Debarcarea în Normandia: Ziua cea mai lungă

La 6 iunie 1944, în zorii zilei, cea mai mare „Armada” văzută vreodată în istorie (peste 5.000 de nave) a transportat trupele aliate pe coasta Franţei, deschizând un nou front în Europa celui de-Al Doilea Război Mondial;acest front, pe care Stalin îl ceruse cu insistenţă încă din 1942, avea să se dovedească decisiv.

Invazia în vestul Europei fusese discutată pentru prima oară în detaliu la întâlnirea dintre Churchill şi Roosevelt la Casablanca, în ianuarie 1943, dar s-a ajuns la concluzia că nu existau resursele pentru a fi pusă în practică în acel an. Cu toate astea, generalul-locotenent Frederick Morgan, în calitate de Şef al Statului Major General de pe lângă Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate (COSSAC), a fost desemnat că alcătuiască un plan.

Proiectul, care sugera o debarcare în Normandia, având ziua „Z” la 1 mai 1944 şi denumit „Overlord”, a fost aprobat la conferinţa de planificare ţinută în august 1943 la Quebec, cu participarea celor doi lideri, Churchill şi Roosevelt. În decembrie 1943 a fost desemnat şi comandantul Forţei Expediţionare Aliate, generalul american Dwight Eisenhower, care condusese cu succes debarcările din nordul Africii şi Italia. Şeful de stat major era tot un american, generalul Walter Bedell „Beetle” Smith. Cei aflaţi în directa subordonare ierarhică a lui Eisenhower erau britanici:Comandantul Suprem Adjunct, mareşalul de aviaţie sir Arthur Tedder, Comandantul Forţelor Navale, amiralul sir Bertram Ramsay, Comandantul Forţelor Aeriene, mareşalul de aviaţie sir Trafford Leigh-Mallory şi Comandantul Forţelor Terestre aliate, general sir Bernard Montgomery.

Fotografiile şi vederile de vacanţă, surse utile de informaţie

Planul iniţial a fost completat de Eisenhower, fiind adăugate încă două divizii care să participe la asaltul principal, una aeropurtată şi alta transportată pe mare, care se alăturau celor cinci ce urmau să debarce pe un front extins de la 56 km la 80 km, în zona Baie de Seine, la est de peninsula Cherbourg. Efectivele de debarcare au fost completate cu unităţi retrase de pe frontul italian, iar data invaziei a fost amânată din mai în iunie pentru a profita de încă o lună de pregătire.

Conform planului, trupele americane urmau să debarce la vest, pe plajele Omaha şi Utah, iar forţele britanice şi canadiene la est, pe plajele Gold, Juno şi Sword. Pentru a înţelege modul în care o divizie aliată intra concret în luptă, trebuie precizat că din totalul oamenilor care formau armata de invazie (2, 8 milioane) doar jumătate urmau să lupte în mod direct în prima linie în timpul campaniei din Normandia. O divizie britanică de infanterie, de exemplu, formată din 18.400 militari, avea nevoie de încă 24.000 în zona „spatelui” pentru sprijin logistic. În cazul unui asalt, numărul celor aflaţi în contact direct cu inamicul nu depăşea 300. În lunile care au precedat invazia s-au efectuat misiuni de recunoaştere detaliată pe coasta Normandiei. Informaţiile culese din fotografiile aeriene au fost suplimentate cu incursiuni ale agenţilor aflaţi la faţa locului şi cu milioane de fotografii şi vederi de vacanţă din perioada interbelică.

„Zidul Atlanticului”  

Cu trecerea timpului, apărarea instalată de forţele germane a devenit tot mai sofisticată, datorită eforturilor mareşalului Erwin Rommel, care fusese desemnat de Hitler în noiembrie 1943 la comanda Grupului de armate B din Franţa. Propaganda germană a început să vorbească de „Zidul Atlanticului” care va proteja „fortăreaţa Europa” de orice invazie. Rommel a armat buncărele de beton şi poziţiile tunurilor, a întărit şi extins lucrările din teren şi a mărit numărul de mitraliere şi baterii de mortiere. Numeroase obstacole de toate tipurile au fost instalate pe plaje, inclusiv şanţuri anti-tanc, tranşee şi adăposturi individuale. În anumite zone, apărarea se extindea în interior şi cuprindea inclusiv două fortăreţe, apărare de sârmă ghimpată, cuiburi de mitraliere şi poziţii pentru tunuri grele. Ceea ce a reuşit Rommel în şase luni cu ajutorul organizaţiei Todt a stârnit respectul inclusiv al celor care îl criticau, şi nu erau puţini. Erwin Rommel era convins că bătălia va fi câştigată sau pierdută pe plaje, opinie care nu era împărtăşită de superiorul său direct, mareşalul Gerd von Runstedt, comandantul suprem din vest, care plănuia să atace forţele aliate odată ce se stabilea foarte clar care era zona de invazie şi inamicul înainta în interior. Runstedt avea la dispoziţie Grupurile de armată B şi G, comandate de Rommel, respectiv general-colonel Johannes Blaskowitz şi grupul blindat, comandat de generalul Geyr von Schweppenburg.

De pe coasta olandeză până la graniţa cu Spania, germanii dispuneau de 38 de divizii de infanterie, şapte divizii din rezervă fiind concentrate în zona Pas de Calais şi trei în Normandia. Rezerva strategică mobilă era formată din patru divizii blindate, dintre care doar Divizia 21 Panzer se găsea în zonă, celelalte urmând să intre în luptă la ordinul expres al lui Hitler. Luftwaffe avea disponibile, teoretic, în jur de 400 de avioane, dar la 6 iunie nu a reuşit să ridice în aer mai mult de 50. Kriegsmarinese baza pe câteva submarine, vedete torpiloare şi distrugătoare.

Forța de atac a „aliaților”

În faţa acestor forţe, evident insuficiente, îndeosebi în ceea ce priveşte aviaţia, se găseau 39 de divizii de toate armele (20 americane, 14 britanice, 3 canadiene, una poloneză şi una aparţinând Forţelor Franceze Libere). Ele erau sprijinite de unităţi navale împărţite în cinci forţe de bombardament (câte una pentru fiecare plajă), constituite din numeroase nave de război (dintre care cinci cuirasate). Totalul navelor de război, de debarcare şi amfibii de mai mici dimesiuni e greu de estimat, dar cifra depăşeşte cu siguranţă 5.000, anumite surse sugerând aproape 6.000.

Crucial pentru succesul operaţiunii „Overlord” a fost sprijinul unităţilor de aviaţie. Comanda supremă a forţelor aeriene aparţinea generalului-locotenent Carl Spatz. Sub comanda directă a acestuia se găsea Bomber Command (Arthur Harris) aparţinând Royal Air Force, având 1.380 de bombardiere grele şi 134 uşoare, şi Armata 8 Aeriană aparţinând forţelor americane (general James Doolittle), cu 2.578 de bombardiere sprijinite de 1.144 avioane de vânătoare. Forţele aeriene strategice erau completate cu cele tactice, formate din două armate aeriene (una americană şi alta britanică), având în compunere peste 2.500 de avioane de vânătoare. În rezervă se găseau alte 1.072 de avioane de vânătoare. În total, numărul de unităţi aeriene (avioane de bombardament, de vânătoare, de transport) care au sprijinit invazia s-a ridicat la circa 10.000.

În ziua invaziei, comandanții germani au strălucit prin absență

Ca urmare a amânării operaţiunii „Overlord” în mai, prima perioadă care oferea combinaţia dorită de noapte cu lună şi reflux chiar la ivirea zorilor era perioada 5, 6 şi 7 iunie. Iniţial, Eisenhower a ales 5 iunie. Dar când luna iunie a început, vremea s-a deteriorat în aşa măsură încât, îngrijorat, generalul a amânat operaţiunea cu 24 de ore. În cadrul unei întâlniri cu liderii militari în ziua de 5 iunie, ora 4 dimineaţa, meteorologii au prevăzut, precauţi totuşi, o scurtă perioadă de îmbunătările temporară a vremii în ziua următoare. Eisenhower a decis debarcarea pentru 6 iunie cu celebra replică laconică:„Bine, pornim”.

De cealaltă parte a Canalului Mânecii, germanii erau complet dezorientaţi. În seara de 5 iunie 1944, şeful Serviciului Informaţii al Armatei XV germane, locotenent-colonelul Meyer, a auzit în cadrul unei transmisiuni BBC cea de-a doua strofă a poeziei „Chanson d’automne” (Cântec de toamnă) de Paul Verlaine:„sufletul adânc mi-l răneşte/Cu monotonia ce mă copleşeşte”. Ştia că e semnalul pentru Rezistenţă privind iminenţa unei invazii;cu toate astea, vremea era atât de proastă încât un asemenea atac părea de neconceput. În consecinţă, comandanţii germani au strălucit în ziua de 6 iunie prin absenţă:Hans von Salmuth, comandantul Armatei XV, şi-a petrecut două zile la vânătoare;Dollmann, comandantul Armatei VII, pregătea nişte festivităţi la Rennes;comandantul Diviziei 21 Panzer, Geuhtinger, era la Paris, iar Rommel se găsea în Germania, la Herrlingen, cu ocazia zilei de naştere a soţiei sale care a coincis cu cea a invaziei.

În Anglia, cei 2, 8 milioane de soldaţi aliaţi erau pregătiţi pentru invazie, iar cele aproape 6.000 de nave gata să-i transporte pe continent. Peste 3.400 de bombardiere şi 5.400 de avioane de vânătoare aveau să asigure o compleşitoare superioritate aeriană. În Ordinul de Zi transmis trupelor, Eisenhower preciza:„Ochii lumii sunt aţintiţi asupra voastră. Speranţele acelor oameni din întreaga lume care iubesc libertatea să însoţesc”. Primii care au atins pământul Franţei au fost paraşutiştii. Divizia 6 aeropurtată britanică a trecut la acoperirea plajei Sword din flancul stâng al aliaţilor şi şi-a îndeplinit toate obiectivele, inclusiv capturarea îndrăzneaţă a celor două poduri peste Canalul Caen şi râul Orne. Două divizii de paraşutişti americane, 82 şi 101, au protejat zona continentală a plajei Utah de pe flancul drept, dar paraşutiştii lor au fost lansaţi mai împrăştiat şi au avut mai multe victime decât britanicii. Unele trupe germane au realizat că aveau de-a face cu trupe aeropurtate şi au făcut tot posibilul să le respingă, dar confuzia şi lipsa liderilor din zonă s-a simiţit, în primul rând prin faptul că apărarea de coastă nu a fost pusă în alertă totală, considerându-se că atacurile sunt doar de fixare, asaltul principal urmând să aibă loc în Pais de Calais.

Debarcare cu peripeții

Dacă în zona de debarcare anglo-canadiană trupele au reuşit să străpungă apărarea relativ uşor, în cele trei zone americane lucrurile n-au mers după cum fusese planificat. Între plajele Omaha şi Utah, la Point du Hoc, se găsea un promotoriu înalt, în vârful căruia serviciile de informaţii aflaseră că germanii instalaseră o puternică baterie germană cu 6 tunuri de 155 mm. Acestea aveau o rază de acţiune de 19 km şi dominau coasta de la Port-en-Bessin în sectorul britanic până într-un punct aflat la nord-vest de plaja Utah. Înainte să înceapă principalele debarcări, o trupă de comando formată din 225 de rangeri americani, care se antrenaseră câteva săptămâni în condiţii similare, au primit periculoasa misiune de a escalada piscurile sub foc concentrat pentru a distruge tunurile. După trei ore de călătorie pe o mare zbuciumată, navele care-i trasportau au atins coasta, dar la est faţă de punctul stabilit. Când eroarea a fost descoperită, au trebuit să urmeze un drum paralel cu ţărmul, ceea ce i-a expus focului de pe vârful piscului. Unele nave au fost scufundate, iar altele, atât de avariate, încât echipamentul a trebuit aruncat peste bord. Când au ajuns la locul de unde trebuiau să înceapă escaladarea, tirul de sprijin al artileriei navale s-a oprit, ceea ce a permis germanilor să aducă întăriri pentru a apăra fortificaţiile.

Uzi până la piele, suferind de rău de mare şi atacaţi cu ferocitate de sus cu foc de ame automate şi grenade, trupele de comando au escaladat piscul cu mari eforturi, fiind sprijiniţi doar de focul concentrat al distrugătorului american Saterlee. La cinci minute după ce puseseră piciorul pe plajă, primii oameni au ajuns în vârf şi acolo au avut neplăcuta surpriză să constate că tunurile, pentru distrugerea cărora depuseseră atâtea eforturi, nu mai erau acolo. Ca să le salveze de bombardamentele aeriene şi navale germanii le mutaseră într-un loc sigur, într-o livadă aflată la 1, 6 km în interior, unde le-au găsit trupele americane mai târziu. Nu se trăsese niciodată cu ele. După ocuparea Point-du-Hoc, trupele de comando au trecut la operaţiunea de tăiere a şoselei de coastă dintre Vierville şi Grandcamp pentru a stabili poziţii defensive.

La est de Point-du-Hoc, pe plaja Omaha, lucrurile au fost şi mai grave. Bombardarea poziţiilor inamice de către vasele de război şi aviaţie înainte de ora H (06:30) s-a dovedit ineficientă. Zona de debarcare se întindea pe 6 km între Vierville la vest şi Colleville la est. Întreaga lungime a plajei era străjuită de pante înverzite, înalte de 46 metri, care asigurau poziţii defensive ideale. Primul val al debarcării era constituit din două regimente americane de infanterie, care au împărţit plaja în şase sectoare. Regimentul 116 a debarcat în sectoarele Dog Green, Dog White, Dog Red şi Easy Green, în timp ce regimentul 16 pe Easy Red şi Fox Green. Pe Fox Green a debarcat şi Ernst Hemingway, în calitate de corespondent de război.

Omaha, iadul trupelor americane

Vremea în continuă deteriorare agitase marea, iar majoritatea tancurilor-amfibii s-a împotmolit. Dar cea mai gravă problemă a ridicat-o apărarea. Serviciile de informaţii americane erau convinse că în dreptul plajei Omaha se afla un batalion aparţinând Diviziei 716 Infanterie, jumătate din efectiv fiind format din soldaţi recrutaţi din afara Germaniei, inclusiv polonezi şi ruşi. În realitate, încă din martie în zonă fusese mutată Divizia 352 Infanterie, sub comanda generalului-locotenent Dietrich Kraiss, formată din veterani căliţi în luptele de pe Frontul de Est. Când cele 200 de nave de debarcare din primul val au coborât rampele şi un baraj de foc s-a abătut asupra infateriştilor şi ranger-ilor americani. Mitralierele şi mortierele secerau cu zecile soldaţii care încercau să se adăpostească în spatele obstacolelor instalate pe plajă. Pierderile au fost teribile:o companie a pierdut 176 din cei 200 de oameni cu care debarcase în decurs de câteva minute. Episodul a fost magistral evocat în secvenţele de început ale celebrului film „Salvaţi soldatul Ryan” (1998).

Apa se înroşise de atâta sânge şi pe măsură ce nivelul ei creştea (cu 2, 5 cm pe minut) răniţii incapabili să se mişte s-au înecat. Primele valuri de asalt au avut teribila rată de pierderi de 96%, aproape fără să reuşească să tragă un singur foc. Generalul Omar Bradley, comandantul Armatei 1 americane, aflat în larg pe crucişătorul Augusta, era pe punctul de a ordona retragerea, urmând să-şi redirecţioneze forţele pe plaja Utah. Şansa americanilor a constituit-o incapacitatea Diviziei 352 de a contraataca, aceasta având sub 250 de oameni pe kilometru în acel perimetru. Curând, americanii au reuşit să pătrundă pe flancurile apărării, iar debarcarea a continuat.

Rezistenţa a fost acerbă şi în sectoarele de debarcare anglo-canadiene, dar evenimentele s-au derulat cu mai mult succes pentru Aliaţi. Toate debarcările fuseseră programate la o oră după reflux, dar pentru că mareele din Canalul Mânecii încep mai devreme la capetele plajelor din peninsula Cherbourg, americanii au fost nevoiţi să ajungă la Utah şi Omaha la 06:30, în timp ce britanicii şi canadienii au aşteptat până la 07:25 instalarea condiţiilor prielnice pe Gold, Juno şi Sword.

Forţele britanice care au asaltat plaja Gold între Asnelles şi La Riviere au întâmpinat o rezistenţă puternică în zona satului Le Hamel, în care se găsea garnizoana unui detaşament al Diviziei 352 şi care nu fusese foarte grav afectat de bombardamentele navale şi aeriene. Până spre seară, britanicii au reuşit să avanseze 13 kilometri în interior. Pe plaja Juno, care se întindea de o parte şi de alta a satului de pescari Courseulles, Divizia 3 Infanterie canadiană a fost întâmpinată cu un foc susţinut atunci când a luat cu asalt ţărmul, dar a înfrânt rapid rezistenţa apărătorilor, înaintând 11 km. Trupele canadiene care au luptat în Europa erau formate doar din volutari, majoritatea pescari, mineri sau fermieri care au luptat cu mult curaj, deşi pierderile în prima zi au fost destul de mari. Ultima zonă de debarcare, plaja Sword, se întindea de la Lion-sur-Mer până la vărsarea râului Orne la Ouistreham. Aici, Divizia 3 Infaterie britanică şi Brigada 27 Blindate au cucerit toate punctele întărite de pe coastă, au respins un contraatac şi au organizat un perimetru defensiv de 10 km lăţime şi adâncime.

Tributul de sânge pentru eliberarea Franței

La sfârşitul zilei de 6 iunie, Aliaţii debarcaseră 150.000 de soldaţi cu tot cu echipament şi cuceriseră 207 km de pământ din Franţa ocupată. Per total, pierderile au fost scăzute, având în vedere amploarea operaţiunii:în jur de 6.000 de americani, 3.000 de canadieni şi câteva sute de soldaţi britanici. Factorii de decizie germani nu au contratacat imediat cu unităţile blindate din rezervă, considerând că debarcările din Normandia erau doar o stratagemă, menită să atragă atenţia, având convingerea că grosul trupelor aliate urmau să ajungă tot în zona Pas-de-Calais. Când şi-au dat seama de greşeală era prea târziu;concepţia lui Rommel, care dorea ca trupele aliate să fie aruncate în mare înainte de a se întări pe ţărm, nu a putut fi pusă în practică. Debarcarea din Normadia a fost urmată de două luni de lupte teribile, în urma cărora Franţa va fi eliberată.