Despre „stilul Carol al II-lea”

Domnia celui de-al treilea rege al României, Carol al II-lea (1930-1940), a însemnat un deceniu de autoritate monarhică marcat de aspecte luminoase (înflorire economică fără precedent, avânt cultural notabil) și de altele mai curând întunecate (acțiunile unei camarile corupte, începutul unei lungi crize politice, care a condus la instalarea totalitarismului în țara noastră). 

A fost epoca în care Bucureștiul a cunoscut o vastă operă de amenajare urbanistică, cu precădere în zona de nord a Capitalei, când aria lacurilor și a Parcului Herăstrău – pe atunci „Parcul Național Carol al II-lea”, unde, din grija profesorului Dimitrie Gusti, se năștea Muzeul Satului (1936) – au cunoscut grija specială a suveranului și a unor apropiați colaboratori (ing. Nicolae Caranfil). Tot atunci, Institutul Urbanistic al României a pregătit proiectul niciodată realizat, al așa-numitului „Plan director de sistematizare” (1934), conceput de o echipă de arhitecți alcătuită din Duiliu Marcu, G.M. Cantacuzino, Ionel Davidescu, Roger Bolomey. 

V edere de pe strada Bursei din Bucureşti, în anii interbelici

„Pentru o renaștere a arhitecturii românești”.Deși în anii ’30 ai secolului trecut, Bucureștiul s-a îmbogățit cu edificii moderne de stil internațional de tip Blockhaus pe câteva artere (bulevardele actuale I.C. Brătianu, Gh. Magheru), teoretizările unor cunoscuți arhitecți se făceau pe marginea unui utopic „Stil Carol al II-lea” niciodată închegat. Aceste teoretizări erau îndreptate împotriva „falsului occidentalism”, a unui „internaționalism deformant și fără suflet”, a „servilei pastișerii” a stilului american – paradoxal, chiar a celui ce se întrupa atunci în clădiri bucureștene –, reprezentând „goliciunea aridă a unei geometrii simpliste care dezorientează judecata” și creează „o mentalitate de heimatlos”. 

Am citat până acum dintr-un memoriu către Academia Română redactat în 1938 de un vestit arhitect, ultimul reprezentant notoriu a ceea ce fusese stilul neoromânesc ilustrat cândva de Mincu:este vorba de Petre Antonescu, membru de onoare al Academiei Române (1936), rector al Academiei de Arhitectură din București, autor al unor bine știute monumente ale Capitalei precum Arcul de Triumf (1935-1936) și Facultatea de Drept (1935), singurul edificiu realizat din ceea ce regele Carol al II-lea voise să fie „cetatea universitară”. Memoriul se intitula „Pentru un stil Carol al II-lea în arhitectura românească” și era o apologie a vechii arhitecturi românești, a celei populare – sursa de inspirație pentru „linia Mincu” – care ar trebui să ducă la „biruința românismului integral și unitar” sub domnia „omului nou” care era suveranul. „Atunci vom avea de la un neam și un domn, un stil Stilul Regele Carol al II-lea”, scria Petre Antonescu, reluând aceleași idei, uneori cu aceleași cuvinte chiar, la o conferință la Academia Română, în 20 ianuarie 1939, intitulată „Pentru o renaștere a arhitecturii românești”.

Una dintre creaţiile arhitectului Duiliu Marcu:casa Autonomă a monopolurilor (fotografie realizată de Aurel Bauh în anii 1950)

„Firul de aur al continuităţii”.Într-o tonalitate apologetică proprie turiferarilor intelectuali ai epocii carliste, arhitectul academician spunea colegilor din ilustrul for:„Căci noi trebuie să ajungem la convingerea că stilul Carol al II-lea, care va lua ființă în istoria artelor românești, nu va fi un stil de trei hotare pripășit pe la noi, ci ramura cea mai frumoasă de trunchiul culturii românești... la noi unde ideea națională se contopește cu tradiția nedespărțită a ideii monarhice, această epocală înfăptuire trebuie să revină spiritului providențial adânc înțelegător și dinamic, al adevăratului nostru om nou. Regele Carol al II-lea, care a vegheat și a încurajat răbdător începuturile operei de curățire și îndreptare, iar când ceasul a sunat, el a pus pază spiritelor rele rătăcite ori greșite și deslegându-ne, ne-a dăruit așezământul nou pe care zilnic îl întărește și-l organizează potrivit realităților și aspirațiilor românești”.

Dacă acest ton encomiastic – care amintește generației mele declarații ale unor arhitecți din vremea în care se clădea Casa Poporului, acum trei decenii – putea fi îngăduit unui mare șef de școală, cu atât mai mult el nu putea fi imputat unui arhitect mai puțin celebru, dar onorabil. El era Ion D. Enescu, subsecretar de stat în guvernele Goga, Gigurtu și Ion Antonescu, într-o conferință ținută la Radio, în 19 martie 1939 (publicată în 1940) cu titlul „Arhitectura – Renașterea națională. Stilul Regele Carol al II-lea”. Aici, după cuminți și cumpănite constatări („De la stâlpii de lemn frumos tăiați ai prispelor țărănești, până la coloanele vechilor Curți Domnești, vom regăsi firul specificului nostru național, spre a-l înnoda cu prezentul și a-l trece viitorului, îmbogățit cu contribuția artistică a generației noastre”) urmează gongorice proclamări ale solidarizării cu „Marele Îndrumător”. 

„Azi, sub impulsurile Marelui Îndrumător, M.S. Regele Carol al II-lea, reluăm în toate și peste tot, firul de aur al continuității. Căutăm în trecut tot ceia ce a constituit putere de existență, de rezistență și de crescândă dezvoltare a neamului românesc, spre a trage și folosi învățămintele pentru viitor... Iată temeiurile artistice ale Renașterii Naționale în artă și mai ales în arhitectură. Cât privește celelalte temeiuri de ordin ideologic, arhitecții sunt recunoscători Marelui Arhitect al Restaurării și Renașterii Naționale, care a adunat într-un singur front toate energiile națiunii și care superveghează din postul de comandă supremă, înfăptuirea marei opere de ridicare a neamului românesc, la înălțimea cuvenită puterei sale de muncă și însușirilor cu care a fost dăruit de Dumnezeu”. 

Blocul Aro (arhitect:Horia Creangă)

Arhitecţii deceniului carlist.Un an și jumătate după asemenea ditirambice prevestiri, Carol al II-lea pleca definitiv în exil, iar stilul ce urma să-i poarte numele nu s-a închegat niciodată. Ni-l putem închipui, de se va fi întrupat, ca un amestec de modernism și paseism și iau drept posibil exemplu ceea ce notorii arhitecți și artiști au încercat să realizeze prin pavilionul românesc de la Expoziția Universală de la New York, din 1939, unde, mi-a spus-o cândva academicianul Doicescu, regele îi invita să se inspire din formele Hurezilor (ceea ce s-a și întâmplat în cazul mult frecventatului restaurant românesc...)

Ironia istoriei și a istoriei culturii naționale a făcut ca principalele edificii din epoca lui Carol al II-lea să fie, mai ales la București, tocmai blocurile de tip american deloc prizate de amintiții arhitecți ce visau la un „stil regal”. Ironia devine și mai acută prin aceea că domnia carlistă este deschisă de Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei, proiectat și ridicat în perioada 1929-1934 de arhitecții americani Louis Weeks și Walter Froy. 

Cei mai importanți arhitecți români și cele mai importante clădiri interbelice sunt legați și legate de domnia lui Carol al II-lea.Acum activează deja amintitul Duiliu Marcu – autor al clădirii Casei Autonome a Monopolurilor (C.A.M., 1936-1940), al Palatului Victoria (1937), al Bibliotecii Academiei (1937-1938), al Școlii de Război (1939);Horia Creangă – uzinele Malaxa (1933), blocul Malaxa, blocul ARO din Capitală (1933-1935), hotelul ARO din Brașov, monumentul bucureștean „Kilometrul 0” (în colaborare cu Constantin Baraschi, 1938);Octav Doicescu – cartierul de locuințe pentru Uzinele Comunale București (U.C.B., în 1937-1938), uzine de la Colibași, Florești, Brașov, Fântâna „Miorița” dinspre Băneasa (în colaborare cu Milița Pătrașcu);G.M. Cantacuzino – cu hotelul REX din Mamaia;Horia Teodoru care ridică „Sala Dalles” (1932);State Baloșin cu blocul Wilson (1933);P.Em. Miclescu, autor al sucursalei uzinelor „Ford” din cartierul Floreasca;Marcel Iancu cu blocul „Bazaltin” (1935);Anghel Culina cu hotel „Ambasador” (1937-1939). 

Tot acum urbanismul bucureștean a fost punctat cu până azi remarcabile monumente de for public care, toate, ne lasă să pătrundem spiritul unei epoci sub specie stilistică, dar și ideologică:statuia „Aviatorilor” de Lydia Kotzebue și Iosif Fekete (1935), statuia „Spiru Haret” a lui Ion Jalea (1935), statuia „Mihail Kogălniceanu” de Oscar Han (1937) și opera aceluiași artist reprezentând pe Constantin Brâncoveanu (1939). Se adaugă acestora dispărutele statui ale unor suverani (Carol I, Ferdinand), datorate sculptorului croat Ivan Meštrović, autor și al statuii păstrate a lui Ion I.C. Brătianu (1937). 

Nu a existat, de fapt, un stil „regele Carol al II-lea”, dar cu siguranță a existat o epocă fastă a arhitecturii, mai mult, a culturii românești, care poate fi fixată în deceniul al patrulea al secolului XX. 

Bibliografie: 

Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, București, 2009