De la „inutilul şi monstruosul” Turn Eiffel la cel mai cunoscut simbol al Franţei

Autor: Florentina Ţone

Conceput ca o poartă de intrare în Expoziţia Universală din 1889, ediţie celebrând centenarul Revoluţiei franceze, Turnul Eiffel, cel mai cunoscut simbol al Franţei şi unul dintre cele mai vizitate monumente din lume (7 milioane de vizitatori pe an şi peste 250 de milioane de la inaugurare până astăzi), urma să fie demontat după 20 de ani, în 1909.

Şi, de fapt, dacă e să-i credem pe cronicarii epocii, viaţa monumentului putea să se sfârşească chiar înainte de-a începe, de vreme ce un grup semnificativ de artişti parizieni a protestat, chiar de la momentul turnării pietrei de temelie în cartierul Champ-de-Mars, „în numele gustului francez ignorat, în numele artei şi istoriei franceze ameninţate, contra ridicării, în plină inimă a capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel”. 125 de ani după inaugurare, turnul e încă în picioare, iar Parisul a devenit – exact aşa cum se temeau semnatarii protestului din 1887 – şi „Parisul domnului Eiffel”...

În mai 1884, Gustave Eiffel – de-acum un inginer faimos în epocă, mai cu seamă după ce construise numeroase poduri, viaducte, gări şi cupole în întreaga lume, dar şi structura interioară a Statuii Libertăţii – le mărturiseşte colegilor săi din cadrul Entreprise Eiffel că guvernul se află în cautarea unui proiect de monument care să uimească opinia publică şi să marcheze centenarul Revoluţiei franceze.

O lună mai târziu, Émile Nouguier, director de studii, şi Maurice Koechlin îi prezintă deja lui Gustave Eiffel schema unui „pilon de 300 de metri înălţime” – dar, surpriză, ideea nu îl încântă pe Eiffel. Proiectul cunoaşte modificări graţie implicării arhitectului Stephen Sauvastre, care adaugă o serie de arce decorative de la bază şi un pavilion din sticlă la primul nivel al turnului proiectat – iar versiunea îmbunătăţită câştigă sprijinul antreprenorului. Mai mult:proiectul e prezentat, sub numele companiei, la Expoziţia Artelor Decorative din toamna lui 1884 şi, în primăvara anului următor, Eiffel îşi face cunoscute intenţiile şi Societăţii Inginerilor Civili. În opinia sa, turnul va simboliza „nu numai arta ingineriei moderne, dar şi secolul în care trăim, cel al Industriei şi al Ştiinţei, secol care a fost pregătit de marile descoperiri ştiinţifice ale secolului XVIII şi de Revoluţia din 1789, celei căreia turnul îi e dedicat, ca o formă de recunoştinţă a Franţei”.

Dar puţine lucruri se întâmplă până la începutul lui 1886, atunci când Jules Grévy e reales preşedinte al Franţei, iar Édouard Lockroy devine ministru al Industriei şi, apoi, comisar general al Expoziţiei din 1889. De fapt, se pare că Lockroy era deja convins de proiectul companiei Eiffel, însă, pentru a se apăra de eventuali contestatari, deschide un concurs pentru piesa centrală a viitoarei Expoziţii. Condiţiile îl dau însă de gol:toate proiectele înscrise în competiţie trebuie să aibă în centrul lor un turn de metal, de 300 de metri – aşa că varianta propusă de Eiffel, la care se lucra deja de doi ani, are, evident, câştig de cauză. Contractul se semnează la 8 ianuarie 1887 şi, gata, compania lui Gustave Eiffel are drum liber în a-şi realiza proiectul îndrăzneţ. Cu o singură observaţie:din totalul de 6, 5 milioane de franci, necesarul estimat pentru construcţie, statul oferă o subvenţie de doar 1, 5 milioane;restul vine de la Eiffel, care primeşte dreptul de a exploata turnul, în beneficiul său, pe toată perioada celor douăzeci de ani de viaţă ai monumentului.

„Un turn ridicol de înalt, dominând Parisul, ca un coş negru, uriaş, de uzină...”

S-ar zice că de-aici lucrurile vor deveni, în sfârşit, mai simple. Dar nu:în ciuda faptului că Champ-de-Mars nu făcea parte atunci dintre cartierele frumoase ale Parisului, apariţia a 7.000 de tone de fierăraie urcând până la 300 de metri înălţime – în fapt, un pod marca Eiffel, dar pe verticală, cum obişnuiau să spună contemporanii – n-avea cum să nu stârnească rapid reacţii.

De fapt, la nici două săptămâni de la momentul în care se toarnă piatra de temelie a viitorului Turn Eiffel (sfârşitul lui ianuarie 1887), numeroase personalităţi din lumea artelor şi literelor trimit un protest directorului Lucrărilor Expoziţiei Universale, Charles Alphand – iar protestul cu pricina, care va face istorie prin intransigenţă şi prin argumente, e publicat în „Le Temps”, la 14 februarie 1887. Printre semnatari:Charler Garnier, arhitectul Operei din Paris, compozitorii Charles Gounod, Jules Massenet, dar şi scriitorii François Coppée, Alexandre Dumas-fiul, Charles-Marie Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, Sully Prudhomme...

Foto: Răspunzând detractorilor, Eiffel îşi compară turnul cu piramidele egiptene:„De ce ceea ce este admirabil în Egipt va deveni hidos şi ridicol la Paris?”

Redăm, în cele ce urmează, fragmente semnificative din scrisoarea de protest, încercând să înţelegem temerile parizienilor de la final de secolul XIX:

„Noi, scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, pasionaţi de frumuseţea până acum intactă a Parisului, venim să protestăm cu toate forţele noastre, cu toată indignarea noastră, în numele gustului francez ignorat, în numele artei şi istoriei franceze ameninţate, contra ridicării, în plină inimă a capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel, pe care răutatea publicului, adesea imprimată cu bun simţ şi spirit justiţiar, l-a botezat deja Turnul Babel.

Fără a cădea în exaltarea şovinismului, noi avem dreptul de a proclama sus şi tare că Parisul e oraşul fără rival în lume. De-a lungul străzilor sale, a largilor sale bulevarde, de-a lungul cheiurilor sale admirabile, din mijlocul magnificelor sale promenade se înalţă cele mai nobile monumente pe care geniul uman le-a conceput. Sufletul Franţei, creatoarea de capodopere, străluceşte în acest buchet impunător de monumente. Italia, Germania, Olanda, atât de mândre pe bună dreptate de moştenirea lor artistică, nu posedă nimic care să fie comparabil cu a noastră şi în fiecare colţ al universului Parisul cere curiozitate şi admiraţie. Vrem noi să lăsăm asta să se pervertească? Urbea Parisului vrea ea să se asocieze, deci, pe atâta vreme, cu imaginaţia mercantilă a unui constructor de maşini, pentru a se dezonora, a se strica ireparabil? Pentru că Turnul Eiffel, pe care nici comerciala Americă nu l-a vrut, va fi, nu ne îndoim, dezonoarea Parisului. (...) Străinii vor avea dreptate să râdă de noi, pentru că Parisul goticului sublim, Parisul lui Jean Goujon, al lui Germaine Pilon, al lui Puget, Rude, Barye etc. va deveni Parisul domnului Eiffel.

Ca să vă daţi seama de ceea ce spunem, e suficient să vă închipuiţi pentru un moment un turn ridicol de înalt, dominând Parisul, ca un coş negru, uriaş, de uzină, strivind prin masa sa barbară Notre-Dame, Sainte-Chapelle, Turnul Saint-Jacques, Luvrul, Domul Invalizilor, Arcul de Triumf, toate monumentele noastre umilite, toată arhitectura noastră micşorată, dispărând, deci, în acest vis stupefiant. Şi, vreme de 20 de ani, vom vedea turnul întinzându-se deasupra întregului oraş, fremătând încă de geniul atâtor secole, vom vedea alungindu-se, ca o pată de cerneală, umbra odioasă a coloanei odioase din bucăţi de fier îmbinate”.

O analiză redactată în 1989, cu prilejul expoziţiei găzduite de Muzeul Orsay, celebrând o sută de ani de viaţă ai turnului, ne propune să citim protestul de mai sus în cheia invidiei unor arhitecţi faimoşi ai timpului, dintre cei care nu primiseră însă comenzi importante din partea statului pentru Expoziţia Universală din 1889:„Neputând să-i atace pe Bouvard şi Formigé, arhitecţii Pavilioanelor de Arte Frumoase şi Arte Liberale, care erau amândoi arhitecţii oficiali ai Parisului, şi neputând să-l atace nici pe Dutert, arhitectul Galeriei Maşinilor, care primise şi marele premiu în 1869, contestatarii s-au legat de ceea ce se anunţa punctul cheie al Expoziţiei, turnul de 300 de metri”. Era, până la urmă, şi revolta arhitecţilor în faţa unui inginer, care ameninţa să le ocupe, cu voie, fără voie, teritoriul. Iar comisarul general al Expoziţiei, Édouard Lockroy, nu va ezita să-i ia peste picior pe autori, rugându-l pe destinatar, Charles Alphand, directorul Lucrărilor, să „primească protestul şi să-l păstreze. El trebuie să figureze în vitrinele Expoziţiei. O aşa frumoasă şi nobilă proză, semnată de nume cunoscute în lumea întreagă, nu va avea cum să nu atragă mulţimea – şi poate chiar să o uimească”.

La rândul său, acelaşi „Le Temps” publică, la puţină vreme după, şi răspunsul inginerului Gustave Eiffel;răspuns care, desigur, va atrage după sine alte critici, căci Eiffel avusese îndrăzneala de a-şi compara turnul, pe-atunci doar în stadiu de proiect, cu piramidele egiptene – de-aici, numeroase caricaturi în publicaţiile epocii:

„Aş vrea să ştiu pe ce anume se fondează acest protest. Pentru că, domnilor, turnul meu n-a fost văzut de nimeni şi nimeni nu poate spune cum va fi până când nu va fi construit. Nu cunoaştem în acest moment decât un desen geometric, în sute de mii de exemplare. De când apreciem un monument din punct de vedere artistic pe baza unui desen geometric? (...)

Eu cred că Turnul meu va fi frumos. Pentru că noi suntem ingineri, credeţi că frumuseţea nu ne preocupă şi că făcând lucruri solide şi durabile nu ne străduim să le facem şi elegante? (...) În plus, există o atracţie către construcţiile uriaşe, un farmec aparte pe care teoriile artei obişnuite îl pot cu greu explica. Veţi susţine că datorită valorii artistice au înfierbântat imaginaţia omului Piramidele? Până la urmă, sunt ele altceva decât nişte movile de pământ artificiale? Cu toate acestea, ce vizitator rămâne indiferent în prezenţa lor? Cine nu s-a întors de acolo plin de o admiraţie irezistibilă? Şi care e sursa acestei admiraţii, dacă nu imensitatea efortului şi grandoarea rezultatului? Turnul meu va fi cel mai înalt edificiu construit vreodată de om. Nu va fi el, din acest motiv, grandios în felul său? Si de ce ceea ce este admirabil în Egipt va deveni hidos şi ridicol la Paris? Am căutat un răspuns – şi vă mărturisesc că n-am găsit niciunul”.

Guy de Maupassant:„Am părăsit Parisul şi chiar Franţa pentru că Turnul Eiffel a ajuns să mă plictisească îngrozitor”

Cu acestea în minte, să reţinem că lucrările au debutat în Champs-de-Mars la 28 ianuarie 1887 – nu mai puţin de 18.038 piese metalice au fost îmbinate, cântărind 7.300 de tone – şi s-au încheiat 2 ani şi 2 luni mai târziu:la 31 martie 1889, Gustave Eiffel celebra inaugurarea turnului, urcând cele 1.710 trepte până în vârf (lifturile nu funcţionau încă) şi plantând acolo steagul Franţei, în zgomotul estompat al 25 de salve de pistol trase de la nivelul solului.

Desigur, pe parcursul ascensiunii care a durat în jur de o oră, Eiffel a mai pierdut din invitaţi la nivelurile inferioare, doar câţiva – printre care Emile Chautemps, preşedintele Consiliului oraşului Paris, şi jurnalişti de la „Le Figaro” şi „Le Monde Illustré” – finalizând ascensiunea, la ora 14:35. Pentru marele public turnul a fost deschis abia pe 15 mai, la nouă zile după debutul oficial al Expoziţiei Universale – şi, până la finalul expoziţiei, fusese deja vizitat de aproape două milioane de curioşi;biletele costau 2 franci pentru accesul la primul nivel, 3 franci – pentru al doilea nivel, 5 franci pentru a ajunge până în vârf, iar duminica tarifele erau reduse la jumătate.

Citim în Catalogul expoziţiei prilejuite de centenarul turnului, în 1989, şi găzduite de Muzeul Orsay:„La finalul anului 1889, Turnul primise vizita a 1.900.000 de vizitatori, care aduseseră un câştig de 6.500.000 de franci, din care ar trebui să eliminăm aproximativ 1.000.000 de franci, costul exploatării. Construcţia în sine costase 7.400.000 de franci. Cu subvenţia de 1.500.000 de franci, operaţiunea era aproape echilibrată. Dar turismul nu exista încă pe atunci – şi turnul nu va fi frecventat decât de 200.000 de vizitatori anual până în 1914, cu o culme de 1.000.000 de vizitatori în 1900, graţie Expoziţiei universale. Frecvenţa vizitatorilor va depăşi adesea 500.000 în anii 1920, va atinge milionul în 1947, şi de-atunci încoace nu va înceta să crească”. Suntem în măsură să completăm:în zilele noastre, turnul primeşte vizita a aproximativ 7 milioane de persoane anual, nu mai puţin de 2 tone de hârtie sunt consumate pentru a tipări biletele acestora şi, în acelaşi interval, punând cap la cap distanţele, lifturile sale înconjoară de două ori şi jumătate Pământul (călătoresc pe o distanţă aproximativă de 103.000 km). Astăzi, opera lui Eiffel este cel mai vizitat monument pentru care trebuie să plăteşti din lume.

Continuăm:în 1953, vizitatorul cu numărul 25.000.000 al turnului primea un automobil, în 1983, Mireille Mathieu îl întâmpina pe vizitatorul cu numărul 100.000.000, în 1993 îşi cumpăra bilet de acces vizitatorul cu numărul 150.000.000, în noiembrie 2002 venea vizitatorul cu numărul 200.000.000, iar până astăzi, în cei 125 de ani de viaţă, Turnul Eiffel a primit deja vizita a peste un sfert de miliard de persoane. Succesul său vorbeşte de la sine şi răspunde, la 125 de ani distanţă, semnatarilor protestului publicat în „Le Temps”;în definitiv, Turnul Eiffel a trecut cu brio proba timpului şi, paradoxal, a devenit, aşa cum îl botezau răuvoitorii epocii sale, un adevărat Turn Babel:din cele 7 milioane de persoane care îl vizitează anual, 75% sunt străini.

Dar dacă dintre protestatarii de la 1887 unii şi-au schimbat punctul de vedere o dată ce Turnul a devenit o „figură” familiară a Parisului, scriitorul Guy de Maupassant a rămas de neclintit;se spune, de altfel, că lua prânzul în fiecare zi la unul dintre restaurantele turnului tocmai pentru că acesta era singurul loc din oraş în care opera lui Gustave Eiffel nu era vizibilă. Iar în capitolul „Lassitude” al cărţii de călătorii La Vie errante, publicată în 1890, de Maupassant mărturiseşte:„Am părăsit Parisul şi chiar Franţa pentru că Turnul Eiffel a ajuns să mă plictisească îngrozitor. Nu numai că-l vezi peste tot, dar îl găseşti peste tot, realizat din orice material cunoscut omului, etalat în fiecare fereastră;un coşmar inevitabil, agonizant”.

Flerul lui Eiffel: ca să nu fie demolat, turnul trebuia să devină indispensabil

Gustave Eiffel avusese dreptate:la inaugurare, cu cei 312 metri ai săi, turnul era cel mai înalt edificiu construit vreodată de om;şi avea să rămână aşa până în 1930, când în peisajul New York-ului apărea Chrysler Building, de 319 metri. Desigur, la 1930, Turnul Eiffel trebuia să fie de mult oale şi ulcele:contractul prevedea că turnul va trece, în 1909, din proprietatea lui Eiffel în proprietatea oraşului Paris, care ar fi trebuit să-l demoleze.

Tot flerul lui Eiffel a salvat turnul:inginerul a intuit că pentru a-l salva de la dispariţie trebuie să-l facă indispensabil;şi a acţionat în această direcţie chiar din 1889, anul inaugurării sale. Şi s-ar putea spune că şi turnul l-a salvat pe Eiffel:ieşit şifonat din tenebrele Afacerii Panama – inginerul semnase un contract cu Ferdinand de Lesseps pentru construirea unor ecluze uriaşe la Canalul Panama şi, în lumina acuzelor de fraudă aduse lui Lesseps, va fi condamnat şi el la 6 luni de închisoare şi 20.000 de franci amendă (va fi ulterior achitat) – Eiffel va abandona cariera de antreprenor şi se va arunca în activitatea ştiinţifică. Îşi va instala un birou la nivelul 3 al Turnului Eiffel, efectuând numeroase şi variate experimente, şi-şi va încuraja colegii oameni de ştiinţă să facă acelaşi lucru:turnul va fi folosit pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru experimente de fizică şi aerodinamică, ca punct de observaţie şi radiofar pentru navigaţia aeriană, găzduind numeroase aparate şi echipamente. „Va fi un observator şi un laborator pe care ştiinţa nu l-a avut niciodată la dispoziţie”, era convins Eiffel.

Apariţia telegrafiei fără fir va fi însă cea care va salva efectiv turnul de la demolare – şi aceasta mai cu seamă după ce, în decembrie 1903, inginerul îşi va pune opera la dispoziţia armatei:„Mă ofer să susţin toate costurile pe care le presupun aceste experimente”;doi ani mai târziu, turnul emitea deja la 3.000 de kilometri depărtare. Devenise indispensabil – iar în anii Primului Război Mondial juca deja un rol istoric:un radiotransmiţător localizat în turn bruia radiocomunicaţiile germane în preziua Primei Bătălii de pe Marna, iar la 10 noiembrie 1918, în turn se recepta următorul mesaj:„Comandamentul german e de acord cu condiţiile armistiţiului care îi e impus”. Turnul joacă un rol esenţial şi în începuturile televiziunii franceze – iar astăzi găzduieşte nu mai puţin de 120 de antene;graţie uneia dintre ele, are astăzi 324 de metri.

„Văduva Citroen”

De câţiva zeci de ani, Turnul Eiffel nu poate fi disociat de luminile sale – iar o vizită la Paris parcă nu e completă fără o fotografie nocturnă, cu turnul iluminat pe fundal. Când a început povestea iluminării Turnului? Păi, chiar în 1889, anul apariţiei sale în peisajul parizian. Citim în acelaşi catalog al expoziţiei realizate cu prilejul centenarului:„În 1889, Turnul era iluminat cu ajutorul a 90.000 de becuri de gaz, plasate în globuri de sticlă opalescentă. În vârful lui fuseseră plasate proiectoare, ale căror fascicule luminoase «măturau» Parisul. (...) Pentru Expoziţia din 1900, becurile au fost înlocuite de 5.000 de lămpi cu incandescenţă electrică. Dar de-abia după Primul Război Mondial, un italian, Fernando Jacopozzi, care venise din Statele Unite ale Americii şi se ocupa de iluminarea vitrinelor marilor magazine, a avut ideea de a ilumina monumentele pariziene. Nici Consiliul Municipal şi nici Société de la Tour Eiffel nu l-au susţinut, pentru că preţul ar fi fost prea ridicat, dar André Citroën i-a pus la dispoziţie lui Jacopozzi 500.000 de franci şi, la 14 iulie 1925, o feerie luminoasă «îmbrăca» trei laturi ale Turnului. Pentru asta, fuseseră instalate 14 transformatoare, 250.000 becuri colorate şi 15 tone de cabluri. Întreţinerea spectacolului costa aproape de 1.000.000 de franci pe an – Societatea Citroën va abandona proiectul în 1936, ceea ce îi va atrage turnului porecla momentană de Veuve Citroën [Văduva Citroën]”.

Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, căci André Citroën nu finanţase iluminarea nocturnă a turnului şi-atât;el intuise uriaşul potenţial al turnului:becurile colorate alcătuiau, de fapt, sigla „Citroën”. Pentru mai bine de un deceniu, Turnul Eiffel a fost cel mai înalt spaţiu publicitar din lume – numele „Citroën” pe cele trei laturi ale monumentului era vizibil pe o distanţă de până la 40 de kilometri. Şi tot pe parcursul acestui interval, în 1933, Citroën dăruia parizienilor, instalat pe acelaşi turn, şi un ceas cu un diametru de 15 metri, cu raze multicolore. De altfel, din anii ’30 şi până astăzi numeroase firme şi branduri franţuzeşti şi internaţionale – Air France, Yves Saint Laurent, Jean-Paul Gaultier, Nina Ricci, Campari – au folosit turnul în campaniile lor publicitare.

În zilele noastre, 336 de proiectoare iluminează turnul pe dinăuntru, de sus în jos, înveşmântând monumentul într-o lumină aurie (un sistem inventat de Pierre Bideau şi inaugurat la 31 decembrie 1985), iar 20.000 de becuri (5.000 pe fiecare latură) sclipesc intermitent vreme de cinci minute la fiecare oră, de la căderea nopţii până la 1 a.m.

„Parisul domnului Eiffel”

Astăzi, la 125 de ani de la inaugurarea sa, Parisul nu mai poate fi gândit în absenţa Turnului Eiffel. Un pod marca Eiffel pe verticală – sau mai degrabă două poduri, sprijindu-se unul pe celălalt, un Turn Babel, un proiect utopic, o fantasmagorie:în definitiv, atunci când Nouguier şi Koechlin i-au propus proiectul lui Gustave Eiffel era un act de curaj să crezi că-şi va da cineva girul pentru un turn de metal a cărui înălţime depăşea înălţimea următoarelor edificii, puse una peste alta:catedrala Notre Dame, Statuia Libertăţii, Arcul de Triumf, trei obeliscuri, o clădire cu cinci etaje... Dar turnul a deschis drumurile şi a ridicat barierele imaginaţiei:în 1930 apărea în peisajul new-yorkez clădirea Chrysler, de 319 metri, şi, peste doar un an, tot la New York, Empire State Building, de 381 de metri (astăzi, cu tot cu antenă:443, 2 metri).

Un turn-vedetă, care se arată vizitatorilor ca o surpriză (dacă eşti în cartierul turnului, nu-l vezi decât atunci când decide el să se arate, după un rând de blocuri mai înalte), şi care arată şi el, ca un amfitrion, Parisul de la înălţime. Să-i dăm cuvântul lui Roland Barthes, în lucrarea care se cheamă chiar aşa, La Tour Eiffel(1964):„Privire, obiect, simbol, Turnul este tot ceea ce omul vrea să înţeleagă prin el – şi acest tote infinit. Spectacol privit şi privind, construcţie inutilă şi de neînlocuit, lume familiară şi simbol eroic, martor al unui secol şi monument mereu nou, obiect inimitabil şi fără încetare reprodus, Turnul este semnul pur, deschis tuturor timpurilor, tuturor imaginilor şi tuturor sensurilor:metafora perpetuă...”

Din viaţa Turnului

1889: „Le Figaro” instalează o tipografie la al doilea nivel al turnului, unde se realizează o ediţie-suvenir, „Le Figaro de la Tour”;cumpărând un exemplar, vizitatorii pot opta pentru inscripţionarea numelui pe ziar, o dovadă că au fost oaspeţii Turnului Eiffel.
1889:Alteţele lorPrinţul şi Prinţesa de Wales sunt primele feţe încoronate care vizitează turnul, urmate fiind de numeroşi alţii:Oscar al II-lea al Suediei, George I al Greciei, Leopold al II-lea al Belgiei, familia regală japoneză, ţareviciul Rusiei, şahul iranian, regele Portugaliei şi mai mulţi prinţi egipteni.
10 septembrie 1889:Thomas Edison lasă următorul mesaj în cartea de onoare a turnului – „Domnului Eiffel, inginerul şi bravul constructor al acestui gigantic şi original exemplar de inginerie modernă de la unul care are cel mai mare respect şi admiraţie pentru toţi inginerii, incluzând cel mai mare inginer, Bunul Dumnezeu”.
19 octombrie 1901: Alberto Santos-Dumont, în dirijabilul său, câştigă un premiu de 10.000 de franci pentru că e prima persoană care zboară de la Saint Cloud (la vest de Paris) la Turnul Eiffel şi înapoi în mai puţin de jumătate de oră.
18 octombrie 1909: Charles de Lambert zboară deasupra Parisului şi în jurul Turnului Eiffel pentru prima dată în istoria aviaţiei;avionul său e marca „Wright”.
4 februarie 1912: croitorul austriac Franz Reichelt, zis şi „Birdman”, moare după ce sare de la primul nivel al Turnului Eiffel (60 de metri) cu paraşuta inventată de el.
1923: jurnalistul Pierre Labric, viitor primar al Montmartre, coboară de la primul nivel al turnului până jos cu bicicleta – fără autorizaţie. Presa urmăreşte evenimentul, iar cupa pe care o primeşte temerarul se află astăzi în colecţia de la subsolul turnului.
27 decembrie 1923: moare, la 91 de ani, Gustave Eiffel.
1914:un radiotransmiţător localizat în turn bruiază radiocomunicaţiile germane;avansul trupelor germane spre Paris e mult încetinit, iar turnul contribuie astfel la victoria aliaţilor în Prima Bătălie de pe Marna.
24 februarie 1926: în urma unui pariu, Léon Collot trece cu aparatul său de zbor, Breguet 19, printre picioarele de vest şi nord ale turnului şi, vrând să redreseze avionul, e orbit de razele soarelui şi loveşte o antenă telegrafică;avionul ia foc, pilotul nu supravieţuieşte.
21 mai 1927: Charles Lindbergh zboară cu avionul său „Spirit of St. Louis” la Paris şi înconjoară Turnul Eiffel înainte de aterizare;Lindbergh e primul care parcurge distanţa New-York-Paris fără oprire.
1930: turnul îşi pierde titlul de cea mai înaltă clădire din lume atunci când, la New York, e inaugurată Chrysler Building.
1940-1944:la ocuparea Parisului de către germani, în 1940, francezii taie cablurile lifturilor şi, din pricina războiului, piesele necesare sunt, se pare, imposibil de obţinut;ca atare, pentru a pune în vârful turnului steagul cu svastică, soldaţii germani sunt nevoiţi să folosească sutele de scări. Atunci când a ajuns la Paris, Hitler n-a urcat în turn – şi a rămas în memoria colectivă faptul că „Hitler a cucerit Franţa, dar n-a cucerit Turnul Eiffel”. La câteva ore după eliberarea Parisului, lifturile funcţionau normal...
24 august 1944:tricolorul francez e înălţat în vârful turnului şi flutură deasupra Parisului eliberat;steagul e însă unul improvizat, alcătuit în fapt din trei cearşafuri cusute împreună.
1948:Bouglione, de la circul cu acelaşi nume, îşi ia unul dintre animale la o mică plimbare:la 85 de ani, cel mai în vârstă elefant din lume nu poate urca însă mai sus de primul nivel al Turnului Eiffel.
1962:Edith Piaf cântă în cadrul unei gale organizate în turn cu prilejul lansării filmului „Ziua cea mai lungă” a lui Darryl F. Zanuck;în luna august a aceluiaşi an, turnul primeşte vizita preşedintelui Dwight Eisenhower şi a soţiei sale, însoţiţi de nepoţi.
Septembrie 1963:invitat în Franţa de generalul de Gaulle, cosmonautul Iuri Gagarin face şi o vizită la turn.
1964:turnul împlineşte 75 de ani. Maurice Chevalier şi alţi 74 de parizieni născuţi în 1889 îşi celebrează ziua de naştere la monumentul lui Eiffel.
1984:doi britanici, Amanda Tucker şi Mike McCarthy, se paraşutează de la cel de-al treilea nivel al turnului fără autorizaţie.
1987:A.J. Hackett sare cu o coardă elastică de la nivelul doi şi, imediat cum ajunge la sol, e arestat de poliţiştii parizieni.
1989:sărbătorind centenarul turnului, Phillipe Petit merge pe sârmă cei 700 de metri care separă Palais de Chaillot de Turnul Eiffel.
1995:triatlonistul Yves Lossouarn ajunge în vârful turnului, pe scări, într-un timp-record de 8 minute şi 51 de secunde, la capătul unei curse la care participaseră 75 de atleţi.
1998:cei trei tenori, José Carreras, Placido Domingo şi Luciano Pavarotti, susţin un concert în Champ-de-Mars, cu Turnul Eiffel iluminat pe fundal, în faţa unei audienţe alcătuite din 200.000 de oameni.
2000:Bill Cody Garlow, strănepotul lui Buffalo Bill, vizitează Turnul Eiffel – aşa cum o făcuse şi străbunicul său 111 ani mai devreme.
2004:patinatorii francezi din proba de perechi, Sarah Abitbol şi Stéphane Bernardis, inaugurează un patinoar de 200 de metri pătraţi la primul nivel al Turnului Eiffel;patinoarul are un succes teribil, găzduind mai mult de o mie de amatori de patinaj pe zi.
2010:turnul primeşte vizitatorul cu numărul 250.000.000.
O dată la fiecare şapte ani, turnul este vopsit pentru a fi protejat de rugină;operaţiunea (care durează 15-18 luni) presupune folosirea a aproximativ 60 de tone de vopsea, în trei nuanţe diferite – de la cea închisă la bază până la cea deschisă la vârf – ca să se potrivească nuanţelor cerului parizian.