De la Muntele de Pietate la Casele de amanet
Instituția „Muntele de Pietate”, de sorginte occidentală, a reprezentat o formă timpurie de credit social și public, creată cu scopul de a oferi sprijin financiar persoanelor aflate în dificultate economică, în schimbul unor gajuri materiale. Scopul insituției a fost unul umanitar, în primul rând venea în ajutorul celor care se împrumutau oferindu-le cea mai mică dobândă, iar în al doilea rând, din venitul obținut astfel, era sprijinită asistența publică.
Modelul Muntelui de Pietate își are originea în Italia secolului al XV-lea, fiind fondat de franciscani cu scopul de a combate practicile cămătărești ale vremii, considerate nu doar imorale, ci și profund dăunătoare pentru populația săracă, scrie Muzeul Nicolae Minovici, pe pagina de Facebook a instituției.
Primul Monte di Pietà a fost înființat în Perugia în 1462, având misiunea de a acorda împrumuturi mici, cu dobândă minimă sau chiar fără dobândă, în schimbul depunerii unor obiecte de valoare drept garanție. Spre deosebire de casele de amanet comerciale, aceste instituții funcționau adesea ca entități non-profit, fiind finanțate de biserică, aristocrație sau administrații urbane.
La 25 ianuarie 1589 se creează la Avignon o astfel de instituţie - Muntele de Pietate - care avea ca principal scop asistarea celor săraci. Instituţia se afla la început sub grija „companiei lui Isus” și oferea un „împrumut” tuturor celor care traversau o situaţie dificilă. Publicul era foarte bine precizat: „săracul jenat” (le pauvre honteux), adică cel care se regăsea, la un moment dat, într-o situaţie de „criză” (boală, şomaj, măritarea unei fiice, moartea neaşteptată a unui membru important al familiei, tatăl, de regulă), dar îi era ruşine să apeleze la mila celor din jur, cerşind.
Dincolo de importanţa sa economică, „gajul” avea o valoare simbolică: reprezenta semnul unei stabilităţi şi arăta că individul nu este sărac lipit, că are un patrimoniu, că deţine ceva, că poate fi înscris într-un spaţiu, o parohie, o uliţă, o casă.
Instituția s-a răspândit rapid în Europa Centrală și de Est, în special în teritoriile influențate de cultura catolică și de reformele sociale. În secolul al XIX-lea, odată cu afirmarea burgheziei și a capitalismului incipient, multe state europene au încorporat Muntele de Pietate în sistemele lor financiare ca o formă de „asistență creditivă publică”.
Adaptată spațiului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, această instituție a funcționat ca un intermediar etic între nevoile financiare ale populației și lipsa unor sisteme bancare accesibile publicului larg. În contextul reformelor statale moderne și al influențelor venite din Franța și Austro-Ungaria. Într-un climat marcat de urbanizare accelerată, dezvoltare economică inegală și absența unui sistem bancar adaptat claselor sociale medii și inferioare, instituția a apărut ca o alternativă reală și eficientă la cămătăria privată, care afecta în special muncitorii, micii comercianți și țăranii urbanizați.
Un exemplu reprezentativ este Muntele de Pietate din București, înființat în anul 1871, sub autoritatea municipalității, ca instituție publică non-profit. Inspirat de modelele franceze, acesta avea un regulament strict și era supravegheat de autoritățile locale, iar fondurile sale proveneau din capital public și donații. În scurt timp, alte orașe precum Iași, Craiova, Galați sau Brașov au înființat instituții similare.
Funcționarea Muntelui de Pietate era guvernată de reguli clare: cetățenii puteau depune în gaj obiecte personale de valoare (bijuterii, ceasuri, argintărie, tablouri sau alte bunuri mobile) în schimbul unei sume de bani proporționale, pentru o perioadă determinată (de obicei 1-3 luni). Dobânda era fixă, reglementată de autoritate, și semnificativ mai mică decât cea practicată de creditori privați.
Prin natura sa semi-filantropică, ea a contribuit la combaterea sărăciei extreme și a evitat, în multe cazuri, ruinarea completă a familiilor vulnerabile. Pe de altă parte, din punct de vedere cultural, Muntele de Pietate a devenit parte din imaginarul colectiv urban. În literatura română interbelică, referințele la „a merge la Munte” sau „a lăsa ceasul în garanție” erau frecvente, reflectând o realitate cotidiană comună, dar și o anume demnitate în fața nevoii.
În presa vremii întâlnim informații precum „Regele a acordat Muntelui de Pietate, ca şi anii trecuţi, suma de 2000 lei din care cu prilejul sărbătorilor, să se achite împrumuturi mai mici ale oamenilor săraci, care să-şi poată ridica astfel fără nici o plată obiectele, în general de prima necesitate”. Cu același scop generos, dr. N. Minovici, a oferit suma de 100 lei din partea Biroului de Asistenţa prin muncă. Au fost ajutate peste 150 persoane, atât din Capitală cât şi din oraşele unde Muntele de Pietate are sucursale şi care au fost înştiinţate să-şi ridice obiectele”.
Odată cu instaurarea regimului comunist, economia de piață și instituțiile asociate cu vechiul sistem au fost desființate sau restructurate. Muntele de Pietate a fost considerat un vestigiu al unei epoci burgheze și eliminat treptat, funcțiile sale fiind preluate de sistemul centralizat de creditare al statului. Totuși, lipsa de flexibilitate și birocrația excesivă a sistemului comunist au dus la dispariția acestei forme de sprijin accesibil. Abia după 1989, odată cu reapariția caselor de amanet, ideea de credit cu garanție personală a revenit, însă într-o formă comercială, lipsită de componenta socială originară. Aceste instituții funcționează exclusiv pe principii de profit, iar dobânzile practicate sunt adesea împovărătoare.
În prezent, deși nu mai există în forma sa instituțională, Muntele de Pietate rămâne un simbol al unei epoci în care creditul era perceput și ca instrument de justiție socială, nu doar ca mecanism financiar.
Surse:
Cihodaru Constantin, Istoria instituțiilor publice românești, Ed. Junimea, Iași, 1983.
Universul, iulie 1885, martie 1886.
Fulgerul, 1888-1889.
Tribuna Poporului, ianuarie-martie 1912.
SANIC, Fondul Primăriei Municipiului București, dosare privind „Muntele de Pietate”, 1871–1935.
Sursa foto: Ilustrațiunea română, 1929.