Decăderea lui Mihai Viteazul. Care a fost cauza prăbușirii întâiului unificator al Țărilor Române

Mihai Viteazul se afla în primăvara anului 1600 la apogeul puterii sale. În hrisoavele sale se intitula cu mândrie: „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei“. Dar tocmai această putere pe care o acumulase va reprezenta în ultimă instanță și cauza principală a prăbușirii sale.

În plan extern și-i făcuse pe toți dușmani. Polonia nu putea accepta pierderea Moldovei, habsburgii nu doreau domnia lui Mihai în Transilvania pe care o doreau pentru ei, iar generalul austriac Basta, un om lipsit de caracter și orgolios îl ura din tot sufletul pe domnul muntean. Nobilimea maghiară din Ardeal nu se putea împăca cu domnia unui principe „valah“, care adusese cu el și boieri români de peste Carpați pentru a le încredința demnități în Principatul transilvan.

Dincolo de marile sale succese militare, situația lui Mihai Viteazul rămânea fragilă din cauza precarității mijloacelor sale financiare. Trecuseră vremurile în care baza puterii unui domnitor o reprezenta „oastea cea mare“, războiul se „profesionalizase“, fiind acum în principal apanajul mercenarilor, oșteni obișnuiți cu mânuirea armelor de foc și a artileriei, dar care costau extrem de mult și a căror loialitate era deseori îndoielnică.

„Mihai s-a aflat mai tot timpul în criza de mijloace pecuniare pentru plata trupelor sale. Confruntat cu un larg spectru de adversari și adversități, el nu a dispus de forța ce i-ar fi permis să conserve ceea ce cucerise. Căderea devenea inevitabila“ (Florin Constantiniu).

Într-adevăr, primii care se ridică împotriva lui Mihai sunt nobilii maghiari din Transilvania. Mihai convoacă Dieta pe 1 septembrie 1600 la Sas-Sebeș, dar nobilimea ardeleană se adună la Turda și se declara pe față ostilă lui Mihai. În mod normal, Mihai nu ar fi avut nicio problemă să reprime această revoltă nobiliară, dar împăratul Rudolf al II-lea îi sistează subsidiile necesare plății armatei sale de mercenari. Aceștia, neplătiți de câteva luni de zile trec în tabăra nobiliară cu speranța că vor fi plătiți. Rezultatul confruntării avea să fie decis de atitudinea lui Basta, mai bine zis, de a Curții imperiale. Ori nobilii răsculați prestează prin Stefan Csaky jurământ de credință împăratului habsburg.

În aceste condiții Rudolf al II-lea nu mai avea nevoie de Mihai, iar Gheorghe Basta își unește oastea cu cea a nobililor răsculați. Bătălia dintre Mihai Viteazul și adversarii săi coalizați are loc între Turda și Alba Iulia, lângă satul Mirăslău, pe 20 septembrie 1600. Diferența va fi făcută de superioritatea calitativă a trupelor lui Basta formate din cele mai bune și antrenate unități de infanterie din Europa și o cavalerie adaptată noilor condiții, pe care tehnica armelor de foc o impunea. „Bravura nativă“ – de care Mihai dă dovadă și în această bătălie – „în condițiile de luptă din toamna anului 1600, este anihilată de manevre calculate matematic, de către un comandant de meserie, altfel mediocru strateg și căpitan“ (Manole Neagoe).

Culmea e că pe 22 septembrie, Rudolf al II-lea, în urma tratativelor cu solii lui Mihai îi recunoștea acestuia titlul de guvernator al Transilvaniei, lipsit acum de orice valoare în urma înfrângerii lui Mihai de către trupele aceluiași împărat. „Perfida Austrie“ nu-și dezmințea renumele nici de această dată.

Între timp polonii intraseră în Moldova, respinseseră pe boierii lăsați de Mihai la Iași și îl instalaseră din nou ca domn pe Ieremia Movilă. Apoi continuându-și înaintarea spre sud intraseră în Țara Românească pentru a-l pune voievod acolo pe Simion Movilă. Mihai este nevoit să alerge să-și salveze tronul. Este înfrânt în două bătălii, la Bucov și Curtea de Argeș și părăsit de cei care îi stătuseră până atunci alături, în frunte cu frații Buzești. Alt mare căpitan al său, Baba Novac va fi schingiuit, tras în țeapă și ars pe rug de către nobilii maghiari dornici de răzbunare, la Cluj. Avea 71 de ani în momentul îngrozitorului supliciu suferit pentru credința sa în voievodul Mihai.

Cu familia rămasă zălog în cetatea Făgărașului, trădat și părăsit, Mihai ia calea exilului spre Viena, apoi la Praga unde se afla Curtea imperială. Pentru Mihai, confruntat cu indiferența împăratului, săptămânile și lunile trec obositor, chinuitor și trist în cămăruța sa de la hanul „Cerbul de aur“, unde stătea. Norocul său veni tot de la nobilii ardeleni, care se răsculaseră împotriva lui Basta, îl alungaseră din Transilvania proclamându-l pentru a treia oară drept principe pe nehotărâtul Sigismund Báthory.

Rudolf își dă seama că singurul în măsură să restabilească situația este Mihai, așa încât îi dă fondurile necesare pentru alcătuirea unei noi armate și îi dă ordin lui Basta să-l ajute pe domnul român să-i înfrângă pe nobilii ardeleni. Are loc o nouă bătălie, pe 3 august 1601, la Gorăslău, pe valea Someșului. Armatele reunite ale lui Mihai și Basta zdrobesc oștirea lui Sigismund Báthory, care fuge spre Moldova. Acest inconsistent personaj, care încurcase mult planurile lui Mihai prin inconsecvența sa va mai ocupa o dată tronul Transilvaniei, până în 1602, înainte de a se retrage definitiv în Boemia, unde va muri în 1613.

Norocul părea că își întorsese din nou chipul către Mihai Viteazul, mai ales că în Țara Românească, frații Buzești se răsculaseră și îl alungaseră din domnie pe Simion Movilă. Așadar, Mihai se grăbea spre casă când se petrecu înfiorătoarea tragedie de pe Câmpia Turzii. Basta, sigur de aprobarea tacită a Curții Imperiale, căreia îi convenea mai mult o stăpânire directă asupra Transilvaniei, hotărî să suprime pe viteazul său concurent.

Așa încât, pe 9 august 1601 trimise un detașament de 300 de valoni, sub comanda lui Jacques Beauri pentru a-l aresta pe Mihai, iar dacă se opune să-l omoare. Beauri intră în cortul domnului și-i spune: „Ești prins!“. Mihai îi răspunde la fel de scurt „Ba!“, moment în care însoțitorii lui Beauri se reped asupra lui cu halebardele. Va fi ucis și decapitat, iar trupul său lăsat să-l mănânce câinii.

„Şi căzu trupul lui frumos ca un copaciu“, ne spune Cronica Țării Românești.

Capul îi va fi luat de către comisul Radu Florescu și adus la Mănăstirea Dealu. De atunci, face parte din patrimoniul nostru național și în anii grei ai Primului Război Mondial, marele istoric Nicolae Iorga va avea grijă să-l ia de la mănăstire și să-l adăpostească la Odessa. Va reveni după 1918 în lăcașul în care zăcuse timp de peste trei veacuri, pentru a patrona înfăptuirea idealului său: unirea celor trei țări românești.

„O analiză obiectivă arată că epopeea lui Mihai nu putea izbândi, scopurile urmărite erau prea grandioase pentru potențialul uman al Țării Românești; nici unificarea celor trei țări nu putea avea încă baza națională care i-ar fi asigurat trăinicie, iar interesele românilor se aflau în prea evidenta contradicție cu cele ale maghiarilor, polonilor, imperialilor“ (Vlad Georgescu).

Într-adevăr, conștiința de neam nu devenise încă conștiință națională, abia prin generația pașoptistă și, în primul rând, prin Nicolae Bălcescu, Mihai Viteazul își va fi îndeplinit menirea, aceea de cel mai reprezentativ și ilustru precursor al idealului de unitate națională.

Acest text este un fragment din articolul „Mihai Viteazul, ultimul cruciat sau întâiul unificator?”, publicat în numărul 21 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.