De la Cotul Donului la metroul bucureștean: Viața generalului-locotenent Petre Constantinescu
An de an pe 16 noiembrie se vorbește despre punerea în funcțiune „experimental cu public” a primului tronson al metroului bucureștean, Semănătoarea (azi Petrache Poenaru) – Timpuri Noi, însă foarte puțin despre cei care au făcut posibil ca după numai patru ani de construcție, cel dintâi „tren galben” să-și urnească roțile din Depoul Ciurel în toamna anului 1979. Pentru început, vorbim despre generalul-locotenent Petre Constantinescu, cel care a fost cel mai longeviv director general al Întreprinderii Metroul București, pe care a condus-o de la înființarea sa în anul 1975 și până la Revoluție.
Rămas în memoria celor care au contribuit la realizarea metroului din București drept „Generalul”, viața lui Petre Constantinescu pare desprinsă dintr-un film, pe care destinul îl putea voala brutal, direct în tranșeele de la Cotul Donului în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Născut la Târgoviște, pe 1 septembrie 1919, Petre Corneliu Constantinescu a fost mezinul familiei întemeiate de Ambrozie (arhivar la Prefectura din Târgoviște) și Ecaterina Constantinescu (casnică), o familie care va avea astfel nouă copii, dar care, mai presus de toate, se confrunta cu greutăți materiale. Cu toate acestea, deși pentru familie reprezenta un efort foarte mare, copiii au fost înscriși la școală, în ceea ce-l privește pe viitorul general care va coordona construirea metroului în Capitala României, acesta urmând – în localitatea natală – atât Școala Primară nr. 4 (1927-1931), cât și Liceul „Ienăchiță Văcărescu” (1931-1938). Merită menționat faptul că pentru Petre Constantinescu anul intrării la liceu a coincis și cu momentul pierderii mamei sale, pe care ulterior, o va caracteriza ca fiind „bunătatea de pe lume. Simțeam că o doare când trebuia să ne certe pentru năzdrăvăniile noastre. [Totodată,] a știut să ne cultive respectul pentru oameni, pentru munca lor, gustul pentru frumos, literatură și poezie.”
Tot din anii de liceu, mezinului familiei Constantinescu i se mai spunea și „Gajai”, după numele unui portar francez din epocă cu care colegii îl asemănau și datorită strășniciei cu care apăra poarta echipei de fotbal a școlii. Acasă, tatăl său nu avea o părere foarte bună despre acest sport deoarece ducea la ruperea încălțămintei, aspect care nu era deloc de neglijat având în vedere starea materială a familiei. „Cu toate acestea, – rememora peste ani generalul pentru reporterul Romulus Lal – eram de doi ani portarul echipei de fotbal a liceului, fără ca tata să știe, [acesta fiind de altfel și] singurul adevăr pe care i l-am ascuns vreodată.” Din păcate pentru „Gajai”, aventura fotbalistică – care se desfășura sub acoperirea mersului pe la alți colegi pentru a învăța cu ei – s-a încheiat într-o zi de duminică, pe stadionul din Târgoviște, după un meci câștigat cu echipa liceului din Ploiești, „cu care eram într-o veche și veșnică rivalitate”, sub ochii tatălui său. Cu o seară înainte, acesta fusese informat de unul dintre vecini, Leontescu, birjar de meserie: „Știi că ăla micu’ bate mingea? Dacă vrei să-l vezi, poți veni mâine la stadion.” A doua zi, „Gajai” a plecat ca de obicei la colegi „să învețe”, fără să bănuiască că tatăl său îi aflase secretul. Ajuns la stadion, unde meciul era pe cale să înceapă, „Gajai” apără în minutul 20 un „11 metri” după un henț al unui coechipier în careul mic, însă „când am plonjat m-am lovit la cap. Lumea aplauda dar eu aveam parcă o piatră de moară pe mine. Când m-am ridicat, l-am văzut pe tata în spatele porții, rezemat în baston. Am înlemnit. Mi-a spus doar atât: «Vorbim noi când vii acasă» și a plecat. Nu era el omul [care] să se dea în spectacol. Am rămas mai departe în teren. Am câștigat meciul acela, toți se bucurau și mă felicitau, însă eu eram copleșit de tristețe. Nu-mi era frică de pedeapsă, dar îl iubeam mult pe tata și mă durea faptul că l-am necăjit. […] Acasă, tata și-a amânat pedeapsa și nu mi-a mai amintit niciodată de ea, [spunându-mi]: «Învață, că n-ai decât două posibilități: ori armata unde ai pâinea și hainele asigurate, ori cizmăria. Maidanul nu-i o meserie.» Și câtă dreptate avea!”
Generalul-locotenent Petre Constantinescu la inaugurarea metroului din București (19 decembrie 1979)
© Colecția Familiei Constantinescu
Un artilerist desăvârșit
După susținerea Bacalaureatului, Petre Constantinescu ascultă sfatul tatălui său alegând uniforma militară – urmând totodată și exemplul fraților săi mai mari – înscriindu-se în septembrie ’40, la Școala de Ofițeri de Artilerie „Carol I” din Pitești. Repartizat la Bateria 2 Elevi, Petre Constantinescu va fi apreciat de comandantul său direct – căpitanul Ioan Rusu – ca fiind un „element bun, inteligent, [cu] judecată clară [și] cu mult bun simț, disciplinat, autoritar și energic, bun camarad, conștiincios și suficient de punctual în serviciu”. De asemenea, ofițerul puncta și faptul că în timpul celor două detașări pentru stagiu la Regimentul 4 Artilerie Grea (iulie – septembrie 1941, respectiv, ianuarie – mai 1942) elevul său „se prezenta cu prestanță în fața frontului”, fiind apreciat la regiment „ca un instructor și educator bun”. Ca o răsplată pentru meritele sale, Petre Constantinescu a urcat în ierarhia militară din școală fiind avansat succesiv la gradele de elev fruntaș (decembrie 1940), elev caporal (februarie 1941), elev sergent (martie 1941) și elev plutonier (august 1941). Ulterior, la absolvirea Școlii de Ofițeri de Artilerie, Constantinescu a fost înaintat pe 10 mai 1942 la gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 4 Artilerie Grea ca ofițer subaltern la Bateria 7, totodată îndeplinind și funcția de ofițer instructiv la Bateria de voluntari de război, unde avea să-și îndeplinească foarte bine atribuțiile ce-i reveneau.