De la Cuvântările Tovarăşului Ceauşescu la Discursurile Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea 

Cei care au trăit sub regimul Ceauşescu îşi amintesc, probabil, că puţine erau articolele, studiile şi cărţile care, indiferent de subiect şi domeniu, nu conţineau un citat din Nicolae Ceauşescu sau nu trimiteau într-un fel la vreo Cuvântare a Secretarului General al Partidului. Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu înscrie, la loc de frunte, legendizarea simplelor vorbe spuse sau scrise de un biet muritor, altfel zis, citatomania. Faptul nu era însă o noutate în istoria ţării. Cu decenii înainte, între 1938 şi 1940, vorbele unui alt biet muritor – Carol al II-lea – sunt transformate în Cuvinte dumnezeieşti.

Orice analist simte nevoia să facă trimiteri, în comentariile dedicate vieţii şi activităţii unui politician, la discursurile şi declaraţiile publice ale acestuia. Citatomania, punct central în cultul personalităţii Conducătorului, e însă altceva. Ea constă în folosirea excesivă de citate din cuvântările şi declaraţiile Conducătorului, binecuvântate cu titlul de Operă, pentru a-l înălţa în slăvi. Un politician se pronunţă, de-a lungul mandatului său, în legătură cu multe domenii şi chestiuni şi, mai ales, în diferite împrejurări. Invocarea opiniilor sale în cadrul cultului personalităţii nu ţine de raportarea lor la realitate, ci de înfăţişarea lor drept Cuvinte producătoare, în chip miraculos, de fapte măreţe.

Alături de consemnarea sârguincioasă a deplasării Conducătorului de la un loc la altul şi de la o colectivitate la alta, invocarea laudativă a textelor sale scrise sau rostite e menită a face şi mai puternică ipostaza de Atoatecunoscător şi Atoateîndrumător. Acest mecanism poate fi întâlnit însă, în adevărata sa strălucire, în cazul a ceea ce a rămas în istorie drept Cultul personalităţii lui Carol al II-lea.Factotum, Suveranul se implică în toate domeniile de activitate. Vizite de lucru, inaugurări, decorări, întâlniri, sindrofii, festivităţi – sunt pentru Carol al ­II-lea tot atâtea ocazii de a spune ceva despre un domeniu, despre o categorie socială sau profesională, despre o instituţie. De-a lungul celor zece ani de domnie se va strânge astfel o însemnată cantitate de indicaţii, sfaturi şi păreri avansate în ­discursuri publice. Textele Suveranului, alintate cu titlul pompos de Operă, sunt publicate şi republicate de propaganda carlistă ca alcătuind un Summum de Cuvinte fără cusur şi înfăţişate mai ceva decât Cuvintele lui Dumnezeu.

Volumul  publicat de Academia Română în 1940, cu prilejul Serbărilor Restauraţiei

Jubileul celor zece ani de la Restauraţie e un prilej fericit pentru artizanii cultului de a legendariza părerile Majestăţii Sale. Numerele omagiale ale publicaţiilor din Trustul Carol al II-lea plesnesc de citate. În fiecare pagină se răsfaţă un citat în sine, tipărit cu litere de-o şchioapă şi, mai ales, colorate. Bilanţurile, textele laudative, adeziunile cuprind şi ele citate despre care autorii susţin că au fost şi sunt literă de Evanghelie pentru ei şi colectivităţile în numele cărora vorbesc. Academicienii români ascultă respectuoşi indicaţiile Suveranului.Diferite instituţii se grăbesc să strângă în cărţi festive Cuvântările Suveranului despre viaţa şi activitatea instituţiei respective. Cu prilejul Serbărilor Restauraţiei din iunie 1940, Academia Română editează volumul de lux intitulat Cuvântările Majestăţii Sale Regelui Carol II către Academia Română. Ilustrând vădita preocupare de a fi un cadou simbolic dat lui Carol al II-lea la jubileu, volumul se deschide cu o dedicaţie înflorită:„Înaltului patron şiAugustului ei preşedinte de onoareMajestăţii sale Regelui Carol IIÎnchinăCu profund devotament şi recunoştinţă, din prilejul împlinirii unui deceniu de fericită domnie, acest prinos de luminată şi patriotică îndrumare culturalăAcademia Română“.

Pentru a face şi mai puternică nota de omagiu, volumul apare în condiţii grafice excepţionale. Potrivit unei note de pe ultima pagină:„Ornamentele de pe copertă şi din interior sunt luate din publicaţiunea:Academia Română. «Documente de artă românească din Manuscripte vechi, adunate de Ion Bianu». Fasc. I. Evanghelia Slavo-greacă scrisă în Mănăstirea Neamţului din Moldova, de Gavriil Monahul la 1429. (Tab. IV şi IX), Bucureşti 1922. Lucrare executată de University Press, Oxford.“ Nu trebuie mare efort de inteligenţă pentru a-ţi da seama cât a costat Academia ticluirea acestui volum, azi uitat în depozitele B.A.R.

George Demetru Pan  comentează cu entuziasm, în oficiosul „România“, apariţia lucrării de mai sus

Vineri, 7 iunie 1940, volumul e prezentat nemuritorilor locali, în chip festiv, de Alex. Lapedatu, secretarul general al Academiei, într-o şedinţă prezidată de preşedintele instituţiei, C. Rădulescu-Motru. În oficiosul „România“ din 12 iunie 1940, iniţiativa Academiei e comentată entuziast de George Demetru Pan, redactor al gazetei, scriitor, autor – în viitorii ani ai proletcultismului – al volumelor de proză:Ce şurubărea Manolache şi Moş Simion dă bineţe tractoarelor, precum şi al antologiei Plugarii cântă Republica Populară. Volumul primeşte această semnificaţie:„Omagiul pe care îl aduce Academia Înaltului ei Patron, este deplin, după cum este un document fără de moarte“. Şi Carol al II-lea are Operă Monumentală.

Momentul de vârf al Cultului Cuvântărilor îl reprezintă însă tipărirea la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“ a cărţii Cuvântările Regelui Carol al II-lea. 1930-1940. Sunt două volume impresionante, format mare, numărând împreună aproape o mie de pagini. Ele reunesc, până la ultima literă, discursurile Suveranului ţinute din 9 iunie 1930 („Proclamaţia de la sosire“) până în 31 martie 1940 („Cuvântare cu ocazia solemnităţii înaintării în grad a promoţiei de ofiţeri 1940 «Regele Ferdinand»“. Produs al Fundaţiei, cele două volume sunt lansate cu mare pompă în cadrul Lunii Cărţii, în ziua deschiderii acestei ediţii jubiliare:4 iunie 1940. Alexandru Rosetti, directorul Fundaţiei, consacră o mare parte a discursului său inaugural emoţionantei iniţiative de a strânge între coperţi Cuvântările lui Carol al II-lea:„Suntem fericiţi că putem pune astăzi în mâna cetitorului textul complet al cuvântărilor Majestăţii Sale Regelui, rostite în cursul ultimilor 10 ani, în ediţia Fundaţiei pentru literatură şi artă «Regele Carol II».“ Neobosit când e vorba de Majestatea Sa, patronul trustului de presă căruia îi aparţine „România“, directorul Cezar Petrescu, publică în numărul din 16 iunie 1940 un lung comentariu „Pe marginea «Cuvântărilor Regelui Carol II»:1930-1940“, aşezat sub titlul „Monarhia activă“.

Între străluciţii slujitori ai cultului, Cezar Petrescu se remarcă prin talentul de a da ştaif linguşirii.Articolele sale, alcătuind o cantitate impresionantă, încearcă – şi reuşesc – să depăşească simpla înşiruire de laude goale, pentru a situa cântarea într-un plan intelectual aparte. Aplecat asupra textului, publicistul descoperă chiar o metodă care defineşte Cuvântările Regelui:„Se vădeşte din separarea cronologică a cuvântărilor pe cicluri de realizări o metodă aproape permanentă de creaţie.“ Dând curs personificării sentimentale, tipice manifestărilor de cult în cazul lui Carol al II-lea, autorul îşi îndreaptă privirile smerite şi spre Omul care a scris şi ţinut aceste Cuvântări:„Am cuteza a spune că volumele cuvântărilor editate de «Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II» alcătuiesc aspra confesiune a unui suflet care nu s-a descurajat niciodată, a biruit toate rezistenţele materiei, a animat inerţia materiei“. În final, Cezar Petrescu ne previne că va aborda în numărul de mâine felul în care România de azi s-a identificat cu „Destinul Monarhiei şi al Dinastiei“. Nu şi-a ţinut făgăduiala.

În 1940  apare şi culegerea de 300 de pagini cu citate din Carol al II-lea, intitulată Lozinci Regale

Numerele următoare ale cotidianului „România“ îl surprind hălăduind pe la Cluj, unde ţine conferinţa „Zona Regelui Carol al II-lea – Presa şi Scriitorii Ardealului, în prima decadă a Unirii“, pe la Radiodifuziune, pentru a vorbi, în cadrul obişnuitei Ore a Naţiunii, despre „Naţiunea organizată în faţa viitorului. Epoca Renaşterii româneşti“ de sub domnia lui Carol al II-lea. Directorul gazetei găseşte timp să scrie şi să publice partea a doua a articolului consacrat celor două volume de Cuvântări abia în numărul din 22 iunie 1940 al oficiosului „România“. Titlul e însă diferit:„Cuvinte regale şi fapte regeşti – Pe marginea volumelor «Cuvântările Regelui Carol II:1930-1940“.Un dar cât Biblia.

Înainte ca directorul să găsească timp pentru a continua comentariul, subordonatul său, George Demetru Pan, îi arde o tabletă despre cele două volume, tabletă apărută în „România“, 14 iunie 1940. Titlul sec al cursivului „Cuvântările Suveranului 1930-1940“ nu trebuie să ne înşele. E un capac din tablă peste un ceaun de entuziasm. Gestul de a strânge Cuvântările la un loc şi a le tipări capătă pentru autor valenţe culturale ieşite din comun:„Cu prilejul împlinirii unui «prim deceniu Carolin», Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II» face ţării româneşti un dar tot atât de valoros pentru istoria noastră social-culturală cât Biblia tălmăcită de preoţii profesori Galaction şi Radu ori cât monumentala ediţie Eminescu întocmită de criticul Perspessicius.“

Primul comentariu iscălit de Cezar Petrescu prefaţează o întreagă pagină a ziarului, în care sunt dezbătute cele două volume de Cuvântări. Dezbătute e un fel de-a spune. Când vine vorba de Rege, dezbaterea e practic laudă deşănţată. Nu întâmplător titlul paginii „Discursurile M. S. Regelui“ e tipărit cu litere de-o şchioapă înflorite caligrafic. Cursivul se intitulează simplu „Cuvântările Regelui“ şi e semnat de inevitabilul Cicerone Theodorescu. J. Paleologu abordează Discursurile ca „Documente istorice“, Radu Boureanu se ocupă de o parte a Cuvântărilor şi anume, de „Discursurile culturale“, iar Ioan Biciolla, secretar general de redacţie, de rolul Discursurilor de „Îndreptar al economiei naţionale“. „Un înalt şi pururea viu document“.

Articolelor despre rolul Cuvântărilor în luminarea diferitelor domenii de activitate le lipseşte ceva:lauda deşănţată, exagerată prin lirism, împinsă până la culmile linguşelii metaforice, pe care numai un poet le poate atinge. Rolul acesta şi-l asumă Cicerone Theodorescu în ­cursivul care ia ca titlu pe cel al paginii:„Cuvântările Regelui“. Înainte de a ajunge la oficiosul „România“, Cicerone Theodorescu a avut o întinsă publicistică de stânga, chiar de extrema stângă. Debutează în 1936 cu placheta de versuri Cleştar. După 23 august 1944, se dedică realismului socialist. Tipăreşte volume dedicate Griviţei de ieri şi azi (Calea Griviţei – 1949, Un cântec din uliţa noastră – 1953) şi altor teme dragi proletcultismului (Făuritori de frumuseţe – 1955, Oameni şi dragoste – 1958).La „România“ publică numeroase tablete de cult al personalităţii, excesive chiar şi pentru acest domeniu. „Cuvântările Regelui“ debutează printr-o situare a celor două volume într-un registru al imnului absolut:„Apărute zilele acestea de sub teascurile Fundaţiei Sale pentru literatură şi artă, «Cuvântările Regelui Carol II» pun la îndemâna cititorului de azi, ca şi aceluia al viitorului, un Înalt şi pururea viu document al deceniului românesc 1930-1940. O decadă istorică îşi află în aceste pagini strălucite toate feţele şi oglindirile ei esenţiale“

Carol al II-lea avea mania uniformelor militare

Cuvântările Regelui, cum îi spun truditorii la cultul personalităţii, apar ca o permanenţă a celor zece ani de istorie a României mai ceva decât Cuvântul Domnului în viaţa primilor creştini:„În toate înfăţişările vieţii neamului, pe parcursul a zece ani de încercări şi biruinţe, boaba de lumină a cuvântului August licăre cu egală şi nobilă puritate în vârful tulpinelor pline acum de sevă, în corolele florilor cărora, admirându-le frumuseţea, nu putem uita cât de anevoie au fost grădinărite, în creştetul pletos şi însorit al spicelor unei recolte căreia noi înşine, cu mândrie, ne simţim a-i fi fost atât de bine folosite unelte“. Suveranul primeşte statura unui grădinar, iar România, desigur, a unei grădini:„Stăpânul arăturii şi grădinii noastre, al câmpului, al muntelui şi al serelor, se poate cu deplină îndreptăţire bucura de roadele – tot mai bogat ivite – ale muncii Sale.“

Cultul personalităţii lui Carol al II-lea a fost raportat – şi pe drept cuvânt – la cultul personalităţii lui Ceauşescu. Între cele două fenomene există asemănări, dar şi deosebiri. Printre alte deosebiri, în prim-plan trebuie pusă cantitatea de creativitate. Cultul lui Nicolae Ceauşescu stă sub semnul rutinei posomorâte. Cel al lui Carol al II-lea e dominat de efortul organizatorilor, al redactorilor-şefi, dar mai ales al condeierilor de a fi cât mai originali în deşănţarea de laude. Câştigător absolut al întrecerii de ­laude:Ion Marin Sadoveanu. 

Cercetând felul în care scriitorii şi artiştii de seamă ai ţării l-au linguşit pe Carol al II-lea, se poate observa o veritabilă întrecere între autorii de texte în materie de cântare năstruşnică. În ce priveşte cântarea Cuvântărilor, această întrecere e câştigată, de la distanţă, de Ion Marin Sadoveanu.

Ion Marin Sadoveanu e scriitor. La cei 47 de ani, cât are în iunie 1940, nu se bucură de notorietatea unui Cezar Petrescu sau Tudor Arghezi. Pe numele său adevărat, Iancu Leonte Marinescu, s-a născut la 27 iunie 1893, la Bucureşti. Debutează editorial cu volumul de eseistică teatrală Dramă şi teatru. Se manifestă în domeniul teatrologiei prin volumul De la Mimus la Baroc (1933). Publică versuri (Cântece de rob, 1930), teatru (Anno Domini, 1927, Molima, 1932). Absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, urmează studii de Drept şi Germanistică, dar şi lecţii teatrale, la Paris. Până în iunie 1940 putem vorbi de un tipic scriitor interbelic de salon:nu atinge notorietatea, nu emoţionează istoriile literare, face de toate, într-un efort vizibil de a-şi găsi un domeniu care să-i aducă afirmarea. Se lansează ca romancier abia în 1944, prin celebrul Sfârşit de veac în Bucureşti.

Asemenea multor scriitori interbelici, după o perioadă de dificultăţi, e recuperat de regimul comunist. Între 1956 şi 1958 e director al Teatrului Naţional Bucureşti, post important în ierarhia politică a culturii. Publică un roman atins de pojarul realismului socialist (Ion Sântu, 1957), dar şi broşuri precum Între trecut şi prezent (Pe marginea alegerilor de azi), 1957.

Ca şi Eugen Titeanu, subsecretar de stat la Propagandă, Ion Marin Sadoveanu îşi valorifică forţa creatoare în prestaţia de demnitar al regimului carlist. În iunie 1940, e subsecretar la Ministerul Cultelor şi Artelor. Timp de două luni – 28 septembrie-23 noiembrie 1939 – cât durează Guvernul Argetoianu, e membru al Cabinetului, ca subsecretar de Stat. La alegerile din 2 iunie 1939 candidează la postul de senator de Bucureşti pe listele Frontului Renaşterii Naţionale. În iunie 1940, era, aşadar, membru al Senatului. Din opera literară interbelică a lui Ion Marin Sadoveanu nu se reţine nimic. Se reţine, în schimb, ceva din opera sa ca subsecretar la Ministerul Cultelor şi Artelor.

Pe 8 mai 1939, cu prilejul aniversării a 73 de ani (regimul carlist inventează sărbători pe bandă rulantă!) de la sosirea viitorului Carol I pe pământ românesc, se desfăşoară la Turnu Severin un grandios montaj literar-artistic dedicat nu atât lui Carol I, cât mai ales lui Carol al II-lea. Momentul culminant al sindrofiei îl reprezintă alegoria menită a reconstitui clipele istorice de la 8 mai 1866. Autorul acestei puneri în scenă nu e nimeni altul decât Ion Marin Sadoveanu. Relatează „România“ din 10 mai 1939:„În vederea desfăşurării întregii solemnităţi – în cadrul căreia urma să aibe loc dezvelirea plăcii comemorative, apariţia vasului simbolic pe care a sosit acum 73 ani în ţară Prinţul Carol de Hohenzollern şi plecarea poştalionului în care Principele şi-a făcut drumul spre Bucureşti, – d. subsecretar de stat Ion Marin Sadoveanu a sosit în localitate încă de sâmbătă (6 mai, n.n.) D-sa a supravegheat tot timpul lucrările pentru ca admirabila d-sale idee de a înfăţişa într-o nobilă alegorie istoricele clipe din ziua de 8 Mai 1866 să fie cât mai fidel concretizată.“ Suveranul e dat gata mai ales de secvenţa cu vasul. Drept pentru care îi face lui Ion Marin Sadoveanu onoarea unei consemnări în Jurnalul său intim, la data de 8 mai 1939:„Ion Marin Sadoveanu a avut frumoasa inspiraţie de a marca clipa prin acostarea unui vas. Pe vas, nimeni, nici comandantul, nici pilotul nu se vedeau. După acostare, pornesc poştalioanele, cele originale. Au fost momente emoţionante şi înălţătoare şi care au răspuns complect mărimei clipei.“ Deşi Carol al II-lea îl trece în Jurnal, Ion Marin Sadoveanu nu se numără printre cei decoraţi de Carol al II-lea cu prilejul zilei de 10 Mai 1939. Primeşte o decoraţie, Ordinul Serviciul Credincios, în gradul de Comandor, Lucian Blaga. Cuvântul Majestăţii Sale e aşteptat cu înfrigurare.

În numărul festiv al „Revistei Fundaţiilor Regale“, iunie 1940, Ion Marin Sadoveanu publică eseul „Cuvântul rostit al Majestăţii Sale“. Din câte se vede, autorul îmbrăţişează un câmp mai larg de laudă decât cel al culegerii de discursuri. Laudei privind textul tipărit i se adaugă lauda privind textul rostit. Publicist de excepţie, Ion Marin Sadoveanu îşi începe articolul prin enunţarea a ceea ce el crede a fi o realitate axiomatică:efectul extraordinar al discursului rostit de Carol al II-lea. „Oriunde – fie în sala Tro­nului, fie pe locurile de exerciţii cu copii albi înşiraţi frumos, fie printre ostaşii ce vor mai primi un îndemn şi o pu­tere, fie printre cărturari – cuvântul rostit al Majes­tă­ţii Sale Regelui Carol al II-lea este aşteptat cu înfrigurare. Răsfrângerea Lui e adân­că şi felurită. Şi totuşi El naş­te o aceeaşi vibraţie în toţi şi pretutindeni, căci e ca o taină pe care o poartă cu El.“

Ion Marin Sadoveanu sugerează că mulţi dintre cei care-l ştiu pe Carol al II-lea doar din portret îşi imaginează un om aspru, distant. Când îl aud însă vorbind, toţi aceştia îşi schimbă radical impresia:„Cuvântul cald şi direct al Majestăţii Sale însă rotunjeşte linia înălţimii, închi­pu­ită numai aspră, şi o blândeţe şi o bunătate, purtate de o frază limpede, cheamă poate pentru un sfat, acolo unde s-ar fi bănuit o po­runcă.“ Pentru cei care-l aud prima oară pe Suveran, surpriza constă în descoperirea unui om blând şi bun. Pentru cei care l-au mai auzit, surpriza constă în noutatea fiecărui gând, a fiecărei indicaţii:„Dar limpezimea aceasta întovărăşeşte căile cele mai grele. Şi un gând spontan, per­manent reînnoit de lu­cră­rile vieţii, aduce surpriza unei indicaţii de drum nou, sau de nebănuită lumină, chiar pentru cei mai vechi ascultători. Căci cuvântul Majestăţii Sale îşi poartă taina la toate înălţimile.“ În ce constă taina? „Şi taina aceasta, pentru înălţimea artei desăvârşite a vorbitorului, e severitatea unui lim­baj ales, sobru şi totuşi viu şi expresiv.“ Spectacolul  festiv din 8 mai 1939 a inclus şi apariţia poştalionului care, în 1866, l-a dus pe Prinţul Carol de Hohenzollern la Bucureşti

Majestatea Sa Regele vorbeşte!

Ca la toate textele din cadrul cultului personalităţii, finalul încoronează opera:„O flacără de bucurie de adevăr şi de bine şi de voluptate a rostirii se aprinde în ochiul limpede. Glasul mân­gâie cuvintele sau le ciocă­neşte, le apasă, le trimite grele şi dăinuitoare;un gest bărbătesc închide pumnul, ca o ţinere de voinţă, pe loc. Gândul fuge şerpuit şi palpită pe sub pauze, care sunt mai vii decât cuvintele. Căci prins de putere şi viaţă, gândul se naşte şi se toarnă în matca frazelor. Şi din frumuseţea rostirii se desprinde o nebănuită chemare, iar din voinţă, o adâncă putere de convingere. Majestatea Sa Regele vorbeşte!“ Sărmanul Nicolae Ceauşescu! Se credea cântat de scriitorii români! Nu ştia, probabil, de ce sunt în stare scriitorii români când e vorba de Cântare Înălţată Conducătorului! Mai tare decât Cărticica roşie a lui Mao.

Revoluţia culturală a avut drept instrument de lucru Cărticica lui Mao. Era vorba de o culegere de citate din Marele Timonier menită – se spunea – să îndrume pe chinezul revoluţionar, dar şi pe chinezul simplu, în viaţă şi în activitatea de fiecare zi. Cărticica are o precursoare în Istoria României. Nu e o cărticică pur şi simplu, ci ditamai cărţoiul:Lozinci Regale, culegere de 300 de pagini de citate din Carol al II-lea, apărută în 1940. Chiar de pe copertă, care conţine toate ingredientele volumelor omagiale (portretul lui Carol al II-lea în ipostaza de Mare străjer, litere desenate artistic, stema regală), ni se spune că vorbele au fost culese de prof. Dan Smântânescu. Din Prefaţă, aflăm printre altele de ce s-a apucat autorul de truda selectării şi tipăririi unor citate din Majestatea Sa Regele. Un conducător atât de implicat în viaţa Poporului nu putea produce decât Învăţături pentru viaţa şi activitatea Poporului. Culegerea de faţă e astfel un Îndreptar, un Înalt Îndreptar:„Fragmentele ce le-am strâns în acest volum, împărţite pe diverse laturi ale manifestării sociale, sunt mai ales un înălţător şi clasic îndreptar după care oricare cetăţean este dator să se orienteze“.

Profesor Dan Smântânescu, beneficiar al privilegiului de a le fi revăzut în vederea publicării, îşi permite să avanseze câteva dintre concluziile pe care le vor trage comentatorii cărţii. Prima notă de esenţă a culegerii se referă la starea sufletească izvorâtă în cititor:„Emană atâta dragoste de a cârmui ţara spre un înalt ideal, atâta străduinţă de a convinge spre muncă, rânduială şi unire, atâta cunoaştere profundă a sufletului omenesc şi a nevoilor ţării, încât cu greu cititorul îşi poate înfrâna admiraţia şi iubirea pentru marele nostru Monarh“. A doua trimite la stilul Carol al II-lea, uşor de sesizat din citatele strânse în culegere:„Şi deasupra acestui fond înţelepţesc, pluteşte frumuseţea unui grai bătrânesc, împletit în cuvinte neaoş româneşti, într-o prezentare simplă, asemenea minunatelor creaţiuni poporane“.

În acest ocean de cuvinte înălţătoare, autorul simte nevoia unor precizări practice despre întreprinderea sa:„Aceste lozinci, culese din cuvântările, interviurile, ordinele de zi, mesagiile M.S. Regelui de la începutul domniei până astăzi, le-am împărţit în şase capitole, grupând la fiecare capitol câmpul de activitate la care se referă. Am crezut că este bine, de asemeni, pentru viitor, a trece data şi împrejurarea când au fost rostite“. Cele şase capitole se intitulează:„Credinţă şi muncă pentru ţară şi Rege“;„Realităţi etnice“;„Către un ideal naţional“;„Educaţia naţională“;„Factori ai realizărilor etnice“;„Apărarea naţională“;„Alte rânduiri noi“.

Lectura de azi a cărţii ne dezvăluie un Conducător care se pronunţă asupra a tot ce mişcă în ţară. Nici un domeniu nu e ocolit de Înalta Părere Regală, de la Biserică până la Sport. Suveranul are păreri – şi le face publice – pentru a deveni Îndrumător de vieţi şi activităţi – până şi despre vinul bun:„Secretul vinului bun constă într-o standardizare perpetuă. Vinurile sănătoase şi băubile nu sunt cele alcoolizate ci produsele cu «buchet». Săptămâna vinului 22 Mai 1936“. Momentul de pragmatism e un răgaz pe care autorul şi-l ia pentru necesarul avânt spre finalul apoteotic:„Pentru tineretul de pe tot cuprinsul pământului românesc, precum şi pentru cei ce dincolo de hotare păstrează graiul strămoşesc şi iubirea de ţară, aceste lozinci vor fi o isvodire sfântă de înţelepţeşti orânduiri. Peste curgerea anilor, ele vor stărui, îndemnând la osârdie şi rânduială, aşijderea unei Evanghelii civice a românismului.“

Unii istorici (Stelian Neagoe, de exemplu) susţin că Nicolae Ceauşescu s-a inspirat din cultul personalităţii lui Carol al II-lea. Conducătorul ar fi fost influenţat în promovarea propriului cult de un grup de istorici de casă, care i-au pus la dispoziţie documente despre cultul personalităţii lui Carol al II-lea. Văzând iniţiativele publicistice şi editoriale dedicate Cuvântărilor lui Carol al II-lea, am serioase motive să cred că istoricii respectivi nu i-au pus lui Ceauşescu la dispoziţie toate documentele despre incredibilul cult al personalităţii lui Carol al II-lea. Faţă de Suveran, Nicolae Ceauşescu e un biet copil în materie de neţărmurită glorificare a Înaltelor Păreri!