„Despărțenia” lui Iancu Oteteleșanu. O „petite histoire” de secol XIX

„Despărțenia” (divorțul) lui Iancu Oteteleșanu a avut urmări semnificative pentru mentalitatea elitei bucureștene de secol XIX. 

Ioan sau Iancu (Iancuțu) Oteteleșanu, fiul cel mare al fostului paharnic, clucer și stolnic Șerban Otetelișanu (numit astfel după moșia Oteteliș din județul Vâlcea) și al Lucsandrei Vlădăianu, s-a născut la Craiova în anul 1795 (după alte izvoare, în 1796). Oteteleșenii nu făceau parte din boierimea  înaltă, dar Șerban manifesta multe veleități culturale, fiind stimat de întreaga clasă boierească, la fel ca un alt membru al familiei, Iordache Oteteleșanu, creatorul unor reviste literare și ocrotitor al învățatului Petrache Poenaru. Se pare că Oteteleșenii erau o ramură a boierilor Buzești, cunoscuți luptători din timpul lui Mihai Viteazul.          

 Șerban aspira către înaltele vârfuri ale societății, așa că fiul său a fost botezat de către bătrâna doamnă Zoe (Zinca) Golescu, născută Farfara, membră      a celei mai de seamă familii boierești muntene, mama fraților Golești. Să nu uităm că, la recomandarea lui I.C. Brătianu, după intrarea în țară a principelui Carol, prima întâlnire cu o familie românească a fost cea cu Goleștii. Această  familie se distinsese atât prin cultură, cât și prin simțămintele ei patriotice dezinteresate, toată averea cheltuind-o pentru țară.

Al doilea fiu al Zincăi, Nicolae Golescu, refuzase candidatura la domnie pentru facerea Unirii, iar focarul cultural înființat de tatăl lor, Dinicu Golescu, își urma acțiunea binefăcătoare.  

Încă de tânăr, Iancu Otetelișanu  (de acum Oteteleșanu) îmbrățișează cariera politică  și, la vârsta de 21 de ani (deloc neobișnuit pentru acea epocă), ajunge medelnicer și apoi stolnic. Comitetul județului Vâlcea respinge cererea lui Iancu Otetelișanu de a fi înscris ca alegător în colegiul marilor proprietari, dar, conform legiuirilor vremii, îi recunoaște calitatea de înalt boier (care se făcea conform cuantumul averii) și, prin urmare, dreptul de a fi ales deputat în Divan. Va fi ales deputat în mai multe rânduri (1831-1835, 1837-1844, 1847-1848, 1857-1859).

A fost și ministru al Controlului (1851-1856), și ministru al Justiției, și vornic (primar) al capitalei. A făcut o mare avere în calitate de arendaș (administrator) al minelor de sare ale statului, iar în 1848 a emigrat la Brașov, odată cu ceilalți boieri ce au găsit refugiu acolo.

Iancu Oteteleșanu, pasionat de cultură și de jocul de cărți

Iancu Oteteleșanu s-a preocupat îndeaproape de mișcările culturale din Muntenia, ca membru al multor societăți culturale ale vremii și ca director al teatrelor, numit în 1845 de către domnitorul Gheorghe Bibescu, care dorea formarea unui repertoriu exclusiv în limba română. A fost partizan al domnitorilor Barbu Știrbei și Gh. Bibescu (pe care l-a găzduit la castelul său din Măgurele, din apropierea Bucureștilor) și a făcut parte din ultimul guvern al domnitorului Cuza, ca ministru de Finanțe (30 ianuarie 1866-11 februarie 1866).

O legendă spune că Oteteleșanu, mare pasionat de jocul de cărți și recunoscător pentru câștigarea castelului de la Măgurele, a pus să se sape pe frontonul casei sale un as de pică. Însă povestea este infirmată de către o descendentă a familiei, care a lăsat spre publicare efigia ce fusese amplasată pe acel fronton. 

Marea avere făcută din speculații și din jocul de cărți i-a îngăduit să fie generos atât în timpul vieții (când a plătit, printre altele, costul publicării operelor lui Ion Heliade-Rădulescu și a oferit burse de merit și ajutoare de studii elevilor și studenților săraci), cât și după moartea sa, prin testamentul din 19/31 martie 1876.

Două căsătorii, două mari familii boierești

Oteteleșanu fost căsătorit de două ori, înrudindu-se astfel cu două dintre cele mai cunoscute familii boierești: prima oară cu Safta (Săftica) Câmpineanu, înainte de 1840, și apoi cu văduva Elena Filipescu, mult mai tânără, cu care a sperat că va avea urmași. Săftica i-a înțeles această dorință și l-a încurajat în demersul său de a se recăsători, având grijă în continuare de sănătatea și de casa lui Iancu, după divorț.

Acesta a păstrat după divorț relații de prietenie și de devotament nu numai față de prima soție (care era cu patru ani mai în vârstă decât el), ci și față de întreaga familie Câmpineanu, unul dintre executorii săi testamentari fiind Ioan I. Câmpineanu, nepotul Săfticăi. Iancu a murit la 8/20 mai 1876 și a fost înmormântat la cimitirul Șerban-Vodă din București. 

Recăsătorirea scandalizează înalta societate bucureșteană

Cele două soții, Săftica și Elena, s-au împăcat în fața icoanei făcătoare de minuni din fosta biserică Sărindar, dărâmată în 1896 în timpul primariatului lui Nicu Filipescu (sau în biserica Krețulescu, după alte surse) și și-au continuat viața liniștite, în dragostea lor pentru același bărbat. 

Elena Filipescu s-a născut în anul 1818, fiică a lui Ion Constantin Filipescu și a Raliței Nenciulescu. A fost căsătorită prima oară cu un văr îndepărtat al său, D. Gr. Filipescu, de care a divorțat în 1843, cu puține luni înainte de decesul acestuia. În iunie 1850 se va mărita cu Ioan Oteteleșanu, spre nemulțumirea tatălui ei, care o va blestema (după cum îi scrie Zoe Golescu fiului său, Ștefan Golescu), fiind necesară stăruitoarea intervenție a domnitorului Barbu Știrbei pentru ridicarea blestemului. Elena îi va rămâne multă vreme recunoscătoare domnitorului pentru gestul său.   De altfel, căsătoria a fost rău văzută de aproape întreaga societate bucureșteană, iar Elena nu va fi primită multă vreme în numeroase case boierești. După mulți ani a fost admisă în casa lui Nicolae Krețulescu, așa cum arată tabloul Scenă din salonul familiei Ottetelișanu de Theodor Aman (rudă prin soție cu familia Oteteleșanu) din anul 1858, în care apare Nicolae Krețulescu. 

Acest fapt va scandaliza înalta societate românească tradiționalistă, neobișnuită cu astfel de atitudini bizare. S-a bârfit mult pe această temă, deși lumea căuta privilegiul de a fi primit în casele Oteteleșanu, fie la București, fie la Măgurele. Așa cum arată memoriile Regelui Carol I, cel din urmă edificiu l-a primit de cel puțin două ori pe domnitor, însoțit prima dată de fratele său Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, iar a doua oară de principesa Elisabeta și de mama acesteia, Maria de Wied.

Fragmentul face parte din textul „Crâmpeie din viaţa elitei bucureștene de la 1850. Despărţenia lui Iancu Oteteleșanu”, publicat în numărul 269 al revistei „Historia” (revista:269), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.,

FOTO: ARHIVA AUTORULUI, ACADEMIA ROMÂNĂ, WIKIMEDIA COMMONS