De la Armata țaristă la Armata Roșie

Armata imperială rusă a fost una dintre forțele militare de temut ale lumii – de la crearea sa până la dispariția în flăcările revoluției ruse și reapariția fulminantă sub spectrul invincibil al Armatei Roșii. Timp de mai bine de 200 de ani, armata a funcționat ca un organ vital al statului rus, ducând războaie de cucerire pe două continente – Asia și Europa, ajungând până în Alaska și reprezentând o amenințare permanentă, inclusiv pentru statele și posesiunile coloniale din Oceanul Indian și Pacific, și chiar din Africa. Dar forța militară rusă se baza pe armata de uscat, nu pe flotă, iar politica marilor puteri a limitat cu succes expansiunea de la Petrograd de câteva ori. Cu un teritoriu imens și o populație de aproape 170 de milioane de oameni, Rusia avea și cea mai mare armată a lumii, dar nu avea capacitatea logistică de a încorpora anual decât maxim 35% dintre cei ajunși la vârsta stagiului militar.

În 1914, în armata rusă, circa 86% erau soldați ruși, bieloruși, ucrainieni; restul era format, normal, din alte populații ale Imperiului, cu excepția evreilor care, și dacă ajungeau în armată, nu aveau vreo șansă să dobândească gradele de ofițeri. Această marginalizare a evreilor va duce la o atitudine ostilă a acestora față de regimul țarist. De cealaltă parte, musulmanii aveau voie să achite o taxă pentru a nu face serviciul militar. În tot cazul, pe timp de pace, nicio unitate nu avea voie să aibă peste 30% minorități. 

Armata țaristă și războiul mondial 

După 1905, armata nu mai era însă bine văzută de civili, mai ales în mediile de jos, fiind considerată doar un alt instrument de constrângere, umilințe și represiune. Moralul era subminat şi de o serie de factori care se vor întoarce ca un bumerang împotriva sistemului țarist: barăcile nu erau suficiente și adecvate, unii soldați erau cazați în clădiri parțial ruinate sau chiar în casele civililor; păturile și lemnele de foc lipseau de multe ori. Tot pentru a se reduce cheltuielile, soldații erau puși să se ocupe de propria aprovizionare, să-și coacă singuri pâinea, să își repare uniformele și cizmele, mobilierul, să funcționeze la nevoie ca forță de muncă. De asemenea, armata mai funcționa și ca forță polițienească, pentru a păzi drumurile și căile ferate contra unor eventuale mișcări muncitorești. Toate acestea duceau la existenţa unui pericolul permanent de izbucnire a unor greve în rândurile armatei.

Mai bine de o treime dintre ofițeri proveneau din clasele de jos, chiar din rândurile țăranilor – armata oferea posibilitatea de avansare socială –, iar nobilii și cei cu bani ajungeau la cavalerie sau unitățile de gardă, la infanterie fiind cei din clasele de jos. Uniforma asigura o egalizare a celor de sub arme, indiferent din ce medii proveneau, dar diferențele vor apărea și se vor manifesta pe măsură ce demoralizarea și revoluția cuprindeau armata. Condițiile crunte de pe front au făcut ca soldații să fie cei care voiau pacea cu orice preț, cererea lor fiind reiterată și de cei de acasă încă din 1916. Ordinele nu mai erau ascultate: dezertarea se făcea în masă, degringolada și lipsa oricărei discipline afectau nu doar sectoare largi de front, ci și teritoriile din interior. Soldații și chiar unii dintre ofițeri participau la manifestațiile din orașele rusești, îmbrăcaţi în uniformă, unii chiar înarmați. În timpul revoluției din februarie 1917, care a dus la abdicarea țarului, ultimele trupe loiale ale regimului au fost jandarmii, pe când armata din interiorul Rusiei deja se subordona noilor structuri de putere, dar încă nu avea forța și organizarea necesară pentru a exercita presiuni. Rândurile soldaților răsculați creșteau cu cei care veneau de pe front și cu noii recruți. Jandarmii, ultimii apărători ai ţarismului, s-au luptat efectiv cu soldații revoluționari. Fără succes, însă...

Încercările lui Kerenski, șeful Guvernului Provizoriu, în vara lui 1917, de a face o nouă ofensivă care să îi dea peste cap pe germani și austro-ungari a dat greș, unul dintre principalele motive fiind refuzul categoric al soldațiilor ruși de a mai lupta și hotărârea de a nu mai respecta ordinele. În iulie 1917, în Petrograd, o scurtă perioadă de agitații i-a adus în rândurile mulțimii și pe soldații din trupele din oraș.

Intrarea în război fusese privită diferit în Rusia. Dacă o parte a armatei spera într-o victorie care să spele rușinea înfrângerii în fața Japoniei, plus o victorie în fața Germaniei, comandanții și oamenii politici erau conștienți în bună măsură că momentul era prost ales, pregătirile armatei nefiind încă terminate. Armata se putea baza din nou pe soldatul rus, răbdător, rezistent și puternic fizic, însă aceste trăsături nu erau de ajuns pentru a câştiga noul război.

Comandamentul armatei era strâns legat de familia imperială – unchiul țarului, Marele Duce Nikolai Nikolaevici, comandant al Gărzii Imperiale, avea funcția de comandant suprem, țarul preluând comanda directă abia din 1916. Alți membri ai familiei imperiale și apropiați ai lor au deţinut la rândul lor funcții înalte de conducere.

1905, anul revoluției masacrate 

Puterea țarului era absolută, dar aceasta se baza pe sprijinul armatei. Încă de la Petru cel Mare, armata rusă modernă și Imperiul au fost organic legate. Soarta sistemului țarist depindea direct de armată, care i-a fost fidelă și în evenimentele revoluționare ale anului 1905, în plin război cu Japonia. Cu toate că era vital să fie trimise trupe în Extremul Orient, aproape 300.000 de militari au rămas cantonați în zona Poloniei și în alte zone fierbinți, unde se anunțau evenimente contra statului.

Poliția nu ar fi putut să facă față demonstranților, așa că toată lumea știa că armata va fi trimisă pentru a restabili ordinea. O parte dintre comandanții ruși se opuneau acestei manevre, fiindcă o intervenție în forță a armatei împotriva civililor s-ar fi lăsat cu victime, ar fi scăzut moralul trupelor, ar fi afectat grav prestigiul armatei, iar o parte dintre soldați erau și ei adepți ai ideilor revoluționare. Incidente au avut într-adevăr loc, unii soldați nevrând să ia parte la represiune, alții recurgând chiar la răzmeriță, cum a fost cazul echipajului de pe celebrul cuirasat Potemkin. Cazacii au reprezentat unul dintre elementele centrale ale represiunii, iar armata per ansamblu și-a dovedit loialitatea față de Coroană. Infanteria a executat foc de voie în mulțimile adunate pe străzi, revoluția din 1905 sfârșind într-o baie de sânge.

Incidentul Kornilov 

Unul dintre evenimentele foarte importante ale anului 1917, și care va pune foarte multă putere în mâinile bolșevicilor, afectând însă forțele lui Kerenski, a fost posibila trădare a generalului Kornilov. Generalul Lavr Georgevici Kornilov fusese numit comandant al armatelor rusești în luna iulie, promițând că va restaura ordinea în rândul trupelor de pe front, chiar dacă pentru aceasta ar fi fost nevoit să legalizeze din nou pedeapsa cu moartea. Kornilov și Kerenski nu erau însă în cele mai bune relații. Omul politic și militarul aveau divergențe în privința acțiunilor militare, iar pe plan personal erau ghidați de o neîncredere reciprocă. După eșecul ofensivei ruse din iulie, din Galiția, germanii și-au continuat avansul pe coastele Balticii, ocupând Riga în august. De aici, calea era deschisă spre capitala Petrograd.

Episodul Kornilov încă nu este pe deplin elucidat în istoriografie, multe detalii obiective lipsind, dar se pare că generalul a cerut, în noua situație de criză, să preia el și frâiele conducerii politice. Kerenski a simțit sau a fost informat că este vorba de o trădare și i-a telegrafiat generalului că l-a demis din funcție. Kornilov a ignorat telegrama și a ordonat trupelor sale să mărșăluiască spre Petrograd. Marșul său din ultimele zile ale lunii august a fost întârziat și sabotat de muncitorii de la căile ferate, care stricau șinele, și de cei din orașe, care se amestecau cu trupele și lansau idei revoluționare sau zvonuri că generalul acționează împotriva revoluției. Astfel, majoritatea trupelor s-a dispersat, iar generalul a fost luat prizonier de oamenii lui Kerenski. Acesta a făcut însă o greșeală capitală, care îl va costa foarte scump peste câteva luni: speriat de armată și de acțiunea lui Kornilov, Kerenski arestase un număr de politicieni de dreapta și eliberase din pușcării și înarmase sute de bolșevici și muncitori „roșii”. Alte variante îl dau pe Kerenski vinovat de a fi înscenat o lovitură de stat pentru a submina puterea armatei și a unor generali, sau o mare neînțelegere între cei doi oameni de stat, probabil abil orchestrată din umbră de forțe ostile amândurora.

Oricare a fost adevărul, începând din acel moment, bolșevicii aveau într-adevăr putere, pe care și-o vor spori în perioada imediat următoare. Printre cei eliberați se afla și Leon Troţki (Leib Bronstein), lider marcant al bolșevicilor, care va prelua imediat un post de conducere în partid și în cadrul revoluției, ajungând liderul sovietului din Petrograd, funcție de primă importanță, devenind în curând fondatorul Armatei Roșii. În octombrie, gărzile roșii, formate din soldați, marinari și muncitori, care au atacat Palatul de Iarnă al țarilor din Petrograd, atunci sediul Guvernului Provizoriu, au avut de înfruntat o mână de tineri cadeți și un batalion de femei, alături de câteva mașini blindate. Armata țaristă nu mai exista.

Armata „albă” 

Deja din toamna anului 1917, rușii, și mai ales Armata, începuseră să se ralieze uneia dintre părți – „albii” sau „roșii”. Armata „albilor” era foarte eterogenă, în rândurile ei aflându-se de la persoane care proveneau din marea nobilime rusă sau din elita burgheză până la simpli țărani. Albii nu au fost neapărat monarhiști și nu doreau revenirea la țarism, după cum ideile economice și sociale difereau mult în rândurile lor. Elementul comun era lupta contra bolșevismului, care era antireligios, anticapitalist, demagogic și violent. Doctrinar, albii erau destul de împărțiți, nereușind să își croiască o platformă comună la care să adere toate forțele antibolșevice. Era de altfel și greu, având în vedere faptul că trupele albe erau la distanțe mari una de alta, comandate de generali și amirali care și-ar fi dorit fiecare laurii victoriei. Ideea principală a albilor era de a câștiga războiul civil contra bolșevicilor, urmând apoi a restabili ordinea și a crea o adevărată democrație. În ciuda ajutorului extern, armatele albilor au eșuat, istoria luând-o astfel pe sinistrul curs pe care îl cunoaștem azi cu toții.

Un mare dezavantaj al „albilor” a fost lipsa de fermitate în a efectua o reformă agrară, cerută de masele populare. Nu a fost de mirare, având în vedere că o bună parte a comandanților „albi” și a celor din jurul lor erau proprietari de mari suprafețe de teren, la care nu voiau să renunțe atât de ușor. Al doilea dezavantaj clar, prin care și-au îndepărtat sprijinul popular, a fost dorința de a duce la bun sfârșit obligațiile față de Antantă și de a continua războiul contra Puterilor Centrale. Bolșevicii erau considerați ca fiind Coloana a Cincea germană în Rusia, știut fiind că Lenin fusese trimis de Berlin pentru a agita apele în Rusia. Totodată, o parte a soldaților bolșevici erau și prizonieri de război germani și austro-ungari, racolați benevol sau forțat. Logica „albilor” era că, odată înfrântă Germania, sprijinul extern pentru bolșevici va înceta automat. Momentul însă fusese pierdut, Revoluția Roșie trăia și se alimenta deja din propria ei acțiune. Totodată, faptul că mișcarea „albilor” era condusă de militari nu avea darul de a atrage populația, care se temea de o dictatură militară care ar urma unei eventuale victorii. Amintirea anului 1905 era încă proaspătă și nimeni nu avea cum să ghicească ce va aduce „democrația” bolșevică...

Un alt element de slăbiciune al „albilor” a fost refuzul de a accepta dreptul de autodeterminare al popoarelor, proclamat de bolșevici. Pornit inițial ca o măsură internaționalistă comunistă, acest principiu a dus la ruperea din Imperiu a Finlandei, statelor baltice, statelor din Caucaz, Basarabiei, Poloniei, Ucrainei şi multor altora. Unele vor intra înapoi sub stăpânirea Moscovei roșii peste câțiva ani, altele abia în 1940 și după Al Doilea Război Mondial. Chiar dacă și aceste state vor lupta contra bolșevismului, nu se vor alia cu Armata Albă.  

Inițial, armatele „albilor” erau formate aproape 100% din voluntari – ofițeri, soldați, cadeți, studenți, burghezi, țărani. Steagurile unităților aminteau de perioada medievală, având reprezentate simboluri religioase – sfinți, cruci, pasaje din cărți sfinte. Unitățile de asalt aveau pe steaguri cranii și oase încrucișate, simbolul jertfei supreme de care nu se temeau. După pierderile din primul an de război, „albii” au trecut la recrutări, uneori forțate, din teritoriile pe care le stăpâneau, mulți dintre acești soldați neavând pregătire militară și tragere de inimă de a lupta. Inclusiv prizonieri din Armata Roșie au fost încadrați în unitățile „albe”, de nevoie și cu bună știință, unii achitându-se foarte bine de sarcinile date, alții însă sabotând și dezertând la prima ocazie. Foarte mulți dintre cei recrutați erau tineri, chiar adolescenți, unii din școlile militare. Paradoxal, una dintre problemele „albilor” era numărul prea mare de ofițeri, comparativ cu numărul soldaților, existând astfel unități speciale formate doar din ofițeri. Cavaleria „albă” era formată în principal din cazaci de Don, Kuban, Astrahan, Terek etc.

Armata Roşie 

Între armatele „albe”, grupate relativ compact, controlând puncte vitale ale Rusiei – centre industriale cu fabrici de armament și o rețea densă de căi ferate –, se aflau bolșevicii, cu o propagandă acerbă, plină de demagogie utilă, bazându-se pe elanul revoluționar al maselor flămânde de dreptate și mâncare și al soldaților sătui de război și moarte. Anii Marelui Război, pe lângă cele aproape 15 milioane de pierderi rusești, aduseseră foamete și o lipsă majoră de bunuri necesare traiului, plus o deznădejde generalizată.

Promisiunile bolșevicilor, de natură militară, politică, socială, economică, acționau ca un pansament divin pe rănile unui întreg Imperiu muribund. Nu a fost astfel de mirare că trupele bolșevice se înmulțeau constant, iar fanatismul soldaților asigurau avansul revoluției. Promisiunea unei lumi noi, a unui om nou, a unui nou început pentru întreaga umanitate, la care fiecare revoluționar putea fi un mic constructor sau demiurg, a prins foarte bine în rândul populației și a exaltat pe moment sute de mii de oameni. În istorie, avântul ideilor revoluționare comuniste și victoriile Armatei Roșii au fost de multe ori comparate cu expansiunea Islamului în secolul al VI-lea și începutul celui următor. Cu toate că ideologiile celor două armate au fost diferite, fanatismul trupelor a asigurat evoluții politice, militare și sociale unice în istorie.

Armata Roșie era la rândul ei eterogenă, fiind formată din diverse facțiuni, mai ales în anii 1917-1918: bolșevici, menșevici (ambele facțiuni rupte din fostul Partid Muncitoresc Democratic Social Rus), socialiști de stânga, socialiști de dreapta – anti-bolșevici, adepți ai lui Kerenski – (ambele grupuri proveneau din Partidul Revoluționar Socialist), Partidul Muncitoresc Evreiesc (îi sprijină pe bolșevici din cauza pogromurilor organizate de trupe ale „albilor”), anarhiști, mișcări radicale agrare și grupări cunoscute sub numele de „verzi”. Toți aceștia intrau în categoria „roșilor” în viziunea „albilor”. De cealaltă parte, doar bolșevicii se considerau „roșii” veritabili, alegându-și tovarăși de drum pentru a lichida pe rând toate forțele care nu erau pe aceeași linie cu ei. Socialiștii erau în general adepții unei politici agrare care prevedea întâi reforma agrară și împroprietărirea țăranilor, față de bolșevici, care puneau accentul pe proletariatul industrial și pe colectivizarea agriculturii. Socialiștii se vor distanța de „roșii”, dar vor sfârși prin a fi zdrobiți de foștii aliați politici. Anarhiștii erau cunoscuți drept „negri” sau „Gărzile Negre”, după culoarea steagurilor și hainelor, care reprezentau negarea autorității și a structurii statale. Ei vizau autonomii locale și slăbirea centralismului, plus reforma agrară, idei exact opuse bolșevicilor. Au fost lichidați în mare parte până în anul 1921. „Verzii” erau pur și simplu bande de briganzi sau bande locale care controlau un teritoriu, trupe naționaliste sau autonomiste, unele trăind și acționând efectiv haiducește din păduri, fiind aliaţi pe rând cu cele două tabere. Și aceștia au fost epurați în timpul războiului civil și după.

Elementul care a unit, menținut și epurat acest conglomerat, a fost reprezentat de bolșevici, care și-au impus viziunea și metodele treptat și constant. Avantajele lor militare inițiale i-au împins spre victoria finală: flota Balticii, ai cărei marinari foarte bine pregătiți tehnic asigurau personal pentru artilerie, mașini și trenuri blindate; Gărzile Roșii formate din proletarii marilor centre industriale; trupele de elită de letoni din fosta Armată imperială, care au pactizat cu bolșevicii și au înfrânt răscoalele anti-bolșevice, luptând excelent și împotriva albilor. Primul comandant al Armatei Roșii a fost de fapt Jukums Vacietis, unul dintre ofițerii acestor trupe. Din teritoriile stăpânite, vaste și dens populate, „roșii” au recrutat pentru infanterie numeroși țărani, care se vedeau brusc avansați pe scara socială, având șansa chiar de a ajunge comandanți. Cavaleria era asigurată în general de populația ne-cazacă din teritoriile căzăcești, obișnuită de a folosi cai.

Armata revoluționară trebuia creată pe baze noi, lăsând la o parte vechile metehne imperialiste, cum erau ofițerii, disciplina, salutul, ordinele. Noua armată trebuia să se bazeze pe voluntariat, elan revoluționar și datorie neabătută față de lupta de clasă. Primele lupte din 1918 contra germanilor și trupelor albe i-au convins însă pe bolșevici că această variantă nu era cea câștigătoare. Astfel s-a născut Armata Roșie, în ianuarie 1918, cu numele oficial de Armata Muncitorilor și Țăranilor.

Tehnic vorbind, primele unități regulate oficiale ale Armatei Roșii au fost create în februarie 1918, în mai același an Gărzile Roșii au fost integrate în Armata Roșie, iar în iunie s-a dat ordinul pentru încorporarea tinerilor născuți între anii 1892-1897. În decembrie 1918, Armata Roșie avea deja aproape 600.000 oameni. Gărzile Roșii care au stat la baza ei fuseseră create încă din anul 1905 de către muncitorii din orașele industriale rusești, reapărând, în 1917, ca unități populare de apărare a sovietelor și fabricilor. Sovietele erau consilii ale muncitorilor și altor elemente revoluționare, neavând la început legătură cu bolșevicii. Printre gardiștii roșii se aflau și tineri burghezi idealiști, care doreau înfăptuirea unei revoluții care să aducă Rusia în rândul statelor moderne. Acestora li se adăugau oportuniști, infractori și soldați demobilizați, Gărzile atingând cca. 200.000 oameni în toamna anului 1917, moment din care începe și subordonarea lor treptată față de bolșevici.  

Problema noii armate era lipsa ofițerilor specializați, Troţki având însă ideea salvatoare de a încorpora foști ofițeri ai Armatei țariste, ceea ce s-a și făcut. O parte dintre aceștia au dezertat în tabăra albilor, cu toate că știau că astfel își pun în pericol de moarte chiar familiile rămase acasă, familii aflate în evidența bolșevicilor tocmai ca măsură coercitivă. Elementul de bază, vital, al dezvoltării armatei a fost comisarul, funcție nou creată, pentru a-i supraveghea pe ofițeri și pentru a se asigura că trupele nu deviază de la învățăturile politice ale partidului – de la comandanții de companie în sus, câte un comisar pentru fiecare comandant. Astfel, Armata Roșie, organizată, echipată, hrănită și îndoctrinată, va câștiga războiul civil, nimicind în luptă sau ulterior în lagăre, Armata Albă.

Trei salve de tun 

Armata țaristă, eroina multor câmpuri de bătălie defensive și mai ales ofensive, sucomba astfel în anul 1917 după ce primise câteva lovituri mortale din partea Puterilor Centrale și după ce fusese erodată din interior de mințile pervertite de aberațiile revoluționare. Din cenușa ei și din flăcările războiului civil se va ridica una dintre cele mai mari forțe militare ale lumii, Armata Roșie, al cărei spectru domină încă cel puțin fosta zonă de influență a Moscovei ro