor de atac, folosirea cu succes a tancurilor, transformând lupta într-un duel al infanteriei, care nu reprezenta elementul forte al unităților germane. Profitând de ceața deasă, ce împiedica folosirea eficientă a artileriei antitanc și identificând cu precizie zonele vulnerabile ale apărării, aflate de obicei la conjuncția dintre două unități, elemente aparținând Corpului 1 SS au atacat pozițiile Diviziei 68 Infanterie Gardă, care a suferit pierderi grele. După două zile de lupte, Divizia 1 SS LAH a reușit să atingă drumul spre Czecze și să ofere tancurilor sale posibilități de manevră. În ziua de 9 martie presiunea germană s-a întețit, pe fondul sprijinului oferit de aviație;flancul stâng însă nu reușise să străpungă apărarea, fiind contraatacat violent de forțele sovietice. Per total, străpungerile au fost mici, doar asaltul Diviziei 1 SS forțând Înaltul Comandament Sovietic să trimită în sprijin, din rezervă, Divizia 9 infanterie și patru regimente de artilerie antitanc.
În seara zilei de 9 martie, situația trupelor Frontului 3 Ucrainean stârnea îngrijorare la nivelul Înaltului Comandament. Unitățile Corpului 1 SS și Corpului 1 Cavalerie SS reușiseră să penetreze prima centură de apărare, iar Armata 29 Gardă, întinsă pe un front de 90 de kilometri, suferise pierderi grele și oamenii erau epuizați după zile de luptă continuă. În acel moment, principalele unități din rezervă (Corpul 18 Tancuri, Corpul 1 Gardă Mecanizat, Corpul 5 Cavalerie Gardă) erau deja angajate în prima linie. La 10 martie, trupele germane au atacat din nou de-a lungul întregului front. Divizia 3 Panzer, profitând de ninsoare, a atacat prin surprindere în cursul serii, reușind să străpungă apărarea la nord. Ultimele rezerve ale Frontului 3 Ucrainean (Corpul 23 Tancuri și Brigada 207 Artilerie autopropulsată) au fost dirijate spre sectorul amenințat. În ciuda rezistenței îndârjite, trupele germane au ajuns la cea de-a doua centură de apărare. În luptele de noapte, germanii erau superiori – parte dintre blindate erau echipate cu sisteme de vedere dotate cu infraroșii.
Contraatacul Armatei Roșii
În cele din urmă, rezervele de care dispunea Frontul 3 Ucrainean și epuizarea trupelor germane au înclinat balanța. La 14 martie, după ce asaltul avansase doar 30 de kilometri, devenise limpede că ofensiva nu avea sorți de izbândă. Generalul Josef „Sepp” Dietrich, comandantul Armatei 6 SS Panzer, a cerut retragerea Corpurilor 1 și 2 SS pentru a le folosi într-un atac surpriză, alături de Corpul 3 SS, spre Dunăre, la nord. Hitler a refuzat și a ordonat, la 15 martie, regruparea forțelor. Atacul trebuia să continue. La 16 martie, sovieticii contraatacau pe întreg frontul, iar la miezul zilei au declanșat o operațiune de mare amploare, care viza Viena, cu ajutorul unui număr impresionant de trupe și blindate (doar Armata 6 Gardă, folosită în cel de-al doilea val al atacului, dispunea de 423 de tancuri).
Cel de-al Treilea Reich a folosit în această ofensivă cele mai bune trupe de care mai putea dispune în martie 1945. Pierderile celor două părți au fost sensibil egale, în oameni și blindate, dar Armata Roșie dispunea de un rezervor uman suficient pentru a le acoperi. Tancurile au jucat un rol minor în apărare, care a căzut pe umerii artileriei și mai ales al artileriei autopropulsate, folosită cu destulă dibăcie tactică. Frontul german s-a prăbușit, iar Armata 6 SS a fost nevoită să se retragă în dezordine, abandonând mari cantități de material. La 2 aprilie, prețioasele câmpuri petroliere din vestul Ungariei au căzut în mâinile sovieticilor. Implicată în luptele disperate de apărare a Vienei, unitățile SS, cândva mândria lui Hitler, s-au predat americanilor, fiind prompt trecute în mâinile sovieticilor.
Se pare că, înfuriat de eșecul trupelor sale loiale, Hitler a cerut îndepărtarea însemnelor cu numele său de pe manșetele uniformelor aparținând Diviziei 1 SS. Legenda spune că aceștia i-au trimis, într-o urnă, toate însemnele și decorațiile, alături de un braț al unui camarad ucis pe câmpul de luptă...
Bibliografie
Alesandru Duțu, Între Wehrmacht și Armata Roșie. Relații de comandament româno-germane și româno-sovietice (1941-1945), București, Editura Enciclopedică, 2000.
Aleksei Isaev&Maksim Kolomiets, Razgrom 6-I tankovoi armii SS. Mogila Pantservaffe, Moskva, Iauza, 2009.
Philippe Guillemot, Hungary, the Panzers last stand. Autumn-Winter 1944-45, Paris, Histoire&Colections, 2010.