Despre mitul eternei reîntoarceri în fotbal: Rapid Bucureşti

Prezentul studiu din perspectiva antropologiei culturale este despre brandul F.C. Rapid Bucureşti, pornind de la teza asocierii unui brand din lumea sportului cu modul de manifestare a unor credinţe religioase.

Analiza mea va fi centrată pe asocierea istoriei de aproape un secol a acestui club de fotbal din România cu mitul eternei reîntoarceri, concept evocat de Mircea Eliade într-o lucrare consacrată de filosofie a istoriei, publicată pentru prima dată în limba franceză în anul 1949 (titlu original Le mythe de l'éternel retour). Prin urmare, voi încerca să răspund la două întrebări fundamentale:

  1. În ce măsură mitul eternei reîntoarceri a dominat istoria clubului de fotbal Rapid Bucureşti? 

  2. Care sunt elementele care fac ca brandul analizat să se distingă printre celelalte branduri ale fotbalului românesc, ţinând cont de complementaritatea brand-religie identificată de David Chidester, de asemenea apelând la cele cinci dimensiuni ale angajamentului religios în fotbal evocate de C.Y. Glock şi R. Stark?  

Notă: 

Sintetizate, acestea sunt următoarele:
Existenţa unui set de reguli asemănător credinţelor religioase
Dimensiunea practicilor religioase- actele de venerare, actele ritualice şi de devotement
Simbolismul religios extins la nivelul limbajului folosit în lumea fotbalului (ex. „mâna lui Dumnezeu")
Dimensiunea cunoaşterii- cunoaşterea tradiţiilor, riturilor şi a principiilor fundamentale.
Dimensiunea devotamentului care devine parte a vieţii de zi cu zi

Tumultoasa istorie a Rapidului

Actul de constituire a asociaţiei sportive ce avea să devină brandul F.C. Rapid Bucureşti a fost semnat pe data de 25 iunie 1923. Brandul începe să fie cunoscut sub numele care l-a consacrat începând cu anul 1936, după modelul clubului austriac Rapid Viena.

Echipa de fotbal se impune destul de repede în prima divizie din Regatul României, reuşind să-şi câştige notorietate pe plan naţional, fapt surprinzător pentru un club fondat de muncitori ai C.F.R.-ului, într-o lume fotbalistică stipendiată de capitaliştii perioadei interbelice (Dumitru Mociorniţă, baronul Francisc von Neuman). 

Totodată, originea şi afilierea muncitorească o vor ajuta să evite desfiinţarea după instalarea regimului comunist. Este unul dintre brandurile interbelice care vor rezista „lumii noi” impuse după cel de-al doilea război mondial în România. 

Fără îndoială, brandul Rapid este asociat cu stadionul Giuleşti (care a primit numele lui Valentin Stănescu, antrenorul care a condus echipa câştigătoare a primului titlu de campioană), un adevărat „templu" al suporterului rapidist. A fost inaugurat în anul 1939 în prezenţa regelui Carol al II-lea. Este o reproducere fidelă a unui templu aflat chiar în ţara care a inventat fotbalul: stadionul Highbury din Londra, denumit Casa fotbalului. Ce-i conferă acestuia supranumele de „templu"? Mircea Eliade afirma că „un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcende”. Ceea ce îi conferă titulatura de templu al fotbalului românesc este ritualul, repetat de atâtea generaţii de suporteri. [2] 

Pentru suporterul rapidist, un moment de referinţă îl reprezintă câştigarea campionatului naţional în anul 1967, din nou un fapt notabil- fotbalul românesc se afla atunci sub semnul echipelor ce reprezentau instituţiile de forţă ale sistemului comunist: Steaua (Armata) şi Dinamo (Ministerul de Interne). Performanţa a mai fost repetată de abia după mulţi ani de la Revoluţie, în anul 2003, dar sub alte auspicii: Rapid se transformase dintr-o echipă de cartier într-un club cu resurse financiare, susţinut de către omul de afaceri George Copos. Trebuie menţionate aici şi performanţele din competiţia Cupa României, la care Rapid este una dintre recordmane: 13 trofee câştigate de-a lungul istoriei. 

Unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti sportivi români, Ioan Chirilă, a dedicat un volum istoriei clubului de fotbal Rapid Bucureşti, publicat în anul 1968 la editura C.N.E.F.S. Iată ce afirma acesta despre singura lui carte dedicată unui club de fotbal din România: „Cartea asta reprezintă reperul suporterului rapidist, e Biblia lui, e închinată momentului de glorie al uriaşei echipe de aur a Rapidului din 1967", ceea ce întăreşte una dintre caracteristicile funcţiei religioase a unui brand, enunţată de David Chidester şi anume „prin valorile sale (ale brandului) impune valorile sacre ale comunităţii: ”a community of believers” plus oficianţii liturgigi”. [3] Se poate afirma astfel că Ioan Chirilă a fost unul dintre acei membri ai elitei de specialişti ai medierii brandului. 

Totodată, jurnalistul sportiv a contribuit la conturarea mitului Rapidului, inserând în paginile cărţii sale elementele necesare naraţiunii de legitimare, oferind un sens al continuităţii, prin puterea tradiţiei şi a memoriei colective. De aceea, acesta apelează la mărturia unui vechi suporter al Rapidului care oferă explicaţia privind raţiunile alegerii, în anul de graţie 1923, a culorii vişiniu, simbol cromatic ce avea să devină emblematic pentru echipa de fotbal bucureşteană: „Pentru că aşa a vrut croitoreasa. Toate tricourile le-a cusut, cu mîna ei, nevasta lui Geza. Şi cum tot ea, săraca, avea să le şi spele, i-a rugat pe băieţi să nu vină cu alb, pentru că albul adună, mai ales în Triaj, funinginea pe frînghie. Întîmplarea a făcut să găsim o pînză vişinie. Asta e tot", afirmaţie care ne oferă măsura simplităţii începurilor acestei echipe muncitoreşti, dar care avea să se transforme într-un brand fotbalistic de succes. [4] 

De asemenea, conform britanicilor C.Y. Glock şi R. Stark, culorile unui club de fotbal reprezintă un element important al practicilor ritualice asemănătoare celor religioase; acestea sunt un „simbol al unei comuniuni de identitate şi scop" dintre fotbalişti şi suporteri.[5] Această afirmaţie este întărită de următoarele versuri ale galeriei rapidiste: Alb-vişiniu, alb-vişiniu/ Fără tine totul ar fi pustiu/ Ar fi anost ca o zi de post/ Fără tine viaţa n-ar avea rost. 

Istoria Rapidului cunoaşte suişuri şi coborâşuri, cu tranziţii repetate de la extaz la agonie şi invers, confirmând teoria arhetipurilor şi a repetării (a timpului ciclic) a lui Mircea Eliade care extrage aceste motive din cultura populară a comunităţilor precreştine. Galeria Rapidului şi prin extensie întreaga comunitate de suporteri rapidişti (acea „comunitate de credincioşi” invocată de David Chidester) au întreţinut acest mit al echipei greu încercate de soartă: cele cinci retrogradări în eşalonul secund al campionatului românesc, dar şi revenirile spectaculoase pe prima scenă a fotbalului autohton.  

După Revoluţia din 1989, suporterii rapidişti şi-au construit o „aură” de „echipă dizidentă”, fapt confirmat de anumiţi factori: disocierea de echipele sistemului comunist, ceea ce a conturat şi profilul suporterului rapidist în anii "80, perioada în care popularitatea regimului Ceauşescu pierde foarte mult teren; lipsa de corectitudine sportivă a echipelor sistemului, tot mai des favorizate. Martorii vremurilor confirmă că la meciurile din Giuleşti au existat scandări împotriva dictatorului, iar programele de meci erau scrise de scriitori interzişi de conducerea politică (cum ar fi Dan Petrescu), ce poate fi interpretat ca un gest de sfidare, dar şi un semn că la brandul Rapid aderaseră mase care exprimau opinii anticomuniste. A rămas celebră scandarea „Galeria lu’ Rapid nu e membră de partid”. Şi un fapt inedit, care arată forţa acestui fenomen social care este fotbalul: în zilele Revoluţiei din decembrie 1989 din Bucureşti, un grup de membri ai galeriei rapidiste lansează celebrul imn al manifestanţilor adunaţi în Piaţa Revoluţiei: „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!".[6] 

Vârful performanţelor sportive va fi atins la mijlocul primului deceniu al anilor 2000, când Rapid reuşeşte o reprezentare onorabilă a României în Cupa UEFA, sezonul 2005-2006. După acest moment, vor urma ani în care echipa de fotbal intră într-un con de umbră, culminând cu criza economică din 2009 şi instalarea problemelor financiare, ceea ce a dus la declararea falimentului, implicit neacordarea dreptului de a evolua în ligile profesioniste de fotbal din România. Condamnat la dispariţie, brandul Rapid renaşte în anul 2017 sub numele de AS Academia Rapid, demers sprijinit de Clubul Aristocratic Rapid (singura structură de acest gen din fotbalul românesc) şi de Primăria Sectorului 1. 

Situaţia actuală a clubului de fotbal pare să ofere speranţele unei reveniri în prima ligă a campionatului, preconizată pentru anul 2020. Mai mult, antrenorul Rapidului, fostul jucător Daniel Pancu, îşi propune ca obiectiv pentru 2023, an în care se împlinesc 100 de ani de la înfiinţare, câştigarea titlului de campioană. 

Aşa au făcut zeii; aşa fac oamenii 

Imnul Rapidului a fost compus în anul 1980, versurile poetului Adrian Păunescu fiind puse pe muzica folkistului Victor Socaciu. A fost dedicat echipei de fotbal când aceasta trecea printr-o perioadă grea- nici cel mai optimist suporter nu mai spera revenirea în prima divizie.

Prin urmare, imnul a fost preluat rapid de galerie, având un rol simbolic de regenerare. În zilele noastre a devenit o obişnuinţă- un act ritualic- intonarea imnului înaintea meciurilor echipei Rapid, aşa cum Mircea Eliade remarca: „Toate ritualurile imită un arhetip divin şi reactualizarea lor continuă are loc într-unul şi acelaşi moment mitic a-temporal”.[7] De asemenea, Glock şi. Stark au inclus intonarea imnului în dimensiunea ritualică a fotbalului ca religie: „Mulţi oameni care frecventează meciurile de fotbal în mod regulat sunt capabili să identifice elementele comune cu cele ale ritualismului (adesea supersitiţios), comportament legat de speranţe şi rugăciuni pentru succes".[8] 

Versurile imnului erau menite să confere echipei şi suporterilor o aură de excepţionalism în fotbalul românesc. Trebuie menţionată prima strofă: Suntem peste tot acasă/ Porţile ni se deschid/ Nu-i echipă mai frumoasă/ Şi iubită ca Rapid. Totodată, refrenul Rapid, Rapid! /Luptă dacă ne iubeşti/ Rapid, Rapid/ Haide hai Rapid Giuleşti! confirmă angajamentul total, necondiţionat al suporterilor faţă de echipă, exprimat de aceiaşi Glock şi Stark: „Aşa cum uneori credinţa religioasă sfidează logica raţională (de exemplu, credinţa în bine şi într-un Dumnezeu atotputernic chiar şi atunci când se întâmplă lucruri rele) există susţinerea necondiţionată pentru o echipă sau un jucător chiar şi atunci când performanţele şi rezultatele lor sfidează un astfel de comportament.”[9] 

Sfârşitul nu-i aici- este titlul unei piese scrise de Florian Pitiş, cunoscut suporter al Rapidului în timpul vieţii, membru al Clubului Aristocratic, anterior menţionat. Cei responsabili cu PR-ul au adoptat piesa ca pe un îndemn adresat echipei fotbal, greu încercată în istoria sa sportivă. 

Pe pagina de Facebook Rapidul de Altădată, regretatul artist este comemorat la 11 ani de la dispariţia sa: „La fel ca mulţi alţi actori şi diverşi artişti, Florian Pitiş a găsit în mirajul Giuleştiului bucuriile şi întristările vieţii de zi cu zi. Trecând de la agonie la extaz şi viceversa, fostul membru al Cenaclului „Flacăra” ne-a lăsat moştenire îndemnul „SFĂRŞITUL NU-I AICI!” după care se ghidează şi astăzi milioanele de suflete vişinii. Îţi mulţumim pentru tot, Florian Pittiş! Nu te vom uita niciodată!” 

Analizând primul pasaj selectat cu Aldin, se confirmă una dintre ideile enunţate de David Chidester cu privire la complementaritatea brand-religie, aici referindu-ne la impactul fenomenului fotbalistic asupra suporterului: „Prin ruptura faţă de viaţa de zi cu zi generează un timp sacru, ritualic”. Iar dispariţia unui fotbalist sau a unui suporter dedicat declanşează alte forme ritualice (cum ar fi păstrarea unui moment de reculegere), fapt remarcat şi de Anne Eyre: „Sensul şi semnificaţia comunităţii adunate în jurul fotbalului depăşesc cadrul pasiunii pentru sport. Acest lucru este ilustrat cel mai bine în situaţii excepţionale, atunci când aceste comunităţi sunt afectate de moartea unui jucător şi/ sau a unui suporter".[10] 

Cât priveşte îndemnul adoptat de milioanele de suflete vişinii se poate realiza o analogie cu vechile popoare ale Orientului Antic, conştiente că ele sunt cele care întemeiază istoria. Situaţi la începuturile istoriei fotbalului românesc, suporterii Rapidului nu concep că parcursul echipei lor se poate încheia atât de brusc, oferind posterităţii îndemnul sugestiv, luat ca motto, lansat de un marcant suporter. „S-ar zice că aceste popoare, conştiente că sunt primele care întemeiază istoria, şi-au înregistrat propriile lor acte spre folosul succesorilor lor. Aceste popoare chiar par, de alfel, că sunt încercate într-o manieră mai profundă de nevoia de a se regenera abolind timpul scurt şi actualizând cosmogonia.”[11] 

Vom vedea în continuare că referinţele la mitologia antică nu sunt o practică izolată a PR-ului echipei Rapid. 

Retragerea fostului fotbalist Daniel Pancu. Iată cum era realizată avanpremiera retragerii fostului mare fotbalist, cel care şi-a dedicat aproape întreaga carieră clubului Rapid:[12] 

Încă din Antichitate, în multiplele şi diversele mitologii, templele găzduiau ritualuri în care zeii erau veneraţi de oamenii simpli, oneşti, dar gata oricând să facă sacrificiul suprem. 

„1923 s-a născut un mit”. Iar anul 1939 marchează inaugurarea templului Giuleşti, în care urma să se scrie inegalabila „mitologie” a Rapidului, unică în fotbalul românesc. 

Stadionul Giuleşti este locul sacru în care zeci de generaţii au luptat pentru continuitatea spiritului giuleştean. Lupta nu a fost deloc uşoară, având în vedere că cei mai mari inamici ai noştri au fost şi sunt reprezentanţii regimurilor politice totalitare sau practicanţii instituţiilor de opresiune. 

Aici fotbalul a fost mai mult decât un sport, iar fotbaliştii care şi-au dovedit devotamentul şi ataşamentul faţă de Rapid, nu sunt doar nişte jucători, ci partizani ai libertăţii şi onoarei. 

24.11.2018 - Ultima dată când „bătrânul" ne va găzdui. Sfârşitul acestei „ere" va fi marcat de retragerea lui Daniel Pancu, unul dintre ZEII TEMPLULUI GIULEŞTI. 

Din perspectiva eseistului francez Roland Barthes, sportul este spectacol şi serveşte funcţia socială pe care a avut-o odinioară teatrul în Antichitate, cuprinzând un oraş sau o naţiune într-o experienţă comună.[13] Se justifică astfel introducerea foarte inspirată a autorului comunicării de pe Facebook. 

David Chidester enunţa ideea că, „prin puterea tradiţiei şi a memoriei colective, un brand puternic oferă un sens al continuităţii, iar prin acţiunile pe care le generează produce un sentiment al uniformităţii (implicit al apartenenţei la o comunitate)”[14]. Se afirmă că stadionul Giuleşti, templul; locul sacru reprezintă bastionul luptei a zeci de generaţii pentru continuitatea spiritului echipei. Tot Roland Barthes considera că sportul este un factor responsabil de pacea socială: „este acea „traiectorie” care separă o luptă de o revoltă”. [15] 

În ceea ce priveşte retragerea lui Daniel Pancu, cultul eroului este un act ritualic primordial în lumea fotbalistică- exprimarea gratitudinii faţă de sportivii care netezesc drumul spre performanţă şi, foarte important, care sunt fideli clubului. Mircea Eliade scria că orice ritual are un model divin, un arhetip, citând din filozofia indiană: „Noi trebuie să facem ceea ce zeii au făcut la început” sau „Aşa au făcut zeii; aşa fac oamenii”.[16] 

Roman Vodeb, autor al studiului „Psihanaliza sportului”, identifică vechimea ritualului din vremea jocurilor olimpice greceşti, unde câştigătorii erau veneraţi ca pe nişte zei; ajungând ca astăzi să fie mici zei, iar iubitorii sportului vor să se identifice cu ei. [17] 

Cu privire la calităţile unui erou, Boštjan Šaver, autor al studiului „Sport, media şi construcţia socială a eroismului", afirma în 2005 următoarele: „Un erou întruchipează valori care ar trebui să reprezinte întreaga comunitate. Influenţa figurii aproape mitologice a unui erou este aceea de a conecta rutina vieţii zilnice cu câmpul supranatural. Prin urmare, este un mediator între oamenii obişnuiţi şi cosmosul supranatural”[18] 

Evenimentul din data de 24 noiembrie 2018 avea o dublă semnificaţie pentru suporterii rapidişti: retragerea lui Daniel Pancu avea să se producă în ultimul meci jucat pe „bătrânul" stadion Giuleşti, acesta urmând să intre într-un proces complex de renovare pentru campionatul european de fotbal din anul 2020. Prin urmare, se destrăma un simbol- templul zecilor de generaţii de suporteri rapidişti urmând să i se dea o nouă faţă. În stil de mare echipă europeană, Rapidul organizează retragerea unuia dintre cei mai apreciaţi fotbalişti din perioada scursă de la Revoluţie până în prezent. 

Venirea lui Dan Petrescu în Giuleşti- obligat să sărute steagul Rapidului la primul meci. Acest caz a şocat lumea fotbalistică în anul 2004, fiind intens mediatizat în presa sportivă. Acceptând această obligaţie impusă de suporterii rapidişti, Dan Petrescu s-a pus într-o poziţie destul de umilitoare pentru un fost mare jucător de fotbal. Însă mesajul transmis de galerie a fost unul destul de evident: „Nu ne pasă cine ai fost, ai intrat în marea familie a Rapidului şi trebuie să ne arăţi fidelitate şi dedicare maximă”. Dan Petrescu nu rezistă decât şase meciuri ca antrenor, fiind respins vehement de către suporteri deşi avea o singură înfrângere. Trecutul său la marea rivală Steaua avea să fie motivul pentru care suporterii rapidişti nu au vrut să-l adopte ca îndrumător al echipei spre succes. Dacă avea măcar câteva meciuri ca jucător în tricoul alb-vişiniu, atitudinea suporterilor putea fi mult mai îngăduitoare. Dau ca exemplu cazul lui Mircea Rednic- jucător format la Dinamo, îşi încheie cariera în Giuleşti pentru ca apoi să câştige un titlu din poziţia de antrenor.[19] 

Este un moment care arată că Rapidul este singurul club de fotbal unde comunitatea de suporteri are mare putere de decizie şi un rol hotărâtor în adoptarea deciziilor la echipă, fapt ce distinge clar brandul Rapid faţă de celelalte branduri din lumea sportului românesc. Ca un brand care se respectă, nu acceptă în comunitatea sa decât pe cei dedicaţi întru totul valorilor brandului. 

Dimensiunea angajamentului religios în fotbal: cunoaşterea şi devotamentul ca parte a vieţii de zi cu zi. Potrivit studiului semnat de Glock şi Stark, „această dimensiune se referă la cunoaşterea principiilor fundamentale ale credinţei, riturilor şi a tradiţiilor. Se aplică pentru acei adepţi ai forbalului care memorează şi redau cu fidelitate fapte despre apariţiile jucătorilor şi rezultatele echipei din campionat.”[20] Un rol important îl au fanshop-urile, ceea ce a dus la exacerbarea laturii comerciale a fotbalului. 

Brandul F.C. Rapid Bucureşti dispune în zilele noastre de un fanshop on-line care are ca deviză „Produse create de suporteri pentru suporteri”[21], simbolizând liantul, legătura indestructibilă dintre membrii comunităţii. De exemplu, cănile cu mesajul „Te voi iubi la nesfârşit” sunt un simbol care face apel la sentimente, punând semnul egal între iubirea din cuplu şi devotamentul pentru culorile clubului. Pe acelaşi palier se situează tricourile cu mesajul „Cel mai bun(ă) soţ/ soţie din lume” în culorile alb-vişiniu. 

Devotamentul faţă de echipă ca parte a vieţii de zi cu zi se manifestă mai ales în cântecele galeriei rapidiste, asemănător cu angajamentul religios. Potrivit Glock şi Stark, „întrebarea cheie este în ce măsură devotamentul devine parte a vieţii de zi cu zi. În mod evident, este necesar să se facă distincţia între gradele de angajament, dar există cu siguranţă dovezi că, pentru unele persoane şi comunităţi, angajamentul faţă de fotbal este o parte foarte importantă din activitatea zilnică şi în conversaţii”. Să luăm câteva exemple: 

  Se spune c-a fost odată/ Hai, hai Rapidule/ O echipă adevărată/ Hai, hai Rapidule/ Ea se numeşte Rapid/ Iubire fără sfârşit/ Cu echipa noastră dragă/ Colindăm ţara întreagă/ Ca să vadă lumea toată/ Dragoste adevărată. Urmează o strofă relevantă pentru angajamentul suporterului rapidist ca parte a vieţii cotidiene: 

Luni şi marţi mă jur că în veci/ Nu mai calc nici mort la meci/ Dar de vineri mă decid/ Boală veche- Hai Rapid!

Versurile sugerează totodată acea deconectare a membrului comunităţii de suporteri de cotidian, meciurile echipei fiind o ocazie de participare la un act ritualic sfânt.

Concluzii

În calitate de înfocat suporter al Rapidului pot confirma cele scrise despre complementaritatea brand-religie, cât şi despre cele cinci dimensiuni ale angajamentului religios în fotbal. Am fost surprins de veridicitatea informaţiilor citate în acest studiu, considerându-mă o parte integrantă a fenomenului fotbalistic din jurul brandului Rapid.

Cât priveşte mitul eternei reîntoarceri al lui Eliade, consider că am punctat aspectele importante prin detalierea evoluţiei istorice a brandului Rapid, însoţită de pasaje din studiul autorului român. Istoria sa a fost dominată, fără îndoială, de o regenerare periodică a timpului, evocată de acte ritualice specifice.  

La acest moment de cumpănă prin care trece echipa de fotbal- absenţa acesteia din ligile profesioniste ale campionatului din România- suporterul rapidist îşi asumă cu speranţă îndemnul lui Florian Pitiş- Sfârşitul nu-i aici. 

[21] Adresă: http://magazin.1923.ro/  
[20] Glock, C. Y. and Stark, R. (1969), Dimensions of Religious Commitment in Robertson, R. (ed.) Sociology of Religion, Penguin, Harmondsworth apud Eyre, Anne, (1997), FOOTBALL AND RELIGIOUS EXPERIENCE: SOCIOLOGICAL REFLECTIONS, RERC Second Series Occasional Paper. 
[19] Articol „EXCLUSIV Cea mai mare greşeală din cariera de antrenor a lui Dan Petrescu: "Aş fi renunţat din prima zi!", link https://www.gsp.ro/fotbal/liga-1/exclusiv-cea-mai-mare-greseala-din-cariera-de-antrenor-a-lui-dan-petrescu-as-fi-renuntat-din-prima-zi-529334.html, data accesării 20.01.2019 
[1] Articolul „Football as a ritual” , link https://tamarasfootballmosaic.wordpress.com/2013/10/12/football-as-a-ritual/ , data accesării 20.01.2019
[21] Ibidem
[15] Articolul „What Is Sport?”: link https://www.vulture.com/2007/12/what_is_sport_who_better_to_an.html , data accesării 20.01.2019
[16] Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p.26
[13] Articolul „What Is Sport?”, link https://yalebooks.yale.edu/book/9780300116045/what-sport , data accesării 20.01.2019
[14] Chidester, David, 2005, Authentic fakes: Religion and American popular culture, Berkeley: University of California Press.
[12] Pagina de Facebook Peluza Nord - Rapid Bucureşti.
[11] Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p.75
[10] Eyre, Anne, (1997), FOOTBALL AND RELIGIOUS EXPERIENCE: SOCIOLOGICAL REFLECTIONS, RERC Second Series Occasional Paper, p.10
[9] Ibidem.
[8] Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p.76
[7] Glock, C. Y. and Stark, R. (1969), Dimensions of Religious Commitment in Robertson, R. (ed.) Sociology of Religion, Penguin, Harmondsworth apud Eyre, Anne, (1997), FOOTBALL AND RELIGIOUS EXPERIENCE: SOCIOLOGICAL REFLECTIONS, RERC Second Series Occasional Paper.
[6] Articol „De la frondă la Revoluţie: Obrăzniciile fotbalului optzecist”, link https://www.scena9.ro/article/imnuri-revolutie-1989-rapid-scornicesti, data accesării 19.01. 2019
[5] Glock, C. Y. and Stark, R. (1969), Dimensions of Religious Commitment in Robertson, R. (ed.) Sociology of Religion, Penguin, Harmondsworth apud Eyre, Anne, (1997), FOOTBALL AND RELIGIOUS EXPERIENCE: SOCIOLOGICAL REFLECTIONS, RERC Second Series Occasional Paper.
[4] Articol „Glasul roţilor de tren" nu se pierde niciodată » Cartea lui Chirilă vorbeşte în cuvinte fermecate despre începuturile vişinii, despre marea echipă din 1967”, link https://www.gsp.ro/fotbal/liga-2/glasul-rotilor-de-tren-nu-se-pierde-niciodata-cartea-lui-chirila-vorbeste-in-cuvinte-fermecate-despre-inceputurile-visinii-despre-marea-echipa-din-1967-405442.html, data accesării: 19. 01. 2019
[3] Chidester, David, 2005, Authentic fakes: Religion and American popular culture, Berkeley: University of California Press.
[2] Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p.14
[1] Sintetizate, acestea sunt următoarele:
Existenţa unui set de reguli asemănător credinţelor religioase
Dimensiunea practicilor religioase- actele de venerare, actele ritualice şi de devotement
Simbolismul religios extins la nivelul limbajului folosit în lumea fotbalului (ex. „mâna lui Dumnezeu")
Dimensiunea cunoaşterii- cunoaşterea tradiţiilor, riturilor şi a principiilor fundamentale.
Dimensiunea devotamentului care devine parte a vieţii de zi cu zi