Declarația de la Oradea – documentul care a proclamat dreptul românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare
La 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Național Român (PNR) din Transilvania s-a întrunit în ședință, la Oradea, în casa avocatului Aurel Lazăr, pentru a decide modalitatea în care românii își puteau îndeplini obiectele lor naționale în situația înfrângerii și destrămării iminente a Austro-Ungariei. În cadrul acestei întâlniri a fost adoptată o declarație care proclama dreptul națiunii române la autodeterminare și propunea convocarea unei adunării naționale.
La ședința din casa avocatului Aurel Lazăr au participat cei mai importanți lideri ai PNR care nu erau închiși sau nu se găseau pe front: Teodor Mihali, președintele Comitetului Executiv al PNR, Vasile Goldiș, Ştefan Cicio-Pop, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr și Ioan Ciordaș.
După dezbateri îndelungate, Comitetul Executiv al PNR a adoptat o declarație redactată de Vasile Goldiș, care prevedea:
„Pe temeiul dreptului firesc că fiecare națiune poate dispune și hotărî singură asupra sorții ei, națiunea română ... dorește să facă acum uz de acest drept și pretinde în consecință pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură așezarea ei printre națiunile libere”.
În continuare, proclamația arăta că „organul național al națiunii române nu recunoaște îndreptățirea parlamentului și a guvernului unguresc să se considere ca reprezentant al ei, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele națiunii române. Toate deciziile ce s-ar lua fără aprobarea ei sunt nule și fără valoare”.
În încheierea declarației se arăta că „națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională”.
Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 18 octombrie 1918.
„Declarația de la Oradea” a stat la baza tuturor acțiunilor românilor transilvăneni din perioada următoare, care au culminat cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei cu România.
La 30 octombrie 1918, a fost înființat, la Budapesta, Consiliul Național Român Central, ca organ de conducere al românilor și care reprezenta voința întregii populații românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Consiliul era format din șase membri ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Theodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad) și șase membri ai Partidului Social – Democrat al românilor din Transilvania (Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Bazil Surdu). Consiliul și-a început activitatea la Arad, pe 2 noiembrie, în casa lui Ștefan Cicio-Pop, care a fost numit președintele forului de conducere al românilor transilvăneni.
La 10 noiembrie, Consiliul trimite o notă diplomatică, redactată de către Vasile Goldiș, guvernului de la Budapesta, prin care solicită preluarea „puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească”. Eșecul negocierilor cu autoritățile maghiare a determinat consiliul să redacteze, prin același Vasile Goldiș, un manifestul intitulat „Către popoarele lumii” (18 noiembrie), prin care anunța refuzul autorităților maghiare de a ține seama de revendicările românilor.
În consecință, pe 20 noiembrie, Consiliul Național Român Central lansa Convocarea Marii Adunării Naționale la Alba Iulia pentru ziua de 1 decembrie 1918, care începea cu cuvintele: „Istoria ne cheamă la fapte” și preciza că „națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.
Cei 1.228 de deputați, reprezentanți ai românilor din Transilvania, care s-au reunit pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională au votat în unanimitate „Hotărârea de la Alba Iulia”, prin care a fost proclamată Unirea Transilvaniei cu România.
Bibliografie:
Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor, Vol. VII, Tom II, De la independenţă la marea unire (1878-1918), București : Editura Enciclopedică, 2003.
Victor Atanasiu, Atanasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, Editura Militară, București, 1979.