Demența în lumea greco-romanã

Medicii romani şi greci au dezvoltat anumite idei care ar putea trece drept o configurare precoce a conceptului modern de demențã. Mai multe surse clasice oferã descrieri uneori chiar intrigante privind simptomele comportamentale si cognitive folosite în mod curent în diagnosticarea acestei boli, dar limitãrile terminologice şi cunostințele epidemiologice restrânse nu au permis o monografie completã a demenței. Doar o micã parte din sursele antice referitoare la aceastã problemã sunt citate de cãtre iluminiştii care au dorit studiul simptomatologic amãnunțit.

Clasificãrile internaționale ale bolilor sunt produse abia ale secolului al XX-lea, dar existã un numãr de publicații care le acordã grecilor onoarea de a fi primii care au formulat conceptual de demențã. Ocazional se afirmã cã modernele categorii de diagnosticare au origini în sursele antice, surse care pot fi factual sau fictive. Textile medical-filosofice le aparțin lui Platon, Aristotel, Galenus, Hippocrate, celsus sau Aretaeus, în vreme ce aluzii literare gãsim la Cicero, Iuvenal, Marcus Aurelius, Seneca sau Pliniu. Nu existã un text medical antic care sã se ocupe exclusive de pierderea abilitãților intelectuale, dar în schimb apar tot soiul de afirmații referitoare la simpotomatologie. De pilda, pe baza unui sistem complex al umorilor corporale, Platon explicã originea fenomenului:când umorile acide sau amare traverseazã corpul şi intervin în mişcãrile sufletului amestecându-se cu acesta, îi provoacã neplãceri care variazã în intensitate şi se rezumã la prostealã sau uitare.

Aristotel indicã faptul cã pierderile memoriei se datoreazã exclusiv afecțiunilor fizice. Introduce douã idei care îşi vor menține valabilitatea şi 2000 de ani mai târziu:declinul mental este direct proporțional cu înaintarea în vârstã, iar bãtrânețea însãşi reprezintã un fel de boalã. Cea din urmã idee o regãsim şi la Terentius în comedia “Phormio”, care subliniazã cã îmbãtrânirea este determinatã de scãderea capacitãților intelectuale. Aşadar doctrina aristotelicã influențeazã viziunea medicalã cum cã îmbãtrânirea este legatã în primul rând de diminuarea puterii cognitive. Neurologii moderni poate cã ar fi surprinşi sã constate cã degradarea mentalã nu apare în niciun text hippocratic. Sunt câteva indicatii asupra efectelor îmbãtrânirii, autorul schițând chiar un inventar de 28 de medicamente, dar nu menționeazã nimic în legãturã cu capacitãțile intelectuale.

O sursã perpetuã de confuzie este opera enciclopedistului Aulus Cornelius Celsus. El este cel care probabil a întrebuințat pentru prima oarã termenul de “demențã” în sens medical:de>fãrã, ment>minte, ia>stare. La Celsus însã apare în urmãtorul context:nebunia începe odatã cu demența continua, atunci când pacientul, deşi îşi menține simțurile, nutreşte tot felul de închipuiri, instalându-se odatã ce mintea se supune acestor elucubrații. Aici demența se referã la o condiție psihopatologicã greu de clasificat, implicând tulburãri cognitive cronice şi halucinații. Înțelesul medical actual al termenului se îndepãrteazã deci de sensul pe care i-l atribuie Celsus, totuşi el descrie acceptabil o formã de demențã vascularã ce poate fi rezultatul unui atac cerebral.

La fel ca Celsus, Aretaeus, medic cappadocian, descrie condiția fãrã un vocabular specific:el vorbeşte despre o decrepitudine care este urmarea vârstei înaintate, care slãbeşte simțurile şi anihilieazã facultãțile mentale. Galenus, alt medic faimos al antichitãții, nu reuşeşte nici el sã îmbine aceste informații fragmentare într-un concept unificat, dar chiar şi termenul contemporan presupune unele nuanțãri etiologice şi clinice care îl fac greu de definit. Prolificul autor al antichitãții târzii priveşte bãtrânețea drept treapta dintre sãnãtate şi boalã. Ca şi Aristotel, şi Galenus crede cã pierderile de memorie indicã senilizarea. În timp ce la Aristotel cauza ia forma unei uscãri a organelor senzoriale, Galenus localizeazã cauza decisivã într-o alterare a creierului care nu mai poate pãtra pe termen lung percepțiile. Sunt adãugați şi factorii externi precum alimentația, medicamentele sau viața sexualã, care în absența moderației pot conduce la un dezechilibru al umorilor. Aceste forme de manifestare au acordat medicilor din secolele ulterioare posibilitatea unei intervenții reglatoare prin purificarea organismului sau combaterea factorilor nocivi prin intermediul opuşilor lor.

Cu alte cuvinte, dacã analizãm textile medicale scrise între 500 a.Hr. şi 500 p.Hr. vom conchide cã specialiştii greci şi romani au ajuns la o întelegere relativ adecvatã a consecințelor îmbãtrânirii, corect pusã în relație cu devieri comportamentale sau intelectuale. Se întrebuințeazã mai mulți termeni pentru a descrie starea:demența este doar unul dintre ei şi nu cuprindea întreaga simptomatologie. Etiologiile sunt în bunã mãsurã raționale, dar pãstreazã şi o alurã speculativã din moment ce nu se supun experimentelor şi observațiilor în sens modern. Aceste lucru se întrevede mai ales în teoria umorilor, care servea drept fundament al tratamentelor medicale.

Pe lângã textele mai specializate, beneficiem şi de un numãr de texte literare care se ocupã de problematica îmbãtrânirii, fenomen şi condamnabil, şi lãudabil. Ptah-hotep scria în secolul al XXIV-lea a .Hr. cã timpul va ajunge sã distrugã trupul, care va deveni tot mai vlãguit, iar toate calitãțile umane se vor pierde, idee împãrtãşitã şi de Lucretius. Lucretius are ecou în scrierile lui Marcus Aurelius, care se plânge cã zilele trec şi chiar dacã trãim mult, este improbabil ca intelectul sã-şi mai pãstreze vigoarea. Dacã mintea începe sã decadã, atunci nu va mai fi loc de întrebãri, contemplãri, speculații, iar orice judecatã va fi de prisos. Etatea nu are aşadar un sens pozitiv, pentru cã deteriorarea mentalã este inevitabilã.

Cu toate acestea, Cicero, când ne povesteşte despre arta de a îmbãtrâni, are o opinie distinct. Şi el este conştient de efectele fizice şi mentale, dar nu le percepe ca pe o boalã. El susține cã o viațã responsabilã, activã, plinã de provocãri intelectuale, ar putea preveni degenerarea. Când pomeneşte şi el de senilitate, nu foloseşte termenul de “demențã”, deci acesta nu se încetãțenise. Pentru el senilitatea îi poate atinge doar pe acei oameni cu caracter slab, cu preocupãri trivial. Cicero recomandã o antrenare constantã a memoriei, lucru esențial în profilaxia demenței precoce. Se poate lupta cu succes împotriva îmbãtrânirii prin atenția acordatã exercițiilor cognitive, prin provocãrile permanente adresate gândirii şi înțelegerii. Faptul cã totuşi în ciuda acestor sfaturi benefice nu se poate evita întâlnirea cu moartea ni-l reaminteşte Iuvenal, care picteazã cu pensula lui sarcasticã destinul celor care se apropie de vârsta periculoasã:bolile vor dansa în jurul lor, mintea îi va pãrãsi, nici mãcar copiii nu vor mai fi chipuri prietenoase…Si în literaturã avem deci exemple concludente de simptomatologie, dar sub vãlul experiențelor personale.

În concluzie, în lumea anticã atât textele medicale cât şi cele non-medicale trateazã problema fragilitãții mentale asociate cu vârsta. Decrepitudinea şi schimbãrile de comportament sunt descries amãnunțit, asemãnându-se cu descrierile moderne ale maladiei Alzheimer. Frecvența subiectului îi atestã importanța în studiile care pornesc de la observații şi preocupãri cotidiene. Conceptul antic de “demențã” este însã limitat, pentru cã nu avem un limbaj standard sau un consens între medici privind elaborarea unui concept uniform. Oricum, manifestãrile psihopatologice ale bãtrâneții sunt totuşi o problemã marginalã comparative cu alte situații medicale ținând cont cã doar în jur de 5 procente din populație ajungea la vârsta de 60 de ani. Abia în secolele XVII-XVIII creşte interesul pentru demențã, odatã cu apariția psihiatriei ca ştiințã, a evoluției medicamentației, a creşterii rolului medicului, ceea ce va determina apariția paradigmei contemporane a demenței.

Recomandãri:

Mahendra B. Dementia.A brief history of the concept. In:Mahendra B, ed. Dementia. A survey of the syndrome of dementia, 2nd ed. Lancaster’ MTP Press;1987. pp. 1 – 18;

Berchtold NC, Cotman CW. Evolution in the conceptualization of dementia and Alzheimer’s disease. Greco-Roman Period to the 1960s, Neurobiol Aging 1998;19:173– 89;

Torack RM. The early history of senile dementia. In:Reisberg B, ed. Alzheimer’s disease. New York’ Free Press;1983. pp. 23– 8;