De la Stalingrad la Yalta

Rareori în istorie o bătălie a avut repercusiuni atât de dramatice asupra desfăşurării şi rezultatului unui război precum bătălia de la Stalingrad. Iar când este vorba de cea mai cumplită conflagraţie mondială a tuturor timpurilor, este pe deplin explicabil interesul istoricilor – şi nu numai – pentru modul în care finalul acestei confruntări germano-sovietice, dintre Don şi Volga, a influenţat evoluţia ulterioară a principalilor actori implicaţi în tragedia anilor 1939-1945, atât din punct de vedere strategic, politic, economic, dar şi psihologic.

Între Hitler şi Stalin

Ambii dictatori supralicitaseră miza strategică a oraşului de pe Volga. Obsesia lui Hitler de a cuceri punctul strategic care purta, încă din 1925, numele rivalului său de moarte, nu era egalată decât de ambiţia lui Stalin de a nu suferi o a doua înfrângere a orgoliului său, legată de acelaşi oraş. Prima avusese loc în toamna anului 1918, în timpul ofensivei lui Denikin, când Stalin şi Vorosilov, în calitate de comandanţi ai Armatei a X-a, erau responsabili de apărarea Ţariţinului, vechiul nume al Stalingradului. Cei doi intraseră într-un violent conflict cu Troţki, comisarul pentru apărare al guvernului sovietic, cu privire la oportunitatea folosirii foştilor specialişti ţarişti. Lenin, la a cărui arbitraj se recursese, îi dăduse atunci dreptate lui Troţki, rechemându-i la Moscova atât pe Vorosilov, cât şi pe Stalin. Umilinţa fusese amară pentru Stalin, care n-avea să-l ierte niciodată pe Troţki pentru acest afront. Acum însă Troţki era mort, lichidat de mâna lungă a NKVD-ului tocmai în îndepărtatul Mexic, iar el, Stalin, iată că izbutise să apere cu succes oraşul în faţa maşinăriei de război germane.

„Sunteţi hotărâţi să-l urmaţi pe Führer şi să luptaţi pentru victorie cu orice preţ?”

La 2 februarie 1943, ultimele rezistenţe germane din Stalingrad se predau sovieticilor. Cortina cade. Sentimentul general e că ceva ireversibil s-a întâmplat. Combatanţi şi neutri deopotrivă înţeleg că Hitler nu mai poate câştiga războiul. Şocat la rândul său de vestea capitulării, Führerul nu pare totuşi a-şi da seama de adevăratele dimensiuni ale catastrofei. E preocupat mai degrabă de laşitatea lui Paulus, pe care cu o zi înainte îl înaintase la gradul de feldmareşal în speranţa că acesta va înţelege mesajul:niciun feldmareşal german nu căzuse viu în mâinile adversarilor:„Formal, s-au predat absolut corect. Altfel ar trebui să se adune toţi la un loc, ca un arici, şi să se sinucidă cu ultimele cartuşe. Dacă ne imaginăm că o femeie, numai pentru că aude câteva cuvinte jignitoare, are demnitatea să se încuie în casă şi să se împuşte imediat, atunci nu am nicio stimă pentru soldatul care se sperie să facă la fel, preferând să fie luat prizonier”.Paulus însă alege să rămână în viaţă, stigmatizat până la moarte, nu doar pentru înfrângere, ci şi pentru colaborarea sa ulterioară cu regimul sovietic. Culmea ironiei, Hitler îşi manifestă aprecierea pentru generalul român Lascăr, despre care se credea într-o primă fază că îşi pusese capăt zilelor. În realitate, nici românul nu urmase calea onoarei, mai mult chiar, după un prizonierat de doi ani, revine în ţară, în calitate de comandant al diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”, contribuind plin de zel, ca ministru al apărării, la procesul de comunizare al oştirii române. Un alt fapt care scapă înţelegerii Führerului este acela că tocmai ordinele sale de păstrare cu orice preţ a poziţiilor câştigate duseseră de fapt la dezastrul Armatei a VI-a. Doar geniul militar al lui von Manstein va reuşi să evite prăbuşirea totală a frontului de sud, obţinând totodată şi ultimul succes major pentru Wehrmacht pe frontul de răsărit:recucerirea Harkovului pe 12 martie 1943, după ce oraşul fusese eliberat de către sovietici, cu o lună înainte.

La 18 februarie, în imensa arenă berlineză de la „Sports Palast”, loc tradiţional al întrunirilor naziste, Josef Goebbels proclama – într-o atmosferă de isterie colectivă – războiul total:„Sunteţi hotărâţi să-l urmaţi pe Führer şi să luptaţi pentru victorie cu orice preţ?”, urla Goebbels în transă, stimulat de aprobarea unanimă şi zgomotoasă a miilor de credincioşi ai partidului. Retorica găunoasă a şefului propagandei naziste este dublată însă şi de măsuri concrete:este decretată mobilizarea generală, manifestarile sportive sunt interzise, localurile de noapte şi magazinele de lux închise, iar scrisorile venite de pe front supuse cenzurii. Germanii care nu-l admirau pe Hitler se aflau într-o situaţie fără ieşire. În aceeaşi logică în care invazia Wehrmachtului îi făcuse pe ruşi să apere stalinismul, primejdia înfrângerii îi forţa acum pe germani să apere regimul nazist. Diferenţa era că ruşii avuseseră la dispoziţie un teritoriu imens în care să se retragă, în timp ce Germania se confrunta cu un război, purtat curând pe două fronturi, cu o blocadă şi cu masivele bombardamente aliate care transformau oraşele Reichului în ruine. Refuzul occidentalilor de a accepta altă situaţie de compromis, cu excepţia „capitulării necondiţionate”, nu a dus decât la solidarizarea poporului german în jurul conducătorului său, paralizând şi mai mult anemica şi mereu ezitanta opoziţie militară.

Sovietele ar fi fost dispuse la o pace de compromis cu Germania

Dacă Hitler nu înţelegea nici acum că a pierdut războiul, paradoxal, nici Stalin nu părea convins că l-a câştigat. Pe liderul de la Kremlin îl bântuiau amintirile, unele mai noi, precum şocul veştii că Reichul a atacat Rusia, altele mai vechi, din urmă cu 25 de ani când Lenin fusese nevoit să încheie o pace înjositoare cu aceeaşi Germanie pentru a salva de abia născutul stat sovietic. Dacă memoriile diplomatului german von Kleist sunt veridice, atunci se pare că în decembrie 1942 şi în septembrie 1943, Sovietele ar fi fost dispuse la o pace de compromis cu Germania. Tatonările diplomatice efectuate la Stockholm, capitala europeană privilegiată în iniţierea demersurilor privind încheierea unui acord de pace, au eşuat din cauza refuzului lui Hitler. Führerul a respins presupusa ocazie ivită, mărturisindu-i ministrului său de externe:„Vezi tu, Ribbentrop, dacă astăzi aş ajunge la o înţelegere cu Rusia, mâine aş ataca-o iar – pur şi simplu nu mă pot abţine”.Până în 1944, Hitler a nutrit convingerea că, după respingerea celui de-al doilea front, va fi în stare să cucerească Uniunea Sovietică. Pe suspiciosul Stalin îl îngrijora cel mai mult lipsa de angajament a liderilor occidentali în stabilirea unei date certe cu privire la deschiderea celui de-al doilea front. Deşi în cadrul întâlnirii de la Casablanca (14-26 ianuarie 1943), Roosevelt şi Churchill căzuseră de acord asupra formulei „capitulării necondiţionate” aplicabile Germaniei şi aliaţilor săi, Stalin intuia că cel puţin premierul britanic nu era complet sincer în dorinţa sa de a ajuta poporul sovietic să nu mai poarte, singur practic, povara războiului. Şi, într-adevăr, în a sa istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial, Churchill confirmă bănuielile liderului sovietic, afirmând fără echivoc, referitor la deznodământul bătăliei de la Stalingrad:„cu aceasta s-a încheiat prodigiosul efort al lui Hitler de a cuceri Rusia cu forţa şi de a distruge comunismul printr-o formă la fel de odioasă de tiranie totalitară”. Evident, în telegrama adresată lui Stalin pe 1 februarie 1943, premierul britanic îl felicita pentru nimicirea armatei a VI-a germane, încheind oarecum ironic:„este într-adevăr o victorie uimitoare”.

„Vântul Berezinei, fatal lui Napoleon, suflă peste Europa”

Uimitoare sau nu, cert este că victoriile sovietice de la cotul Donului şi Stalingrad au avut cele mai descurajante efecte asupra principalilor aliaţi europeni ai Reichului. Se destrămase pentru totdeauna mitul invincibilităţii armatelor germane, fapt care îi obliga pe factorii de decizie de la Roma, Budapesta, Helsinki şi Bucureşti să-şi pună problema reevaluării opţiunilor lor diplomatice şi strategice. Asemeni unei reacţii în lanţ, crizele latente ies la suprafaţă. Încă din decembrie 1942, preşedintele Finlandei, Ryti, îl informează pe ambasadorul american la Helsinki de intenţia ţării sale de a se retrage din conflict. La Roma, Mussolini, bolnav şi decepţionat, primeşte cele mai alarmante veşti despre crahul industriei de război, insuccesele trupelor Axei pe frontul din Africa de Nord sau nemulţumirile populaţiei. Unul dintre vechii săi tovarăşi de luptă, Dino Grandi, ministrul justitiei se confesează unui prieten:„Barometrul scade cu o viteză vertiginoasă. Vântul Berezinei, fatal lui Napoleon, suflă peste Europa”. Starea de spirit este similară şi în Ungaria, unde înfrângerea de la Stalingrad, dar mai ales dezastrul Armatei a II-a maghiare, distrusă practic la Voronej (12 ianuarie-17 februarie 1943), a pus în faţa factorilor de decizie (regentul Horthy şi premierul Kallay) spectrul înfrângerii puterilor Axei şi necesitatea stabilirii unor contacte diplomatice cu puterile occidentale. Întemeiate pe iluzia debarcării anglo-americanilor în Balcani, tratativele duse de Budapesta cu aliaţii vestici au eşuat, ca şi varianta balcanică, atât de dragă lui Churchill. Horthy notează cu amărăciune în memoriile sale:„pacea separată era irealizabilă deoarece toate graniţele noastre se găseau la o prea mare distanţă de graniţele puterilor apusene”.Nici părerea lui Alexandru Cretzianu, viitorul ambasador al României la Ankara, un diplomat extrem de implicat în negocierile de pace cu Aliaţii, nu este în fond diferită:„Sub presiunea dezastrului de la Stalingrad, liderii ţărilor satelite şi-au întors speranţele spre aliaţii occidentali... Ei erau cu totul pregătiţi să conteze pe mila Occidentului cu singura condiţie de a primi asigurarea că ţările lor nu vor fi ocupate de Armatele Roşii”.

Circulara lui Cordell Hull

De fapt, dezastrul de la Stalingrad marchează începutul unei noi faze în politica externă românească. Odată devenită incertă victoria Germaniei, se punea problema găsirii unei soluţii miraculoase, care să ferească România de ocupaţia sovietică şi să-i garanteze sistemul politic şi economic. Atât mareşalul Antonescu, cât şi liderul opoziţiei, Iuliu Maniu, nutreau ferma convingere că anglo-americanii nu au niciun interes să lase Balcanii pe mâna Sovietelor, omiţând că România nu avea pentru occidentali aceeaşi importanţă strategică pe care o avea pentru Germania. Churchill era mult mai interesat de securizarea „drumului imperial” Gibraltar-Malta-Suez-Aden-Singapore, fapt care îl determina să acorde maximum de atenţie Greciei, şi nu României. Cât despre Roosevelt, el îşi propunea stabilirea unor relaţii de încredere cu Stalin, în vederea organizării postbelice a lumii, astfel încât sacrificarea României reprezenta o parte minimă a preţului pe care era dispus să-l plătească.

Evident, toate aceste lucruri erau necunoscute liderilor politici români, ba chiar, încrezător în şansele sale de reuşită, ministrul de externe, Mihai Antonescu, întreprinde prima sa mutare diplomatică pe tabla de şah italiană. Lipsit de realism, el supraprecia influenţa lui Mussolini asupra lui Hitler în vederea încheierii unei păci separate cu aliaţii anglo-americani. Drept urmare, pe 19 ianuarie 1943 îl convoacă la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pe ambasadorul italian Bova-Scoppa, propunându-i iniţierea unor sondaje diplomatice pe lângă puterile vestice, îndeosebi Marea Britanie. Absenţa vreunui răspuns din Cetatea Eternă, precum şi reticienţa afişată de Bova-Scoppa, îl fac pe Mihai Antonescu să înţeleagă că Mussolini optează pentru un contact direct cu anglo-americanii, fără martori şi parteneri.Coincidenţa face ca, în aceeaşi zi de 19 ianuarie, Mihai Antonescu să-l primească în audienţă şi pe ambasadorul Ungariei la Bucureşti, Nagy Joszef, care-i transmite răspunsul favorabil al guvernului maghiar la initiaţiva părţii române de a se începe tratative privitoare la detensionarea relaţiilor dintre cele două ţări. Din cauza contenciosului transilvan şi această pistă este în scurt timp abandonată de guvernul de la Bucureşti. Nici demersurile diplomatice întreprinse în alte capitale europene, precum Berna, Madrid, Lisabona sau Vatican, nu s-au bucurat de rezultate mai promiţătoare. Ideea fixă a liderilor români de a trata doar cu anglo-americanii şi încercarea de a evita cu obstinaţie contactele directe cu sovieticii compromiteau din start orice negociere. Mesajele venite de la Londra şi Washington indicau clar că nu se poate conta pe o înţelegere unilaterală cu puterile occidentale. În acest sens, poziţia Statelor Unite este definită într-o circulară pe care Cordell Hull o trimite la 18 noiembrie 1943 ambasadelor americane de la Madrid, Berna, Ankara şi Stockholm:

1. Capitularea imediată a României ar fi în interesul cauzei aliate.

2. Aliaţii nu sunt interesaţi de nicio propunere de capitulare, alta decât cea necondiţionată.

3. Orice propunere de capitulare necondiţionată trebuie să fie prezentată principalilor trei aliaţi, respectiv Marea Britanie, Rusia Sovietică şi Statele Unite, de către un reprezentant al guvernului român pe deplin autorizat.

Drept urmare, la sfârşitul anului 1943, liderii politici români încep tatonările de pace cu U.R.S.S. Cel care sondează primul terenul este fostul premier Gheorghe Tătărescu;acesta, prin intermediul lui Benes, liderul guvernului cehoslovac din exil, îi cere lui Stalin să precizeze condiţiile în care ar fi dispus să încheie armistiţiul cu România. Liderul sovietic se arată receptiv la sugestiile venite de la Bucureşti, comunicându-i lui Benes că, pentru început, oficialii români trebuie să adreseze o cerere de capitulare celor Trei Mari Aliaţi, el oferindu-se să susţină – în schimbul acestui demers – revenirea Transilvaniei de Nord în graniţele României. Poziţia lui Stalin purta amprenta tipicului său pragmatism. Orice iniţiativă sau atitudine care ar fi scos din joc pe vreunul dintre adversari era binevenită. Liderul sovietic privea tratativele de pace strict prin prisma evoluţiei militare a frontului. În urma victoriei din februarie 1943, Stalin a devenit tot mai convins de faptul că, la terminarea războiului, Uniunea Sovietică va intra în posesia celor mai multe teritorii aflate în dispută. În consecinţă, interesul său nu mai era focalizat pe negocieri, ci, într-o măsură mult mai mare, pe capacitatea Armatei Roşii de a-şi împinge diviziile cât mai departe. Devenise deja un aspect secundar dacă răsturnarea alianţelor o făcea Antonescu sau Opoziţia, atâta timp cât România părăsea tabăra Axei şi facilita înaintarea sovietică adânc în Balcani şi în inima Europei… Cert este că firea sa autoritară şi evaluarea practică a situaţiei din România îl predispuneau pe Stalin la o înţelegere cu Mareşalul Antonescu, dictator ca şi el, care în plus putea executa mai eficient desprinderea faţă de Germania. Apoi, sovieticii s-ar fi putut dispensa uşor de el, pe motivul colaborării sale timp de trei ani cu Germania.

Antonescu nu îşi perduse încrederea în capacitatea Germaniei de a câştiga războiul

În ceea ce-l priveşte însă pe Antonescu, acesta avea propriul joc de făcut, oscilând între convingerea, mai degrabă autoindusă, că Germania încă mai poate câştiga războiul, şi cruda realitate a avansului sovietic spre hotarele româneşti. Dacă e să dăm credit mărturiei lui Gheorghe Barbul, şeful de cabinet al lui Mihai Antonescu, încă din 6 octombrie 1942, după una dintre întâlnirile sale cu Hitler, mareşalul ar fi declarat:„Germania a pierdut războiul. Acum trebuie să ne concentrăm eforturile ca să nu-l pierdem pe al nostru”. Afirmaţie – în cazul în care chiar a fost făcută – pare mai degrabă expresia unei stări de spirit trecătoare, deoarece Antonescu nu şi-a pierdut încrederea în capacitatea Germaniei de a câştiga războiul decât mult după bătălia de la Kursk (iulie 1943). Dovadă în acest sens stă şi confesiunea pe care i-o face lui Raoul Bossy, ambasadorul României la Berlin, în timpul audienţei pe care i-o acordă la 9 februarie 1943. Faţă de scepticismul diplomatului român, bazat pe contactul direct cu viaţa cotidiană berlineză, mareşalul reia fără şovăială tezele propagandei lui Goebbels:„Apoi dumneata nu cunoşti armele secrete pe care mi le-a arătat Hitler la ultima noastră întrevedere (11-12 ianuarie 1943 – n.n.), nici planurile lui de război, nici masele de soldaţi pe care le va azvârli asupra ruşilor la vară. Nu încape nicio îndoială că ofensiva de la vară a germanilor va zdrobi armata rusă”.

De altfel, în timpul întrevederilor sale cu Führerul, Antonescu îşi reafirmă întotdeauna loialitatea şi hotărârea de a merge până la capăt alături de Reich, deşi relaţiile dintre cei doi erau adesea marcate de disensiuni. Dacă la întâlnirea din ianuarie, Antonescu adoptase o poziţie ofensivă, criticând dur felul în care autorităţile germane gestionaseră fuga lui Horia Sima în Italia, în aprilie, la Klessheim, e rândul lui Hitler să facă o adevărată scenă de isterie, reproşându-i Mareşalului acţiunile diplomatice ale lui Mihai Antonescu, care evident nu scăpaseră atenţiei serviciilor secrete naziste. Antonescu îşi apără însă colaboratorul cel mai apropiat, afirmând că nu crede că acesta ar fi putut avea astfel de iniţiative fără să-l consulte şi întărind că el n-ar tolera niciodată în preajma sa un om care să nu-i fie pe deplin loial.

Ribbentrop:„În Germania ar fi fost de mult spânzurat un om ca Maniu”

Cu acelaşi prilej, Antonescu parează şi criticile lui Hitler la adresa lui Iuliu Maniu, susţinând că liderul ţărănist e bătrân şi inofensiv şi că nu doreşte să-l transforme într-un martir luând măsuri împotriva sa. Führerul se lasă înduplecat de argumentele lui Antonescu deoarece avea prea mare nevoie de contribuţia armatei române în campania ce se prefigura.

Dar ce fel de persoană era cel despre care Ribbentrop spunea:„În Germania ar fi fost de mult spânzurat un om ca Maniu”?Preşedintele PNŢ, deja septuangenar, era recunoscut, atât în ţară, cât şi în străinătate, drept liderul opoziţiei la regimul lui Antonescu, aşa cum fusese perceput şi în raport cu regele Carol al II-lea sau cum va fi şi faţă de regimul comunist. Democrat convins, naţionalist şi făuritor al Unirii Transilvaniei cu Ţara-Mamă, Iuliu Maniu fusese dintotdeauna un anglofil statornic, neabătut în credinţa sa că aliaţii occidentali vor câştiga în cele din urmă războiul. La 18 iulie 1941, liderul ţărănist îi scria Mareşalului aceste cuvinte profetice, avertizându-l asupra riscurilor la care se expune România dacă îmbrăţişează până la capăt cauza Axei:„Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia, în tovărăşie de arme cu Ungaria şi cu Axa, care ne-au rupt printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte importantă a ţării noastre, vătămându-ne teritoriul, mândria şi onoarea noastră naţională”.

Iniţial, britanicii insistaseră pentru venirea lui Maniu la Londra, unde eventual ar fi putut organiza un Comitet Naţional, dar acesta refuzase, afirmând că nu vrea să-şi abandoneze poporul unor riscuri a căror ameninţare nu ar mai fi simţit-o, odată plecat în străinătate. Rămânând în ţară, Maniu organizează cu sprijinul S.O.E. (Direcţia Operaţiunilor Speciale a armatei britanice), două reţele de comunicaţii puse sub conducerea lui Augustin Visa şi Rica Georgescu. Prin intermediul acestora se va păstra o legătură continuă între Maniu şi Londra, fiind primite şi expediate zeci de telegrame. Potrivit mărturiei agentului englez Ivor Porter, membru al comandoului „Autonomus”, Maniu a făcut însă greşeala de „a supraestima puterea militară a Marii Britanii şi influenţa lui Churchill asupra celor doi parteneri ai săi – Stalin şi Roosevelt”.E descurajant şi frustrant să vezi cum un om de valoarea morală a lui Maniu a fost pur şi simplu manipulat de aliaţii occidentali, dându-i-se iluzia că România nu va fi părăsită în faţa Rusiei Sovietice. La fel de dezamăgitor şi paradoxal e să constaţi că doi politicieni de o valoare etică discutabilă, Petru Groza şi Gh.Tătărescu, au intuit evoluţia evenimentelor mai corect, mizând pe cartea sovietică şi pe colaborarea cu anemicul partid comunist din România. Dacă la început englezii chiar erau interesaţi în detaşarea României de maşina de război germană, pe măsură ce armata sovietică obţinea succese după succese, optica Londrei se schimba. Pe de o parte, rezistenţa românească, prin întârzierea avansului rusesc în Europa, permitea indirect anglo-americanilor să ocupe cât mai multe teritorii în vestul continentului. Pe de altă parte, cel puţin până la debarcarea din Normandia din 6 iunie 1944, Foreign Office şi S.O.E. au continuat jocul negocierilor cu partea română în scopul inducerii lui Hitler în eroare. Aceste tatonări de pace erau adesea devoalate chiar de către partea britanică pentru a-i trezi suspiciuni Führer cu privire la intenţiile României şi a-l obliga să-şi menţină suficiente forţe în zonă, pe care altfel le-ar fi putut folosi pentru respingerea debarcării. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu misiunea prinţului Barbu Ştirbey la Cairo, din martie 1944, al cărei secret a fost compromis de apariţia în presa engleză a unor informaţii referitoare la sosirea emisarului român în capitala egipteană.

Negocierile de pace purtate atât de Antonescu, cât şi de Opoziţie, se stabilizează practic în cursul anului 1944 în două capitale:Cairo şi Stockholm. La Cairo este trimis în martie Barbu Ştirbey, ca reprezentant al lui Maniu, dar având şi acceptul lui Antonescu, iar la Stockholm tratativele cu Alexandra Kollontay, ambasadorul U.R.S.S. în Suedia, sunt purtate în paralel de Frederic Nanu, reprezentând guvernul, şi George Duca, secretarul Legaţiei, în numele Opoziţiei. Dacă la Cairo Ştirbey, căruia i se adaugă din 24 mai şi Constantin Vişoianu, negociază cu reprezentanţii tuturor celor Trei Mari, în capitala suedeză negocierile se poartă exclusiv cu partea rusă. Astfel se explică şi de ce în lunile iunie-iulie, tratativele de la Cairo intră într-un relativ impas. Sovieticii nu mai erau interesaţi de aceste discuţii, din moment ce, încă din 5 mai 1944, Anthony Eden, ministrul de externe al Marii Britanii, îi propusese ambasadorului rus la Londra, Gusev, ca cele două puteri să-şi împartă sferele de influenţă în zona Balcanilor. Acordul prevedea ca U.R.S.S să aibă dreptul la „first say” (dreptul de a se pronunţa prima) în cazul României, Angliei revenindu-i acelaşi drept în cazul Greciei.

Atât reticenţa lui Antonescu, cât şi a lui Maniu, de a accepta propunerile sovietice, aşteptând un iluzoriu sprijin din partea aliaţilor occidentali, au împiedicat concretizarea vreunei iniţiative diplomatice până pe 23 august. Dacă Antonescu reprezenta autoritatea, iar Opoziţia opinia publică, Regele Mihai I rămânea simbolul tradiţiei şi continuităţii, păstrătorul în cel mai înalt grad al suveranităţii naţionale. Alianţa între Monarhie şi Opoziţie se contura în mod natural, sentimentul public identificându-l pe Rege drept soluţia ultimă de salvare a ţării. Prima distanţare publică a tânărului Rege de autoritarul Mareşal s-a petrecut odată cu tradiţionalul Mesaj de Anul Nou din 1 ianuarie 1943. Într-o formă aluzivă, monarhul român îşi exprima speranţa că în anul ce tocmai începea, va fi luată în considerare şi „voinţa de pace a popoarelor”. A fost însă de ajuns ca von Killinger, ambasadorul Reichului la Bucureşti, să facă o criză de nervi, pentru ca Antonescu să decidă îndepărtarea lui Mocsonyi-Styrcea, mareşalul Palatului, de la Curte. Conducătorul Statului cedează însă în faţa opoziţiei Regelui Mihai, Styrcea rămânând în anturajul regal, deşi fără funcţia anterioară. Una din marile erori de judecată ale lui Antonescu avea să fie şi aceea de a-l desconsidera pe suveran, tratându-l ca pe un tânăr necopt, simplu purtător de cuvânt al mamei sale. Însuşi Regele „avea să fie surprins la ultima sa întrevedere cu Antonescu, în august 1944, că mareşalul părea să-l privească tot ca pe copilul pe care îl întâlnise prima dată cu patru ani în urmă, în palatul lui Carol”(Ivor Porter).

În condiţiile în care nici Antonescu, nici opoziţia nu reuşiseră să ajungă la un acord cu Aliaţii, iar Mareşalul persista în intenţia sa iraţională de a cere permisiunea Führerului pentru a se retrage din conflict, decizia regală din după-amiaza zilei de 23 august 1944 de a-l destitui şi a-l aresta pe Conducătorul Statului a fost singura capabilă să servească interesului national.

Posteritatea Stalingradului

În istoriografia dedicată celui de-Al Doilea Război Mondial, epopeea Stalingradului e considerată aproape unanim drept punctul de cotitură al operaţiunilor de pe teatrul de război european. Stalingradul a jucat acelaşi rol pe care în războiul din Pacific l-a avut bătălia de la Midway (4-5 iunie 1942), acela de stopare a avansului pe care forţele Axei îl câştigaseră în primii ani de conflict. Nici cercetarea istorică românească nu a făcut excepţie de la această regulă, însă, în cazul nostru, interpretarea evenimentelor purta sigiliul evident al ideologizării. Războiul antisovietic era taxat cu mânie proletară drept „criminal”, neamintindu-se nimic de eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Începutul unei anumite reevaluării a participării româneşti la conflict s-a petrecut în a doua jumătate a anilor ’70, odată cu încercarea parţială de reabilitare a mareşalului Antonescu. Debutul dezgheţului a avut loc în literatură, acolo unde Marin Preda, cu al său incitant roman Delirul, creionează un Antonescu uman, măcinat de grijile ţării, departe de clişeul dictatorului sângeros din anii '50. Mai mult, Preda introduce în roman o referire clară la raptul teritorial sovietic din vara anului 1940, în pasajul în care militarii cântă în tren:„Azi noapte la Prut, războiul a început/ Românii trec dincolo iară/ Să ia înapoi prin arme şi scut/ Moşia pierdută astă-vară”.În 1981, în peisajul istoriografic national, se petrece un eveniment fără precedent, deşi foarte puţin sesizat în epocă. În manualul universitar redactat sub coordonarea profesorului Aron Petric, apărea la pagina 197 următoarea menţiune referitoare la Tratatul Ribbentrop-Molotov:„în protocolul adiţional secret se prevedea la punctul 3:În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică accentuează interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.Îmi amintesc şi astăzi şocul pe care l-am resimţit noi, studenţii Facultăţii de Istorie, citind aceste rânduri. Într-o epocă în care Uniunea Sovietică nu recunoştea oficial existenţa protocolului secret, publicarea acestor rânduri dezvăluia pentru prima dată într-o ţară membră a Tratatului de la Varşovia modul în care fuseseră pierdute Basarabia şi Bucovina de Nord.

Deci participarea noastră la război fusese una corectă, legitimă, dictată de interesul naţional, nu un „act criminal”. Dacă trebuia sau nu să mergem până adânc în Rusia, interpretându-ne şi noi rolul în tragedia de la Stalingrad, e o întrebare la care întotdeauna se vor găsi mai multe răspunsuri. Posibil toate adevărate.

La fel de adevărate precum şi următoarea întâmplare cu valoare de concluzie. De Gaulle, vizitând în decembrie 1944 ruinele Stalingradului, se întoarce spre unul dintre însoţitorii săi francezi şi remarcă admirativ:„Totuşi numai un popor măreţ poate face asta”.Surprins oarecum de ton, interlocutorul său întreabă:„Vă referiţi desigur la ruşi, domnule general?”. „Nicidecum– vine replica năucitoare a lui de Gaulle – mă refer la germani. Numai un popor mare ar fi putut ajunge până aici”. Dincolo de paradoxul constatării, se ascunde însă o profundă cunoaştere a naturii naţiunilor pe care spiritul subtil al francezului nu putea să nu o surprindă. Rareori în istorie forţele vii ale unor popoare, sublimate în trupele care s-au înfruntat pe malurile Volgăi, au dat dovadă de atâta determinare şi curaj. Credinţa în Führer şi fanatismul rasial, grefate pe calităţile înnăscute de luptători ale germanilor, pe de o parte, patriotismul ardent şi disperarea celui care nu mai are nimic de pierdut, de cealaltă parte – aceasta e în termeni umani povestea Stalingradului. Restul este deja istorie.