Deportarea în masă a etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, din ianuarie 1945

La 10 ianuarie 1945 începea deportarea în masă a etnicilor germani din România și trimiterea lor la muncă forțată în fosta Uniune Sovietică, un alt capitol trist din istoria crimelor împotriva umanității din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Primul val de deportări începuse la sfârșitul lunii august 1944, odată cu înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul României, când bărbații civili apți de muncă au început să fie arestați sistematic și trimiși în Uniunea Sovietică. Erau vizați în special membrii minorității germane, dar printre arestați se numărau și etnici români, evrei, maghiari, polonezi, cehi sau sârbi, notează Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, pe pagina de Facebook a instituției.

Decizia fusese luată la 16 decembrie 1944, când conducerea Ministerului Apărării de la Moscova a dispus printr-un ordin strict secret “mobilizarea și internarea cu trimitere la muncă în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani apți de muncă”, bărbații între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 de ani, din Germania, România, Ungaria, Polonia, Iugoslavia și Cehoslovacia.

Guvernul României nu a fost înștiințat în mod oficial atunci, dar în cadrul Ministerului de Interne s-au luat măsuri pentru pregătirea acestei operațiuni, sub coordonarea liderilor comuniști Emil Bodnăraș, secretar general la președinția Consiliului de Miniștri însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, și Teohari Georgescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne.

Șeful Guvernului, generalul Nicolae Rădescu, care deținea și portofoliul Internelor, a fost pus practic în fața faptului împlinit de către comuniști, scurtul său mandat de prim ministru (6 decembrie 1944-28 februarie 1945) fiind de altfel marcat de asaltul generalizat al acestora pentru instalarea unui regim comunist în România.

Astfel, la 19 decembrie 1944 la nivelul structurilor regionale și județene ale Ministerului Afacerilor Interne s-au transmis instrucțiuni secrete cu privire la înregistrarea populației de origine germană capabilă de muncă, la 31 decembrie 1944 și 3 ianuarie 1945 transmițându-se și instrucțiuni cu privire la modul de desfășurare al acțiunii.

Notificarea oficială a Guvernului României s-a făcut la 6 ianuarie 1945, printr-o notă emisă de Comisia Aliată de Control, semnată de generalul sovietic Vladislav Vinogradov, vicepreședinte al Comisiei Aliate de Control din România, și adresată Președintelui Consiliului de Miniștri, generalul Nicolae Rădescu. În această notă se dispunea practic “mobilizarea pentru muncă a tuturor locuitorilor germani apți de muncă, indiferent de cetățenia lor”, aflați pe teritoriul României, mobilizarea urmând a se desfășura în perioada 10-20 ianuarie 1945.

Ordinul telefonic de ridicare a cetățenilor a fost dat autorităților polițienești din toate localitățile din România în seara zilei de 10 ianuarie 1945, primele rețineri și deportări având loc chiar în noaptea zilei de 10 spre 11 ianuarie 1945 în orașele mari și localitățile din vestul României (cele mai apropiate graniță), sub supravegherea agenților sovietici.

Pentru că mare parte dintre bărbații tineri etnici germani din România fuseseră încorporați în marea lor majoritate, preponderent în armata germană, au fost ridicați mulți adolescenți sau bătrâni, precum și multe femei. În multe cazuri au fost ridicați etnici evrei, maghiari, polonezi, cehi sau sârbi, dar și români, doar pentru că numele lor sau aspectul fizic păreau “’germane”.

Deportații aveau dreptul la un pachet de 20 de kilograme (haine, obiecte personale, hrană etc.) dar, de multe ori aceștia au fost ridicați de pe stradă. Acest lucru a avut un impact deosebit asupra stării de sănătate ulterioare a deportaților, apreciindu-se că din cele circa 100.000 de persoane din România, preponderent etnici germani, aproximativ 20-30% au murit din cauza condițiilor grele de lucru din regiunile Doneț și Ural, din fosta Uniune Sovietică. Primele repatrieri au început în 1946, majoritatea supraviețuitorilor deportați revenind la începutul anilor 1950.

Deportarea civililor pentru muncă forțată a început odată cu cel de-al doilea conflict mondial, după atacarea Poloniei și împărțirea Europei de Est între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, în conformitate cu înțelegerea secretă dinte cele două mari puteri totalitare perfectată la Moscova în 23 august 1939. Fenomenul s-a intensificat după declanșarea conflictului între foștii aliați, la 22 iunie 1941.

Datele disponibile indică un număr de aproximativ 5,7 milioane de civili utilizați la muncă forțată de Germania în august 1944, înregistrați oficial, majoritatea evrei, ruși, polonezi, ucraineni, cehi, iugoslavi etc. În același timp, nu există date clare disponibile pentru Uniunea Sovietică, cunoscându-se faptul că aproximativ 1 milion de cetățeni sovietici de origine etnică germană au fost deportați în Ural la muncă forțată, alături de circa 1 milion de polonezi, români, lituanieni, letoni și estoni din teritoriile ocupate în 1939 și 1940, precum și alte minorități precum tătarii, cecenii etc.

Români din Basarabia și Bucovina, deportați în Siberia

Mulți cetățeni români din teritoriile cedate în vara anului 1940 au devenit de asemenea victime ale deportărilor și muncii forțate, fiind afectați preponderent etnicii români din Basarabia și Bucovina deportați în Siberia de către autoritățile sovietice înainte de 22 iunie 1941, tinerii români și evrei din Transilvania de Nord încorporați în batalioane de lucru ale armatei ungare. De asemenea, evreii din România care nu au fost deportați în lagărele de exterminare din Transnistria, au fost mobilizați la muncă forțată.

Revenind la evenimentele din 1945, Guvernul României a protestat oficial printr-o notă la 13 ianuarie, anexată, menționând că nu poate fi de acord cu măsurile cerute de Comandamentul Sovietic dar “este ținut de Tratatele pe care le-a iscălit, de conștiința răspunderilor sale și de Convențiunea de Armistițiu însăși”, situația de fapt fiind acceptată și de către reprezentanții american și britanic din Comisia Aliată de Control.

Ministerul Afacerilor Externe a încercat permanent să apere drepturile cetățenilor români, întreținând o corespondență intensă cu familiile acestora și autoritățile sovietice, atât prin Centrala de la București, cât și prin misiunile României din străinătate, în special prin Ambasada României la Moscova, ocupându-se de repatrierea a sute de mii de prizonieri de război, victime ale Holocaustului sau deportați la muncă forțată.

Dintre misiunile diplomatice străine acreditate la București se remarcă intervențiile nunțiului papal Andrea Cassulo, care a desfășurat o remarcabilă activitate umanitară în țara noastră, apărând drepturile tuturor oamenilor persecutați, aflați în suferință și nevoi, indiferent de etnie sau religie.

Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe dețin un bogat fond documentar inedit, referitor la suferințele prin care au trecut cetățenii României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, de la Holocaust la deportarea pentru muncă forțată, din care prezintă, pe pagina de Facebook a instituției, o selecție ilustrativă pentru consecințele antisemitismului, xenofobiei și totalitarismului.